A dispărut Biserica


This Church Will Disappear In Front Of Your Eyes - And It's Not A ...

Biserica s-a dat la fund. La fundul societății. Și a existenței sale. Dacă la început s-a crezut că Isus a murit datorită răstignirii pe cruce, acum se pare că există o altă cauză, una virală. Isus a fost răpus de Sars-CoV-2. Cel puțin pentru două luni. Cel puțin în România. Altfel cum se explică bisericile goale?

Biserici ce așteaptă învierea la peste o lună de la sărbătoarea Paștelor. Sau cum se explică starea de amorțire a ierarhilor?

La ce mai servește ierarhia bisericeasca în vreme ce biserica practic nu mai există? Nu mai sunt întruniri de comitete și comiții, au dispărut păcatele, nu se mai iau hotărîri, sfințenia s-a împămîntenit. Singura erezie e cea împotriva Covidului. Încalci porunca anti-covid? Ești declarat eretic de către statul secular, vecinii vigilenți și poliția coruptă. Cu biserica ești bine. Nu poți păcătui în timpul stării de urgență sau de alertă, fie ea și maximă. N-ai condiții!

Satana a fost parcă înlănțuit în gherla interdicției de circulație. Nu iese el de acolo prea ușor. În plus și cele trei zile, cîte a stat Isus în infern, au fost prelungite. Învierea, la momentul actual? Improbabilă. Pentru că n-a fost declarată. Încă așteptăm îngerul. Întruchipat de președinte, prim-ministru, ministrul de interne sau cel al sănătății. Ministru? Sinistru!

De parc-ar fi așteptat și Isus după un ordin de la autorități… Cînd ar fi venit? Sau unul de la autoritățile bisericești. Scuzați! Sinagogești…

Cineva spunea că definiția bisericii este dependentă de activitatea lui Pavel din FA. Numai cu așezarea de prezbiteri poate o biserică să existe. No, că-i bai! Acuma dacă nu-s prezbiterii la cîrmă, se scufundă biserica? Dacă organizarea și organizatorii s-au retras în penumbră biserica devine altceva? Sau dispare?

Ei, și iată că un înger, cu o trîmbiță sună re-deschiderea biserciilor. La ordinul cui? Ce mai contează! Înapoi la rutină. La ghezăringurile noastre. La ce făceam înainte. De ce să schimbăm ceva? De ce să nu perfecționăm ce avem? De ce să facem ceva ce n-am făcut vreodată? Nu ne sperie pe noi un virusel…

Întrebarea ce se pune în curînd datorita dispariției bisericii, este dacă biserica va reveni pe scena societății așa cum era înainte de pandemie în forma/formele actuale vizibile sau se va întîmpla ceva ce nu s-a mai întîmplat pîn-aum? Se va diversifica biserica? Va dispare sau se va transforma?

Frica noastră, sau mai bine zis fricile noastre, vor învinge misiunea noastră? Care frici? Frica că suntem singuri, puțini, nesemnificativi sau lipsiți de relevanță. Frica de a spune lucrurilor pe nume. Frica de adevăr. Frica de a păși pe teren nesigur. Frica de necunoscut. Frica de a fi noi înșine.

În esență frica de moarte. Sau cine știe, frica de învierea. De cea adevărată!

În esență, soluția se găsește tot la cel ce a înviat: Biruiți pentru că și eu am biruit lumea! Doar că mai întîi el a murit făcînd ce n-a făcut nimeni pînă la el.

Cold war (5/2): Libertatea cuvîntului.


sursa:http://brancoinfo.wordpress.com/page/17/

Cei mai mulţi dintre noi au impresia că libertatea cuvîntului sau dreptul de a-ţi spune părerea cînd aceasta nu este identică cu direcţia oficială sau cu cea dictată de majoritate este un drept cîştigat recent. Dar nu este chiar aşa. În Biserică fiecare avea dreptul să spună ceva, toţi erau ascultaţi şi hotărîrile finale erau luate de apostoli, apoi de presbiteri.

Isus s-a exprimat deschis şi a corelat vorba cu fapta. Pe lîngă slujirea celor mici şi mulţi, pregătirea dicipolilor era cea mai importantă activitate, astfel că Împărăţia se apropia de mase, cît şi de individ. Autorităţile timpului ar fi vrut să îi restricţioneze exprimarea şi deseori îl şicanau. Cu toate acestea, poporul îi sorbea cuvintele. În final Isus a comunicat foarte puţin, chiar atunci cînd ar fi putut să îşi susţină nevinovăţia. Marele preot, sinedriul, Pilat şi Irod nu au mai putut vedea vreo minune, nici nu au mai auzit ceva demn de mîngîiat auzul urechilor lor, acordate doar la un anumit gen de discurs. Ba chiar şi ucenicii au fost contrariaţi. De remarcat însă că mai-marii norodului nu i-au limitat lui Isus libertatea de exprimare, dar fiind catalogat duşman al poporului prin ceea ce spunea şi făcea, Isus a fost executat. Vedem apoi că sinedriul vrea să intimideze şi să limiteze libertatea de exprimare a apostolilor. Petru îşi vede viaţa ameninţată şi evident libertatea de a se exprima este anulată de către Irod, dar lucrurile reintră pe un făgaş normal ca prin minune. Preţul suprem pentru libertatea de exprimare a convingerilor creştine este plătit de Ştefan, care este linşat de mulţimea ce nu suporta o astfel de deviere.

Deci, încă de la început exprimarea liberă sau libertatea cuvîntului a constituit o dimensiune importantă a religie creştine, ea fiind unul dintre elementele esenţiale ce au însoţit-o. Fără vorbire, fără dialog sau fără exprimarea liberă prin care conceptele şi practicile sale să fie cunoscute, dezbătute şi acceptate, creştinismul nu ar fi putut cuceri lumea greco-romană. Creştinismul şi-a asumat riscul de a fi combătut de filozofii şi filozofiile vremii, dar dincolo de disputa ideilor, creştinismul şi-a asumat riscul de fi ridiculizat, batjocorit sau condamnat de omul de rînd, la o discuţie în piaţă, pe stradă, de factură publică sau privată. În cele din urmă, creştinismul şi-a asumat riscul de a fi lichidat prin violenţă fizică, dar a continuat să spună într-un mediu ostil acelaşi lucru: «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi!»

După persecuţiile din primele trei secole de existenţă, creştinismul a devenit o religie ca oricare alta, adică avînd aceleaşi drepturi ca oricare religie din Imperiul roman. Dar, destul de rapid, creştinismul a fost favorizat de către Constantin şi ulterior de alţi împăraţi între care cei mai importanţi sunt Teodosie şi Iustinian. Libertatea de exprimare a fost din nou luată în discuţie, odată cu cooperarea dintre stat şi Biserică, Biserica nemaiputînd critica fără consecinţe grave statul.

Totuşi unii dintre liderii Bisericii şi-au asumat acest risc şi au fost persecutaţi pentru că nu s-au conformat acestei conlucrări la cel mai înalt nivel. În plus, duetul noii exprimări a făcut să dispară libertatea de exprimare pînă mai ieri îngăduită tuturor religiilor. Templele păgîne nu au fost doar abandonate, ci s-a început demolarea lor. Chiar şi sinagogile erau în pericol. Uneori mulţimea creştinilor înfuriaţi linşau un păgîn mai încăpăţînat, reeditînd acţiunea mulţimii înfuriate de discursul îndrăzneţ a lui Ştefan, martirul din Fapte.

Concentrarea autorităţii în Biserică şi ungerea capetelor încoronate de către vîrful piramidei Bisericii instituţionalizate a dus la apariţia monarhiilor creştine de drept divin, un fenomen moştenit de fapt din lumea păgînă, unde faraonul, împăratul, regele, era fiul divinităţii, deci intangibil şi sfînt.

Apariţia şi dezvoltarea reţelei de slujitori specializaţi şi rearanjarea importanţei lor, şi de aici a autorităţii în Biserică, a dus la accentuarea ascultării în detrimentul exprimării. Dincolo de creştinismul nebulos aflat mai aproape de sursa sa primară (Isus Cristos), se impune o exprimare  mult mai restrînsă, mai controlată şi mai standardizată. În acest context se produce trecerea de la o mişcare religioasă la instituţia Bisericii, ceva diferit de sinagoga iudeilor, iar apoi se trece la organizarea acestei instituţii într-o formă şi mai complicată în ceea ce priveşte exprimarea, cea ceremonială, extrem de ierahizată, tipizată şi predictibilă. Locul exprimării libere este luat de forma frumoasă, elaborată, muzicală, dar specializată şi distantă faţă de individul care pînă mai ieri putea să îşi exprime liber starea sufletească în văzul şi auzul celorlalţi fraţi şi surori.

Această transformare nu s-a făcut însă într-un ritm susţinut, alert, dar este cert că transformarea a vizat eliminarea unui anumit tip de exprimare prin impunerea controlului asupra manifestării în Biserică, şi mai puţin în viaţa de zi cu zi. Important nu a mai era cooperarea generală, exprimarea şi receptarea ei de către creştinii plini de Duh Sfînt, ci ascultarea de cel ce manifesta autoritatea în Biserică.

În interiorul zidurilor ei, Biserica a devenit o instituţie riguros organizată, ierarhizată, avînd în cele din urmă o structură piramidală cu un episcop (mitropolit, arhiepiscop, cardinal, papă, patriarh) în vîrf. Conformismul şi uniformitatea a luat locul varietăţii. Modelul liderului care-i slujea pe cei mici şi mulți a fost inversat: acum cei mulţi şi mici sunt baza, spre care cel din vîrful piramidei îşi manifestă autoritatea, deasupra sa fiind doar Dumnezeu. Identitatea creştină a fost exprimată restrictiv, de cele mai multe ori prin apartenenţa la un crez, la un set de doctrine şi practici, definind apartenenţa la o Biserică oficială, ortodoxă, catolică sau nechalcedoniană. Riscul asumării unei alte identităţi îl punea pe creştin în postura de a fi declarat eratic, o postură mai rea decît cea a unui păgîn. Erezia şi ereticul trebuiau grabnic înlăturate pentru a nu intoxica adevărata biserică, adevărata credinţă şi adevăratul creştin. Păgînul nu era aşa de periculos pentru că el nu putea infecta. Cu el se avea răbdare, i se dădea timp să ajungă la adevărata convingere, cea a singurei şi adevăratei Biserici.

Acest tipar a început să fie pus sub semnul întrebării în vestul Europei. Fenomenul s-a manifestat la nivelul cel mai înalt, acolo unde lucrurile erau extrem de clare. După ce împăraţii şi-au primit coroana cu binecuvîntarea papilor, papii au împins importanţa spiritualului mai sus de puterea seculară. Ei au afirmat că puterea spirituală este superioară celei seculare, astfel că libertatea de exprimare a împăraţilor în orice domeniu a fost limitată şi controlată. Evident lucrurile au luat o turnură firească după ce s-a putut constata că o lovitură de sabie e mai mortală ca o excomunicare. Schisma din interiorul Bisericii Catolice, cu existenţa în acelaşi timp a doi şi trei papi, cît şi  pariţia curentelor eretice şi a regatelor naţionale au zgîlţîit eşafodajul construit cu grijă de papi.

Libertatea de exprimare şi manifestare a devenit mai variată datorită imposibilităţii controlului absolut al Bisericii. Reforma a dat acestui eşafodaj despotic, deja şubred, o lovitură ireversibilă. Din nou asocierea statului şi a Bisericii, de data asta reformată, a dus la evitarea controlului absolut al Bisericii Catolice şi a făcut să se manifeste libertatea cuvîntului. Nu numai tiparul a făcut ca cele 95 de teze ale lui Luther să devină un best-seller, ci şi conţinutul lor ideatic. Bula papală ce l-a excomunicat nu a fost preluată de întreprinzători pentru a fi tipărită pentru că nu spunea nimic nou, nimic benefic, ci confirma starea înapoiată în care se găsea Biserica prin restrîngea exprimării. Spre deosebire de bula prin care Luther era somat să-și retragă tezele sub incidența excomunicării, scrierile sale au fost tipărite ca urmare a scandalului provocat. Într-un sens limitat, dar cît se poate de real textele lui Luther au fost fost precursorii tabloidelor actuale.

În afara Bisericii, contele, ducele, regele, împăratul şi prin părţile noastre boierul, domnul, paşa, ţarul sau sultanul şi-au văzut şi ei autoritatea pusă la îndoială datorită influenţei venite din vest ce viza afirmarea individului în competiţie cu masele tăcute sau cu despotul mai mult sau mai puţin luminat, dar care dicta care sunt drepturile şi cine poate avea acces la ele. Precedentul a fost creat în Anglia, chiar în Evul Mediu, unde baronii i-au impus regelui Magna Charta, o culegere de legi ce avea ca scop limitarea puterii regelui.

Ulterior Carol I al Angliei a fost decapitat pentru că avea impresia că monarhia sa era de drept divin. S-a înşelat. Cu toate că după aceea a existat o restauraţie, monarhia a devenit una constituţională. Independenţa Statelor Unite a marcat încă un pas împotriva monarhiei absolute, fiind un bun exerciţiu de manifestare a exprimare a libertăţii cuvîntului. Manifestul Revoluției Americane constituie şi în prezent un exerciţiu practic de manifestare liberă a cuvîntului.

Dar dincolo de libertatea cuvîntului obţinut prin luptă, suferinţă şi de-a lungul unei perioade destul de lungi, în Biserică nu pare să existe aşa ceva. În România, Biserica este azi nu numai o instituţie care imită instituţiile comuniste prin lipsa de libertate a cuvîntului, dar dincolo de aceasta, multe din manifestările acesteia în domeniu se pot regăsi înainte de perioada modernă, undeva în Evul Mediu. Are aceasta legătură cu «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi»?