Un post de Halloween sau Rece-rece, cald-cald, frige-frige!


În copilărie jucam un joc simplu pe înțelesul nostru, al copiilor. Ascundeam un obiect, și un copil căruia nu i se spunea unde e ascuns obiectul se străduia să-l găsească bîjbîind. Era comic. Era ca o farsă. Căutătorul avea un indicator: dacă se apropia de obiect strigam cald, cald. Dacă căutătorul era în iminența lui strigam frige, frige. Rece-rece, îngheți de frig – strigam cînd căutătorul se depărta de obiect. Jocul era antrenant cu suspans. Cam totdeauna se ghicea unde era obiectul.

Dar trebuie să mărturisesc, în premieră absolută, că o dată am trișat. Ne jucam jocul ăsta în clasă. Am fost invitat pe hol, dar am tras cu urechea, apoi m-am îndepărtat după ce auzisem zgomotul ușii de la teracotă. Era clar că acolo era ascuns obiectul. Nu m-au prins pentru că am fugit departe, ca și cînd nu m-ar fi interesat ce și unde ascundeau. Normal, am găsit obiectul, o călimară cu cerneală, ascunsă în focarul teracotei. Noroc că nu era iarnă și nu era foc.

Mă tem că și în ziua de azi îl ascundem pe Dumnezeu, dar nu avem bunăvoința, curajul sau poate disponibilitatea de a striga celor ce-l caută: rece-rece, cald, cald, frige-frige. Cine ar fi putut interzice balurile tematice de Halloween, petrecerile deșănțate și costumația aferentă în care părinții au investit bani, iar copii vise? Nimeni. Bănuiesc că nici măcar președintele, prim-ministrul, ministrul învățămîntului, un director de școală sau patriarhul României.

Interesant că o țară care nu este interesată, ba chiar îi urăște pe migranții orientali de altă religie, evident pe motive religioase, nu reușește să tragă o concluzie religioasă cu toate descrierile dramatice ale iadului manifestat în incendiul clubului Colectiv. Oameni ce nu prea au habar de religie (victimele) și-au apelat părinții sau prietenii și în contextul dat au spus că sunt în iad. Cald-cald!

Culmea ironiei o constituie afișul evenimentului, un robot în flăcări, titlul albumului ce tocmai se lansa, titlul și textul cîntecului ce tocmai se cînta în momentul izbucnirii incendiului devastator („The Day We Die”). Cu toate că se credeau în rai, participanții la eveniment au trăit o experiență de coșmar aidoma iadului. Pentru unii a însemnat pierderea vieții, rănirea mai mult sau mai puțin gravă sau pierderea unui prieten. Pentru părinți a însemnat un șoc ce se va prelungi ani buni de acum încolo și mai mult ca sigur doar după cîțiva ani vom putea determina adevăratul impact al momentului.

Dar dincolo de suferință, demonul banului și cel al dezorganizării românești tipice în astfel de cazuri, și-au făcut de cap. Cu toate că intrarea a fost liberă, bruma de bani economisiți cu materiale ieftine și ușile de ieșire de urgență blocate au făcut din tinerii participanți niște victime sigure. În plus nici o relatare a celor scăpați (pînă acum), nu aduce a sacrificiu de sine, ci seamănă cu obișnuita reacție scape-cine-poate. Umanist-evoluționist-materialistă. Și e vorba de generația de după 90, cea cu religia la zi.

Creștinii n-aveau ce căuta la un astfel de concert? Cu așa muzică, cu așa texte, cu așa loc, nu cred că s-ar fi aflat acolo un creștin practicant. Unul dintre intervievații de la tv mărturisea că spera ca părinții, cei de afară să se fi rugat pentru cei cărora li se aplicau manevrele de resuscitare. Poate pentru unii a fost prea tîrziu. Rece-rece!

Nu sunt cinic. Mă puteam afla acolo sau puteam avea un copil acolo sau mai degrabă puteam fii participanți într-un eveniment similar. Oricine putea păți așa ceva. Evenimentul în sine demonstrează, o dată în plus, cît de fragilă este viața, cît de ușor se trece de la viață la moarte într-un moment de distracție maximă și cum o intenție bună cade la examenul organizării, planificării și focului. Frige-frige!

În plus, și asta cred că este cel mai important, demonstrează o crasă indiferență față de sanctitatea vieții individului, indiferent cine e acesta. Au pierit vieți tinere, printre care un tînăr de 15 ani aflat la primul eveniment de acest fel și imobilizat într-un scaun pe rotile. Au murit doi dintre componenții trupei și unul dintre organizatori, poate prea detașați realitatea existenței răului latent în lume.

Ironia sorții face ca cei care au crezut că pierduseră un eveniment remarcabil să-și scape viața. Pe plan politic, un vice-prim-ministru pe ducă, un prim-ministru penal se solidarizează cu un președinte îngrijorat și gata să tragă la răspundere penală politica tipic autohtonă e-bine-și-așa. Totuși acești mahări ar trebui să înceteze cu coloanele oficiale și să facă tot ce este posibil din punct de vedere legal ca astfel de tragedii să fie imposibile. Cald-cald!

Dincolo de perceperea evenimentului ca o răzbunare asupra celor ce se închină Satanei din neștiință sau dinadins, ca un eveniment demn de doliu național de trei zile sau ca un test național de solidaritate și gestionare a crizei, poporul rămîne cu un gust amar al unui Dumnezeu ascuns de mai-marii zilei, de arhiereii mai mult sau mai puțin evanghelici sau ortodocși. Cu toți morții și cu suferința insuportabilă acolo n-am întrezărit o față bisericească să ofere ultimul rit, alinare sau solidaritate. Parcă n-am avea mai multe biserici decît spitale! Parcă am fi într-o țară total secularizată sau paralizată de demonul indiferenței preoțești.Rece-rece, îngheți!

Încă îl căutăm pe samariteanul milostiv? Evident e nevoie de un tip autohton de samaritean, mai ne-milostiv, așa cum am mai pledat în urmă cu cîțiva ani. Din cîte observ nici preotul, nici levitul nu au înțeles lecția. În schimb jos pălăria în fața celor ce au donat sînge! Ei au înțeles ce înseamnă mila.

Deci într-o țară cu mai multe biserici decît spitale, spitalele au fost cele ce au dus greul. Una dintre instituțiile cele mai hulite, cea a sănătății naționale a fost la post. Cred că face imposibilul. De ce nu angajează Biserica să facă, sau cel puțin să încerce să facă imposibilul? Dacă tot îl are girant pe Dumnezeu… Dar mă tem că în domeniul acesta instituția stă sub nivelul spitalului. Din păcate. Sau poate tocmai din cauza păcatelor. Ale sale. Cald-cald?

Să-l mai ascundem o dată pe Dumnezeu, să încercăm cu cald-cald, frige-frige? Bine că Dumnezeu ne mai găsește încă. Doar că uneori mediul frige tare. Un copil ce trișează la un joc banal, nu înseamnă mare lucru. Se rîde. Dar să trișezi ca adult, cu pierderea atîtor vieți omenești, cu atîta suferință, cu cheltuieli inimaginabil de mari față de costul unui burete ignifugat și a unui tavan pe măsură, dar mai presus de toate să-l ascunzi pe Dumnezeu prin absența din mijlocul suferinței, este inadmisibil.

Și apropo: acum 498 de ani Martin Luther și-a afișat cele 95 de teze ce au declanșat Reforma. Happy Reformation Day!

Iohannizarea României?


Îndrăznesc să afirm că Ceaușescu n-ar fi ajuns atît de ceaușist, dacă nu l-am fi făcut noi. Martore stau manifestațiile naționaliste entuziaste ce au precedat ziua de 23 august 1968. Chiar credeam în el. Era eroul nostru și devenise și eroul lor. Al vestului. Probabil că era simpatizat și de către dreptacii din estul socialist. Era, dacă pot să mă esprim așa, o Mama Omida comunistă în plină glorie… Un fel de proroc nervos. Românul inervat, peltic, dîn popor ajuns mare și tare. Dînd cu pumnu-n masă la el acasă. Versuri! Contra rușilor. Vorba vine… Ce bine că nu era și bețiv, că atacam Uniunea Sovietică cu părădăici stricate!

Un fel de afară-i vopsit gardu, înlăuntru-i leopardu! Sau un fel de seiv-scrin, dacă vreți. A doua zi după ocuparea Cehoslovaciei se asculta Europa Liberă fără opreliște în public. Patria-n pericol! Unde am mai auzit noi asta?

Apoi l-am lăudat, l-am pupat, l-am lăudat iar, l-am dat exemplu, l-am iubit nu alta și l-am făcut președinte. După o vreme ne-a părut rău…

Cum stăm cu Iohannis? Cei mai mulți dintre noi suntem mesmerizați. E frumos! E cinstit! E ardelean! E neamț! E luteran! E prof! E primar! E sprijinit de Merkel! E Tanda! E Manda!

În curînd va umbla pe apă, va calma furtuni, va învia morții și va face greșeli. Pentru că așa cum știm noi toți, nu există om infailibil. Ce să faci, Iohannis nu e catolic… Dacă era mai aveam o șansă. Poate-l făceam și papă!

Mulți ar vrea ca Iohannis să rostească legendarele cuvinte ale căpitanului Kirk: Beam me up Scotty! Dacă iohannizarea ar fi zi soliușăn, i-am putea cere lui Iohannis aceiași mișcare: Beam me up Iohannis!  Nu este posibil. Fizic. Financiar. Cultural. Energetic. Valutar. Nici măcar în caz de extremă urgență. Să revenim cu picioarele pe pămînt. Eu sunt mai realist. Să-l lăsăm să lucreze. Să-și facă echipa. Să transpire. Să ceară ajutor. Că nu poate să le facă pe toate singur!

Mă pregătesc și pentru ziua cînd unii vor vrea să meargă să moară cu el. Ca Toma. Dar mă pregătesc pentru ziua cînd se vor arăta cei ce-l vor pîrî. Sau înțelepții ce se vor lepăda de el.

Nu cred că Iohannis va schimba România. Eu voi schimba România. Tu vei schimba România. Noi vom schimba România. Iohannizarea lui Iohannis nu ne va teleporta într-o lume ideală sau cel puțin în Occidentul întreprinzător, civilizat și curat sau Occidentul idealizat după gustul personalizat al fiecăruia dintre noi. O Românie iohannizată o va lua pe urmele României ceaușizate cu toate deziluziile trecute și prezente încă, pentru că nu ar mai fi în stare să fie obiectivă.

Care este atunci soluția? În primul rînd soluția nu este dez-iohannizarea lui Iohannis. Nu petițiile publice pentru convertirea președintelui la o sectă sau alta vor schimba ceva. Fie aceasta chiar secta ideală.

Iohannis-ul de mîine trebuie să rămînă Iohannis-ul de azi. Deși președinte, nu doar el este România. Soluția pentru ne-Iohannizarea României este implicarea fiecăruia. Dar să nu uităm: nimic nu se schimbă peste noapte, așa cum cu un singur Iohannis nu se face… primăvară. Cînd vedem însă mai multe flori, e clar că se face primăvară.

M-aș face președinte! Da prim-ministru nu-ți ajunge?


Candidații țipă ca din gură de șarpe: M-aș face președinte! Cine mă alege? Dar după cum văd eu treburile unii strigă-n surdină ,,M-aș face prim-ministru!”

Bun și aia!

Cursa penibililor și penibilităților, ba și a penibilelor s-a deschis. Startul a fost dat. Cu toate astea am impresia că e un start multiplu. Ba că unii au un buton de reset. Trosc cu scrisoarea, dezvăluirea, mărturisire, filmulețu la gazetă, ecran și telefon.

Stabă cît cuprinde numai să se dea în ea. Oare de unde vine expresia asta cu alură proletară? O fi de dreapta?

Aproape toți candidații vor să pară cît mai anormali. Dansează cît mai sexi și parcă țin un trandafir în dinți. Uitați-vă la Ponta. Ce nu-i poate ține pe toți trei de pe sigla PSD? Îl înțeapă la limbă?

Ponta și jumătatea sa se bagă-n seamă la America cu Dumnezeu. Asta îmi aduce aminte de singura ceremonie de absolvire de la Facultatea Penticostală de Teologie Didactică Betania din Arad la care am participat. Toți politicienii au vorbit de cele sfinte. Toți penticostalii despre politică. Fiecare a vrut să demonstreze ceva. Că nu e specialist, da știe!

Exact asta a reușit și Ponta. Ce a spus americanilor s-a auzit și acasă. Dacă Iliescu a vorbit că ză dacs cam from ză tracs (I-a ieșit rățușcsa din gură, zău așa! Adică pe limba lui dacii se trag din traci, dar a spus rațele își dau drumul din camioane.), Ponta în schimb a excelat în enormități. Cică Dumnezeu e unul și toate religiile e bune.

Probabil că Dumnezeu e unul, dar atunci logic, doar o singură religie e bună, că celelalte diferă, altfel nu și-ar mai avea rostul. Mi se pare că s-a cam înțepat cu trandafiru ăla dansînd cu americanii. Măcar dac-ar fi dansat și cu lupii…

Probabil că tovarășul Ponta intenționa să producă o teză (încă una???), ca să apară niscaiva contradicții ce vor fi rezolvate prin lupta de clasă cu o nouă antiteză. Dar după cum s-a exprimat e posibil ca nici el să nu știe prea bine despre ce e vorba. Cat and peist!

Tov. Ponta, cum rămîne cu semnul crucii care vi-l faceți? O să treceți la altă religie, dacă tot nu contează? Vorba aia: L′importance c′est la rose, crois moi!

Nu știu care e cea mai bună metodă de a ajunge președinte. Dar cea mai bună metodă de a ajunge prim-ministru e metoda Boc. Să faci Boc pe jos în direct la televiziune. Să pici un etaj barem. Prin analogie dacă pici două-trei poate ajungi președinte. Dacă supraviețuiești…

 

Şapte pensii dintr-o lovitură


În urmă cu cîteva zile am făcut o afacere bună: mi-am cumpărat o basculă. A fost ieftină şi avea doar 5000 la bord. Din dotarea armatei. Am dat pe ea cam cît dă guvernul pe o rablă. Cu carnetul de profesionist a fost mai greu, dar ce nu se poate rezolva cu ceva ce începe cu E şi se termină cu uro? L-am luat şi pe ăla, că şi eu sînt doctor şi iac-şa, o mînă spală pe alta şi amîndouă obrazul.

 Azi am ieşit un pic să mă mai dau cu basculanta. Nu prea înţeleg de ce unii sunt atît de grăbiţi! Cînd să zic şi eu mă descurcam, a venit ploaia, aşa că am decis să mă duc spre casă. Am apăsat un pic pe pedala aia din dreapta, dar nu ştiu cum s-a făcut, că fiind mare de tot, mi-a cam rămas talpa pe ea. Se mai întîmplă. Tocmai depăşeam o coloană de maşini oprite din ceva motive de şoferi amatori amărîţi la o zebră. Cînd să trec şi eu, văd că tocmai traversa o colecţie de moşi şi babe, floarea vîrstei a 3-a. Calc frîna, calc frîna, …calc frîna! Da cum bascula nu-i Trabant să oprească în patru metri, nici SLK să oprească în doi, mă duc sanie spre bulucul de pensionari ce intrase în panică dinamică, adică agitau o pereche de cîrje, patru proteze, din care două de ultimă generaţia, două auditive. Cînd or fi avut timp să le scoată? Sprinteni pensionarii ăştia! Li se trage de la pensiile bune ce le încasează şi de la exerciţiile de la sala de fitnes la care n-am ajuns niciodată că eu nu sunt la pensie, sunt doctor. Ce să faci, fiecare cu crucea lui… Trag frîna de urgenţă (că acolo lucrez) dar nu ţine, că abseul era decuplat. Îi expediez pe toţi amărîţii ăia în şanţul plin cu apă de la ploile ce nu au încetat să cadă. Mă dau jos, ceilalţi şoferi se adună roată, mă apostrofează, mă ameninţă, mă înghiontesc. Cineva a sunat deja la 112 şi un echipaj de la circulaţie ajunge la timp pentru a mă scăpa din ghiarele celor ce aveau de gînd, dacă nu să mă linşeje, cel puţin să mă scalpeze. Pe cînd demarăm apuc să văd duba procuraturii şi cea de la morgă, amîndouă blocînd sensul opus. Sunt debarcat la spital, mi se ia o probă de sînge (eram curat ca lacrima lui Ovidiu) şi apoi sunt transportat la secţie. Sunt escortat  într-un birou la etajul doi. Mă veghează doar cu un poliţist mai tăcut, cu alură de K1 şi cu privire asortată. Pe cînd mă gîndeam ce să declar şi ce să nu declar, să cer un avocat sau să îl sun pe Nasul, apare un inspector plin, îl expediază pe poliţist cu un ordin şoptit şi se uită ţintă la mine. Mă uit şi eu la el ca tot omul cu o muscă mare pe căciulă şi mă întreb ce vra să zică prin această tăcere. Brusc se ridică în picioare, încremeneşte în faţa mea în poziţie de drepţi salutînd. Mă ridic şi eu să văd unde se uită el, acolo în spatele meu şi prind o uşă ce se închide după ce a lăsat să treacă un personaj probabil foarte, foarte, dacă nu chiar extrem de important. Inspectorul îi comunică sec că am lichidat şase pensionari, din care trei cu asistenţi personali şi că încă doi sunt în comă profundă. Vorba croitoraşului cel viteaz din povestea fraţilor Grimm: „Şapte dintr-o lovitură!” Mă iau căldurile, mă trec sudorile, pulsul îmi dispare, mi se moaie genunchii, limba şi unghia aia lungă de la degetul mic şi simt că se face întuneric. Personajul se uită la mine aproape vesel, îl concediază pe inspector şi după ce mă ancorează bine să nu o iau spre parter, îmi şopteşte aproape cu duioşie în glas:

–         Domle, aţi făcut ceea ce nici guvernul nu a reuşit: aţi lichidat total şapte pensii şi sunteţi pe cale să mai lichidaţi două, plus cele ale asistenţilor lor. Vă felicit! De fapt, vă rog să îmi daţi voie să vă comunic că dl prim-ministru vă felicită personal. Mă fac deasemenea purtătorul mesajului preşedintelui care vrea să vă cunoscă tot personal şi să vă recompenseze. Mîine îl veţi întîlni la Cotroceni şi într-o mică ceremonie vă va decora cu ordinul Steaua României clasa a III-a. Tot mîine sunteţi invitat să vă alăturaţi guvernului patriei noastre în calitate de independent, cu funcţia de vice-prim-ministru şi ministru însărcinat cu situaţia pensionarilor. Vom rezolva noi situaţia de aici: pensionarii ăia au murit înecaţi în şanţul plin cu apă, aşa că ministrului mediului i s-a retras sprijinul politic şi şi-a prezentat demisia care i-a fost aprobată. Ne gîndim să preluaţi tot dumneavoastră şi ministerul acesta.

Am cerut două secunde să mă gîndesc şi am spus da. A venit o domnişoară blondă în uniformă, mi-a dat tot ce îmi trebuie să ajung în capitală, plus un card cu numele meu la BCR. Mi-am sunat soţia, i-am spus la revedere şi m-am îndrepta spre capitală acolo unde talentul, probitatea, cinstea, caracterul, competenţa şi loialitatea sunt într-adevăr apreciate. Eu am ieşit din criză, pensionarii au ieşit din criză, noi toţi am ieşit din criză. Voi aţi ieşit din criză. O să trăim bine!

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Dedic această satiră tuturor pensionarilor ce au fost vînaţi pe vremea lui Ceauşescu că ascundeau prin cămară peste 10 kile de zahăr, ulei sau făină, că stăteau la cozi de dimineaţa pînă seara ca să aibă nepoţii ce mînca, cît şi actualilor pensionari care, după spusele guvernului au pus patria în pericol prin pensiile lor. Textul mai este dediccat tuturor bugetarilor competenţi ce merg deja acasă cu salariile reduse de cîteva luni şi au devenit adevăraţi eroi ai supravieţuirii, demni de un nou serial pe Discoveri. Cum Ceauşescu transformase România într-o închisoare cu 22 de milioane înainte de 1990, felicit pe această cale guvernul Boc că a depăşit visul dictatorului şi a dictatoarei transformînd România într-un lagăr de concentrare în masă din care nimeni nu mai va avea resurse să scape. Mai dedic textul tuturor prelaţilor care au hotărît ca în acest ceas de cumpănă să împrumute peste 120 de milioane de euro pentru a construi cea mai mare biserică din România şi să o denumească Catedrala Mântuirii Neamului. Treaba se va putea rezolva cu o nouă taxă de 10 Euro pe cap de român. Vorba aia: Nihil sine taxe