A trecut timpul, a venit vremea


What Is the Biggest Remake Bomb of All-Time?
sursa imaginii: https://external-content.duckduckgo.com/iu/?u=https%3A%2F%2Ftse1.mm.bing.net%2Fth%3Fid%3DOIP.pPXbr0p3Tsi0XDW_ozVreQHaD5%26pid%3DApi&f=1

Am învățat și sunt perfect conștient, cu toate că nu pot uneori, oricât m-aș strădui, să admit că teologia se face într-un context cultural. Adică evanghelia și explicarea, practica ei, trebuie ancorată în realitatea unui popor, al unei comunități anume. Altfel ea nu este relevantă. Corect.

Ceea ce mă preocupă însă în ziua de azi este forma, procesul, prin care evanghelia înflorește. Adică cum devine ceva care trebuie, ceva extrem de interesant, demn de luat în seamă. Cum răspunde la întrebările generației mele acum și aici.

De exemplu, și revin la exemplul personal, atunci când am descoperit evanghelia, eu treceam printr-o criză existențială. Și atunci mă întreb, de exemplu, cum ar putea răspunde evanghelia unei crize de acest fel în ziua de azi sau dacă nu există criza, la ce trebuie să răspundă pentru a avea sens. Cu alte cuvinte (indiferent cât ar fi de vechi), de ce mesajul lui Dumnezeu ar fi acceptat, trăit și dat mai departe?

Cum n-aveam habar de evanghelie, Dumnezeu și Scriptură pentru mine, care treceam – așa cum am zis – printr-o criză existențială, a fost simplu, aproape liniar. A trebuit doar să găsesc pe cineva care putea (în accepțiunea mea) să-mi spună ceva despre toate astea.

Apoi pe etajul doi (să-i spunem așa…) am încercat să molipsesc câțiva adolescenți din familii creștine ca să citească și cum să citească Scriptura. Pentru ei era interesant pentru că era ceva nou. Și oricum nu prea citeau altceva. Un pic de manuale școlare. În final, după atâția ani, nu sunt prea convins că am reușit, dar am încercat. Vreo doi-trei-patru au încercat teologia. În final vreo doi au și reușit. O fi oare un criteriu bun de apreciere?

Apoi a venit boom-ul libertății de exprimare. Fenomenul nu e dus la adâncire, revenirea la surse (Mă întreb de ce trebuie mereu să revenim la ele, pentru că ne pierdem pe parcurs?), ci la diversificare, diluare și la activism dezorientat. În toate direcțiile. Cu botezuri mari, dar fără consistență o dată cu dispariția riscurilor tradiționale de pe vremea naționalismului și comunismului. Am parcat evanghelia într-un con de umbră? Probabil.

Și am ajuns undeva în ziua de azi. Există Scripturi de diferite traduceri. Nu-i rău. Cum se studiază Scriptura, de ce, care este rezultatul practic? Se aud multe predici, care este urmarea? Se postează multe materiale (cum este acesta de pildă), ce se alege de pe urma lor? Se scriu sau se traduc cărți. Cu ce folos?

N-aș vrea să credeți că sunt partizanul evaluării absolute de tip big brother. A celei insistente mânate de controlul absolut. Să nu uităm că prima dată Dumnezeu l-a întrebat pe om unde s-a ascuns și apoi de ce. Controlul lipsit de o motivație interioară nu numai că deranjează, ci devine distrugător în acest caz.

Dar mă întreb, dacă Scriptura a rămas în esență aceiași, de ce nu a rămas și efectul studierii ei la fel de benefice? Probabil pentru că este mai simplu să ne punem căștile și să ascultăm o predică care mai degrabă ne încântă decât ne motivează. Pentru că deși se adresează minții, nu mai există legătura cu organul care ne face să trecem la fapte? Pentru că, de exemplu, este mai ușor să dăm bani la Biserică, decât să dăm timp celor ce sunt în nevoie? Pentru că este mai simplu să consumăm un produs în loc să-l creăm noi?

Revin. Integrarea culturală presupune ceva. Presupune accesibilitate. Adică intrarea în contact, posibilitatea de înțelegere și de aplicare. Doar că – mie mi se pare – că am ajuns într-un punct în care accentul pe care îl punem în domeniul evangheliei este orientat spre teorie, sentiment și împlinire sau confort personal. Mă întreb dacă evanghelia nu mă deranjează cu nimic în cultura mea, nu cumva am devenit perfect sau poate evanghelia s-a tocit? O fi zgomotul de fond al culturii contemporane prea mare încât nu mai percep șoapta Duhului. Probabil. Nu exclud această posibilitate.

Dar dacă admit așa ceva, de unde trebuie s-o pornesc? Sau unde ar trebui să mă întorc?

Probabil la Scriptură.

Și al doilea pas, de la o comunitate ce nu numai că admite, dar pune accentul pe combinata relație dintre interpretarea personală a Scripturii și cea comunitară, adică la Biserică. Biserica fiind nu acel loc, ci acei oameni mișcați, motivați de Duhul lui Christos. Dacă vrem să răscumpărăm, adică să recuperăm vremea noastră.

Învățați, învățați, învățați…


Strategies & Tips for More Efficient Studying - First Things

Autorul acestui citat, Lenin, n-a fost prost. A fost doar comunist. Dar, ca mulți comuniști, și-a dat seama că puterea o dată acaparată nu putea fi păstrată doar cu forța. Trebuia și ceva știință. Ca urmare a lansat lozinca învățării. Susținută și local de Ceaușescu, care era dispus să învețe. Într-o anumită fază a evoluției sale.

N-am habar cum s-ar fi descurcat autoritățile comuniste dac-ar fi fost lovite de pandemie. Cert este că periodic clasa noastră a fost dezinfectată din cauza unor boli ce bîntuiau prin anii 60 ai secolului trecut. Cîteva zile făceam cursuri cu cei din C, înghesuindu-ne cîte trei într-o bancă. Singura dată cînd toate școlile au fost închise circa o săptămînă a fost cu ocazia inundațiilor din 1970. Nu că ar fi trebuit neapărat închise, dar cine știe cine și cum a gîndit măsura. Bucuria elevilor și a profilor!

Dar imperativul învățării a rămas valabil. Prin diferite metode. La noi se punea accentul pe memorare. Dacă aveai memorie bună și dacă acumulai destule cunoștințe se presupunea că le puteai folosi atunci cînd aveai nevoie de ele. La alții se punea accentul pe folosirea cunoștințelor disponibile fără atîta memorare. Pentru că acolo lumea cunoștințelor era mai neutră și mai deschisă. Adică cunoștința nu avea culoare politică sau încărcătură ideologică. Simplu.

Și așa am ajuns și noi în faza asta. După minciunile comuniste din anumite domenii, în care se aplica dictonul lui Lenin, am învățat să descoperim adevărul folosindu-ne materia cenușie. Am devenit independenți ideologic pentru că informația era liberă. Cel puțin aparent.

Dar acum în pandemie dincolo de libertatea și de necesitatea informației este nevoie și de o altă abordare a procesului de învățămînt. Nu de alta dar distanțarea, mascarea, explicarea, aprofundarea și verificarea cunoștințelor trebuie realizate în alte condiții.

Am înlocuit deja învățămîntul F.F. cu I.D.D., o operație mai degrabă cosmetică decît principială, așa că on-line-ul nu ne-a luat prin surprindere, mai ales că am comunicat prin rețelele de socializare de pe internet sau prin aplicațiile de comunicare existente. Ce ne-a luat prin surprindere la nivel macro a fost inabilitatea cadrelor didactice și a școlilor de a se adapta rapid la condițiile unui astfel de învățămînt și lipsa acută de interes a cursanților de la toate nivelele în participarea la ceva ce este catalogat mai degrabă ca fiind un experiment, nu o metodă de predare. De ce?

Pentru că multe școli nu dețin mijloacele necesare pentru o predare eficientă la distanță, pentru că elevii/studenții nu au capacitatea de a participa constructiv și ca urmare s-a ajuns la situații ciudate dar cu care unele școli s-au confruntat în trecut. Vezi situația noi ne facem că predăm, voi vă faceți că învățați. Efectele se vor vedea.

Au existat și măsuri luate pe moment care au simplificat procesul de învățămînt (predare-asimilare-verificare). De exemplu simplificarea bacului, eliminarea tezelor, eliminarea adeverințelor. Unde se vor opri astfel de măsuri și care vor fi criteriile ce vor aduce modificări. De exemplu, cum vei învăța medicină dacă nu vei face disecții pe cadavre? Care este importanța proiectelor practice? Vor trebuie ele eliminate, înlocuite sau se vor găsi alte modalități de realizare? Este necesară frecvența? Este necesar examenul pe stil vechi, adică în sală toată lumea (anul, grupa, etc) pe suport de hîrtie?

Vor prima examenele orale via internet? Sau colocviile? Examenul va fi în stil inchizițional sau în stilul interviului? Mai este nevoie de manuale?

La începutul anilor 80 am citit un material despre satul informatic. În Japonia s-a construit un sat experimental în care toate informațiile erau stocate informatic. Informația se putea multiplica la infinit fără costuri. Reacția era foarte rapidă, de fapt instantanee. Costurile foarte mici pentru că realitatea virtuală necesită costuri mici. Acest sat trăia în viitor. Nu știu cum au rezolvat școlarizarea. Dar ar fi interesant de aflat. Sau cel puțin interesant de aflat cum fac alții. Nu de alta, dar dacă nu se găsește un remediu eficient la pandemie și la efectele ei vom fi nevoiți să închidem școlile așa cum le știam pînă acum și să deschidem altceva. Sau să le reinventăm. Acum este un moment prielnic pentru o revoluție în învățămînt dictată de necesitățile beneficiarului, nu al furnizorilor sau al vreunei ideologii.

Omul va învăța încontinuu. Dar de cele mai multe ori învățămîntul nu este altceva decît practica transpusă în cuvinte, imagini, desene, ce sunt transmise ca o formă de teorie. Lipsa legăturii dintre practică și teorie duce la un învățămînt defect. După cum și lipsa unor metode de transmitere, asimilare, verificare eficiente vor duce la practici deficiente cu efectele negative de rigoare. Sunt de acord că învățăm din eșecuri, dar în condițiile date acum este mult mai bine dacă învățăm rapid din succesele altora. Nu ne putem permite prea multe greșeli din care să învățăm pentru că în pandemie greșelile costă scump și timpul nu se mai întoarce.

În cele din urmă cineva trebuie să definească ce înseamnă succesul în materie de învățare.

Pe de altă parte…


Pe de altă parte apare atunci cînd vrei să introduci ceva diferit de ceea ce ai spus pînă atunci. O contradicție, o antiteză sau ceva asemănător prin care vrei să exprimi ceva diferit. De exemplu, de cele mai multe ori nu joc la loto. Pe de altă parte cînd este un pot mare, risc și eu cinci lei…

Pe de altă parte introduce și partea plină a paharului după ce ai prezentat de ce ți se pare că paharul este pe jumătate gol. Așa cum spuneam ieri, biserica se bate singură pentru că este mai mult despre biserică vs. biserică decît despre ne-credincioși sau credincioși vs biserică. Pe de altă parte trebuie menționat că biserica face multe lucruri bune. Aici bineînțeles înțelegerea depinde de definiția bisericii (iar ajungem la asta?) și la existența sau inexistența clerului.

Și atunci vedem că biserica are case de bătrîni, case pentru copiii orfani, îi ajută pe oamenii sărmani și năcăjiți, adună fonduri pentru cei sinistrați, contribuie la buna înțelegere între oameni în general, între soți în special și promovează ascultarea de autoritățile de tot soiul. Ba cîteodată biserica donează și bani pe lîngă că pune la dispoziție locuri de muncă.

Dar astea toate ni se par lucruri cît se poate de normale și naturale, ce decurg din chemarea bisericii. Să nu uităm însă că biserica are propriul sistem de învățămînt: școli primare, gimnaziale, licee și facultăți. Importante sau mai discrete, fețele bisericești de tot felul supraveghează doctorate, deci au o mare influență asupra formatorilor și formării celor ce sunt intelectualitatea țării. Ei sunt formatorii de caractere, de opinii, cei ce modelează prezentul și viitorul.

Nu am habar dacă biserica are și dispensare sau spitale, dar știu cel puțin două locuri, unul în Arad, altul în Iași în care funcționează cabinete medicale sub umbrela a două biserici evanghelice. Deci se poate.

În toate aceste întreprinderi biserica face investiții, suportă riscuri și poate trage unele foloase meritate. Asta ar trebui să se vadă în societate. Comunitatea care beneficiază de pe urma acestor servicii în mare parte gratuite și dezinteresate ar trebui să aibă un plus de ceva. Un indicator ce ar spune tuturor că acolo e mai bine, chiar dacă nu e mai mare bogăția. Acolo e mai frumos chiar dacă nu există mari artiști și e mai bună înțelegerea, chiar dacă nu există mari filosofi.

Dincolo de statisticile care indică zonele cele mai prospere a țării, ar trebui să existe, în opinia mea, statistici ce indică binele acestei nații. Și aici e chemată biserica să facă diferența. De ce este nevoie ca 2 milioane de români în străinătate să producă mai mult decît jumătate din cei ce sunt angajați acasă? Pentru că acolo lucrurile merg mai bine și cei ce vor să lucreze asta fac. De ce nu s-ar putea face asta și aici? Dumnezeu știe… noi ne facem că nu știm. Același lucru este valabil și pentru biserică. De ce biserica a schimbat locul doar departe cînd știm și noi prea bine că omul sfințește locul?

Probabil că la noi jumătatea goală a paharului este mai ispititoare decît cea plină. Pe de altă parte nu ne împiedică nimeni să vedem lucrurile exact pe dos. Dar atunci de ce nu facem nimic ca să schimbăm starea aceasta de fapt. Ne convine? Evident că nu! Și totuși, deși știm că avem un paradis la care putem avea acces dacă ne implicăm, ne mulțumim cu un veșnic purgatoriu din care răcnim nemulțumiți împotriva bisericii.

Cine știe, poate ar fi bine ca și noi și biserica să încercăm o mediere, o soluționare a percepției negative, a lipsei de implicare, de leadership sau mai bine zis a stilului de leadership existent în secolul XXI. Chiar mă întrebam cu cîteva zile în urmă, cu atîtea modele, avînd de unde să alegi și unde să te școlarizezi, care ar fi soluția/soluțiile în acest domeniu. Pe de altă parte biserica…