Cazul Bodnariu: un alt șibolet


Pînă și Wikipedia știe ce este șibolet: Cuvântul ebraic șiboléth înseamnă spic. Evreii din tribul lui Galaad, pentru a-i identifica pe cei din tribul lui Efraim (care nu erau deprinși să pronunțe sunetul ș), îi puneau să pronunțe șiboleth. Dacă pronunțau siboleth, îi recunoșteau ca dușmani și-i omorau (Biblia, Jud. XIII)

N-am crezut că se va ajunge aici. Sincer. Dar s-a ajuns. Probabil, dar ce spun eu, mai mult ca sigur, că se va analiza escaladarea cazului. În decembrie sau poate în ianuarie anul viitor vom vedea și vom citi despre cazul Bodnariu ca despre unul dintre evenimentele ce au marcat anul 2016. Nu vreau să explic ce și cum. Sunt încă destui care fac valuri, aruncă cu paradăici stricate și își umflă pieptul de vitejie. Și încă nu s-a terminat…

M-aș aventura să afirm că acest caz, catalogat drept unul dramatic, a luat o turnură mult prea disproporționată pentru ceea ce este, ce se presupune că este și ce este de fapt, în realitate. A devenit un indicator al credinței sau al necredinței pentru cei declarați credincioși. Unul al implicării sau a lipsei implicării politicienilor în viața concetățenilor lor. Și de ce nu, a devenit un bun subiect pentru media. După unii a devenit semnalul de alarmă al liberalizării Europei, ba chiar a lumii civilizate. După alții al înapoierii și primitivismului țării noastre. Totul este posibil, încă n-au auzit to, filmul încă rulează…

Mă gîndesc că acest caz a devenit, volens nolens, obiectul muncii cui vrei și nu vrei, al pasiunii fără stavilă în te miri ce domeniu. Pariez că se vor găsi și mici întreprinzători ce vor face bani buni pe cazul Bodnariu. Așa cum s-a făcut pe cazul celor 95 de teze afișate de Luther în 1517 și tipărite și vîndute de oameni care au știut să facă un ban cinstit. N-aș vrea să exagerez, dar parcă s-a stîrnit o acțiune ce nu se va putea opri așa ușor.

Dacă mă gîndesc bine, în lumea evanghelică, ba chiar în cea penticostală vor apare și reacții stîrnite de terțe personaje implicate în încercarea de soluționare a cazului Bodnariu. Și aici mă gîndesc la implicarea patriarhului ortodox de exemplu. Oficial biserica și credincioșii penticostali admit că Biserica Ortodoxă e biserică, dar neoficial, majoritatea penticostalilor nu cred nici măcar că baptiștii sunt pe calea cea bună. Ca urmare, e greu de înghițit și mistuit implicarea unuia considerat cel puțin eretic.

Cine știe, implicarea pro-Bodnariu poate mai coboară ștachetele unora. A penticostalilor pentru cei ce nu sunt de aceiași credință, dar prin fapte, adică prin implicarea în cazul Bodnariu unii și-au cîștigat libera trecere la mîntuire. Căci ce altceva îți poți asigura cu un astfel de șibolet.

Mă întreb ce personaje se vor mai implica. Cazul este unul deschis, public, oricine poate să se implice. Normal, partida pro-Bodnariu a făcut clar cine sunt adversarii, declarînd direct, ba chiar agresiv că șiboletul lor este ceva ce apără lumea de cei răi: homosexuali, lesbiene, dușmani ai familiei tradiționale, liberali și alți dușmani declarați ai lui Dumnezeu.

E clar. Cazul Bodnariu a devenit un alt șibolet, o parolă ce te lasă sau nu să treci dincolo, în lumea sfinților și al dreptății, îți garantează libera trecere la Dumnezeu. La fel ca și anticul șibolet/sibolet, cazul Bodnariu stă la vadul respectabilității și ești somat să te situezi pro sau contra. De asta depinde totul acum. În ochii unora, a trăi respectabil sau a muri în rușine depinde numai și numai de șiboletul Bodnariu.

De ar fi așa de simplu…

În realitate cazul Bodnariu a devenit o unealtă de presiune, de catalogare a celuilalt, de accentuare a alterității. Ar fi fost simplu dacă era o alteritate neînțeleasă. Dar este una neacceptată, respinsă și exilată. Un fel de oaie neagră. Și din păcate nu este vorba de perspectiva lui Dumnezeu ce a căutat oaia ce s-a pierdut deși mai avea 99. Aici este vorba de oaia respinsă intenționat, transformată la o adică în țap ispășitor. La cît de încinse sunt spiritele, la cît de radicale sunt sentințele și la cît de amplificată este miza acestui caz (era să spun conflict, dar m-am oprit…) nu m-aș mira să se ajungă mai departe de cît s-au gîndit unii. Mai lipsește o scînteie… Și atunci să vezi regrete, scuze și dezvinovățiri.

Aș mai adăuga că Norvegia nu a fost, nu este și nici nu o să fie dușmanul României. Dimpotrivă. Norvegia desfășoară la noi în țară proiecte de milione de euro în folosul comunităților românești, în scopul conservării și renovării moștenirii noastre istorice. Banii Norvegiei primiți pe gratis de români schimbă în bine locuri și oameni. Nu am vrea să rambursăm toți acei bani, nici măcar ca acești bani să fie direcționați spre alte țări. Chiar avem prea mulți bani și nu avem nevoie de banii lor?

Cazul Bodnariu ce i-au unit pe baptiști, penticostali, ortodocși, anteniști, băsiști și alte categorii de oameni cinstiți sau nu, nu este un caz al banilor. Cel puțin aparent. Este un caz de inimă, de pasiune nu pentru umilință, dragoste, întîietatea celuilalt și schimbarea minții, ci pentru conservarea unor valori, pentru apărarea unei identități și decredibilizarea altora. O fi apărarea bună, dar tot atacul rămîne cea mai bună apărare. Multă, multă, prea multă energie cheltuită. Nu pe ceva ce nu merită, ci pe ceva ce merita, dar drămuit, în lipsa de energie necheltuită în atîtea cauze bune și foarte bune. Căci, dacă tragem o linie, în final poate ne pomenim că am investit prea mult în prea puțin și la o probă a focului ne trezim că rămînem cu paie arse.

Pro cau contra riscăm să facem din cazul Bodnariu un șibolet ce (ne) costă prea mult. Timp, nervi, prieteni și dușmani.

Golanii și damele de companie ale tovarășilor Iliescu, Rus și Ponta


Iliescu, omul idealurilor comuniste m-a făcut să mă simt în 1990 și în 1991 mai rău decît Ceaușescu din 65 în 89. Eram golan, haimana și trebuia să fiu re-educat de sfioșii mineri. Mă simțeam ca Albul-ca-Zăpada dezorientat în căsuța celor 7 mineri pitici așteptînd-o să mașteră să mă omoare și pe Făt-Frumos să mă scape. Eram din nou captiv în propria-mi cultură a patriei mume. Soartă fatidică dacă pot să mă exprim așa…

Am realizat însă că golanii și haimanalele din Piața Universității au fost norul de cerneală ce l-au salvat pe Ion Iliescu, omul sprijinit de generalii comuniști pentru a se menține la putere. Caracatița era în pericol, dar avea deocamdată resurse. Chiar și pentru a mima o tentativă de lovitură de stat legionară. Doar că în locul legionarilor septuagenari au fost învinuiți studenții. Nu dădea bine să bați cîțiva bătrîni cu pareză cînd aveai destui tineri zvăpăiați la îndemînă.

M-am dus la studii și am re-venit acasă după 3 ani. Apoi m-am dus la doctorat și am revenit din nou acasă. Am adus țării un plus de valoare dacă ar fi numai sumele de bani cheltuite pe o licență britanică la zi și un doctorat britanic la frecvență redusă, că deh, țara avea nevoie de noi. Conducerea mai striga la vremea aceea țară, țară vrem ostași, so to speack…

Așa că m-am prezentat la datorie, pentru că așa am fost învățat: Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de îndeplinit…

După aproape 23 de ani un alt demnitar, tot al unui guvern de stînga (ăștia dau cu dreptu-n stîngu!) i-a făcut pe cei ce au plecat în străinătate să muncească fierari betoniști. De unde știa asta tovarășul Rus, ministru al transporturilor, este o taină… Dar tov. ministru mai face și un calcul, probabil este și ministru al matematicilor, și ne extrage suma necesară acestor muncitori nevoiași pentru a-și transforma soțiile în dame de consumație și copiii în golani. Iar golani? Parcă-i văd mutra lui Iliescu la Expo…

Ce bine că nu am plecat la muncă în străinătate. Puteam să ajung cel mult un amărît de fierar-betonist, ceea ce la vîrsta și studiile mele nu ar fi contat prea mult, dar aș fi dat statului de lucru acasă transformându-mi copiii în delicvenți asistați la  penitenciar (cel mare este major), și la casa de corecție (dintre cei mici doua unul are 14 ani). Deci la circa 700 de euro pe care-i trimeteam acasă statul cheltuia cam 6000 de lei pe lună să aibă grijă de golanii mei la mititica.

Nu știu ce ar fi făcut soția mea, dar nu cred că i-ar fi ajutat licența în psihologie, nici specializările la Ellis Institute New York. În imaginația ministrului Rus ar fi ajuns pe trotuare, dacă tot e să vorbim de ministrul transporturilor, poate nu l-a dus imaginația dincolo de obiectul muncii dumisale: drum, autostradă, trotuar e cam tot una.

Dar una peste alta, tov. Rus este singurul ministru din guvernul pesedist ce fără să-și dea seama recunoaște că o familie cu copii nu se poate descurca în România din 1500 de euro pe din două. Totuși nu mă dumiresc de ce nu a transmis aceste date și ministrului muncii și familiei, celui de finanțe, altor miniștrii implicați în construirea raiului hoților, plagiatorilor și corupților. Poate-poate guvernul ar fi mărit din nou alocațiile copiilor, chiar și pentru familiile compuse din dame de consumație și golani și evident alcoolici votanți de stînga.

Dar tov. Rus a demisionat. Nu pentru că a dat cu bîta-n baltă sau cu ocara-n popor, asta poate face oricine, oriunde, oricînd, oricît. A demisionat pentru că în aceste momente de cumpănă pentru guvernul pesedist al lui Ponta, era ceva firesc. Trebuia aruncat un os cîinilor. Caracatița Ponta și-a aruncat norul de cerneală să-și acopere greșelile. Deocamdată.

A mai aruncat un nor cînd a zis că și-a abandonat titlul de doctor prin ordonanță de urgență. Dacă continuă să facă risipă de cerneală în curînd o să i se termine. Și atunci?

Ponta, du-te la mănăstire!


În vechime cînd un prim-ministru nu performa i se punea vălul. Gîdea își făcea datoria. Nici o aluzie… Surghiunul era o pedeapsă ușoară mai ales dacă respectivul atentase la banii împăratului sau ai regelui. Și cunoaștem nume celebre ce au făcut istorie.

Dar de data aceasta, prim-ministrul nu poate fi acuzat de prea multe matrapazlîcuri. Poate pentru că încă nu s-au aflat. Cert că Ponta nu este un sincer sau un purist nevinovat. Dacă ar fi fost așa nu s-ar fi lansat în avocatură cu o teză de doctorat ce miroase a plagiat după cum miroseau grajdurile lui Augias a bălegar. Dîra lăsată de teza de doctorat și de ordonanța de renunțare a doctoratului n-o spală toată apa din Dîmbovița.

Pretind unii că tot în vechime, tot într-o dispută prim-ministru-popor cei din urmă ar fi strigat Capul lui Moțoc vrem! Vornicul Moțoc se jură:

— Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică preacurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!… Dar ce le-am făcut oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta și mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamțului!… Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune să deie cu tunurile într-înșii… Să moară toți! Eu sînt boier mare; ei sînt niște proști!

Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sînge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moșiei.

Cei mai mulți români n-au citit Hamlet, dar au văzut filmul. N-am uitat îndemnul: Ofelia, du-te la mănăstire! L-am citit pe Ponta. De ceva vreme vedem și filmul și îi spunem să o ia mai moale, să scape ieftin: să meargă la mănăstire. Nu-i taie nimeni capul, nici nu-l rupe-n bucăți.

În vechime unele lucruri se încheiau onorabil. Omul își dădea demisia și nu i se făcea nimic. Ar fi fost prea mare scandalul. Noi o ducem într-un scandal continuu. Rar își mai dă cineva demisia fără să fie forțat. Și așa-i rămîne numele pătat pe vecie.

Este un loc la o mănăstire, undeva?

Falsa pocăință a domnului Ponta


Nu cred că  domnului Ponta avea chef să se afișeze cu patriarhul României, cu pastori pocăiți din diaspora precum Cristian Ionescu sau cu președintele Universității Baptiste Emanuel din Oradea, Paul Negruț. Dar îi era util. Sau așa își închipuia dînsul. Într-o companie atît de sfîntă, te gîndești, ca tot cetățeanul de bună credință, că domnul Ponta a împrumutat cîte ceva din aura acestor personaje aflate în prim-planul vieții spirituale. Îți spui că cine seamănă se adună și că asemenea asocieri ar trebui să dea roade. Mai repede sau mai tîrziu.

Domnul Ponta are o istorie aparte, cu atît mai ciudată, cu cît este mult mai tînăr decît mulți politicieni ce au ajuns cu greu în prima linie. Asta dacă le uităm pe cîteva doamne mai mult sau mai puțin blonde. Domnul Ponta are și cîteva tinichele pe care a încercat să le ascundă, dar care la nivelul sfinților mai sus-pomeniți se numesc păcate. Probabil și din cauză că ele se încadrează în categoria veche de cînd lumea a păcatelor universal recunoscute: să nu furi, să nu minți, să nu faci o mărturisire mincinoasă, etc.

Dar, ce vorbesc, nu eu ar trebui să-i dau lecții de drept unui absolvent al facultății de drept, nici unui doctor în drept. Și atunci o iau spre domeniul în care sunt și eu un pic de doctor: în teologie.

Acum cîteva zile domnul Ponta a cerut Universității București să-l elibereze de sub povara doctoratului ce-i apasă de cîtva timp persoana politică, activitatea de președinte al PSD-ului și responsabilitatea de prim-ministru. Ne dăm cu toții seama că acest lucru s-a întîmplat din cauză că domnul Ponta nu a reușit, la fel ca și fostul prim-ministru al Turciei, Erdogan, să-și spele păcatele devenind președinte. Nenoroc? Conspirație? Prostie?

Cu toate acestea din cererea sa de renunțare la titlul de doctor în drept al Universității București am reținut că domnului Ponta îi este lehamite de tevatura politică și că a greșit nerenunțînd la timp, presupun că voia să spună că înainte de alegeri, la titlul ce l-a făcut probabil să fie preferat de prea puțini oameni cinstiți din țară și din diaspora. Aici nu vreau să mă refer la ce ar însemna  că a avut majoritatea într-o sumă de județe, implicînd că acolo ar exista poate mult mai mulți oameni necinstiți sau păcătoși, după opțiunea mea în materie de teologie. Nu.

Ceea ce vreau eu să spun este că domnului Ponta nu îi pare rău că a trișat, că a mințit, că a furat sau într-un cuvînt, că a păcătuit pe această cale, adică a doctoratului care nu este, ci că nu a renunțat la titlul de doctor înainte de alegeri ca să tragă mai multe foloase politice și să nu fie sancționat de electorat. Domnului Ponta nu îi pare rău că a copiat un material ce nu îi aparține, nici că a primit ceea ce nu i se cuvenea. Și afirmă în în mod fals în scrisoarea sa că acestea erau uzanțele la acea vreme. Lui îi pare rău că nu a scos un profit din păcatul personal în detrimentul omului cinstit. Oricare și oricine ar fi acesta. Simplu.

În avan-premiera acestei renunțări, un grup de tineri din PSD au făcut apel la prim-ministru afirmînd că ,,PSD are nevoie de o reformă profundă. Credem că trebuie să construim noul Guvern pe baza principiilor cerute de majoritatea românilor: respect, onestitate şi transparenţă. Credem că trebuie să înlăturăm odată pentru totdeauna etichetele de <corupţi> şi <comunişti>”……

…. “Dacă nu vom face această schimbare profundă, partidul nostru este in pericol să devină tot mai izolat în societate. (…) Facem un apel către toţi membrii PSD care cred, la fel ca noi, că a venit momentul unei reforme profunde în partidul nostru. Vă chemăm să susţinem împreună formarea unui nou Guvern, condus de Victor Ponta, care să aibă în componenţa lui oameni din generaţia tânără, integri şi profesionişti”. (sursa Mediafax)

O copilărie? Nu. O practică. Același om ce a furat și a mințit trebuie să dea dovadă de transparență, onestitate, respect. Respect pentru munca celor ce și-au obținut doctoratul pe căi cinstite și s-au spetit muncind? Care sunt acei oameni din generaţia tânără, integri şi profesionişti care asociați cu domnul prim-ministru Victor Ponta va duce PSD-ul mai aproape de popor? Încotro va conduce un astfel de guvern România?  Cum va scăpa pentru totdeauna PSD-ul de etichetele de corupți și comuniști?

Răspunsul logic ar fi prin aceleași metode prin care domnul Ponta a obținut titlul de doctor în drept, pentru că nici domnul Victor Ponta, nici partidului pe care îl conduce nu s-a pocăit de fărădelegile pe care le-au făcut. Acei politicieni interesați de soarta PSD-ului, a guvernului și a României ar fi trebuit mai întîi să înceapă cu o sinceră părere de rău asupra unor păcate vizibile pentru toată populația țării. Și importante pentru mai mult de 50% din populația țării. Adică pentru majoritatea.

O falsă pocăință a domnului Ponta nu va plăti costul păcatului său, așa cum o falsă pocăință a PSD-ului nu-i va șterge de eticheta de partid comunist și corupt. Ciudat, dar dincolo de teologie, poporului ăsta despre care se spune că pufăie, dar nu explodează, e leneș, murdar, incult, sărac și bigot, știe să facă distincție între minciună și adevăr, între adevărata părere de rău și fariseism. Cinste lui!

Domnule Ponta, refuzați să mai jucați rolul cabotinului pe scena politică a României! Vă faceți rău dumneavoastră, partidului, poporului, țării.

Ar fi cazul să vă retrageți. Dacă nu la mănăstire, cel puțin din viața politică. Dumnezeu să aibă milă de dumneavoastră!

P.S. E adevărat că se strîng semnături pentru demisia primului-ministru?

 

M-aș face președinte! Da prim-ministru nu-ți ajunge?


Candidații țipă ca din gură de șarpe: M-aș face președinte! Cine mă alege? Dar după cum văd eu treburile unii strigă-n surdină ,,M-aș face prim-ministru!”

Bun și aia!

Cursa penibililor și penibilităților, ba și a penibilelor s-a deschis. Startul a fost dat. Cu toate astea am impresia că e un start multiplu. Ba că unii au un buton de reset. Trosc cu scrisoarea, dezvăluirea, mărturisire, filmulețu la gazetă, ecran și telefon.

Stabă cît cuprinde numai să se dea în ea. Oare de unde vine expresia asta cu alură proletară? O fi de dreapta?

Aproape toți candidații vor să pară cît mai anormali. Dansează cît mai sexi și parcă țin un trandafir în dinți. Uitați-vă la Ponta. Ce nu-i poate ține pe toți trei de pe sigla PSD? Îl înțeapă la limbă?

Ponta și jumătatea sa se bagă-n seamă la America cu Dumnezeu. Asta îmi aduce aminte de singura ceremonie de absolvire de la Facultatea Penticostală de Teologie Didactică Betania din Arad la care am participat. Toți politicienii au vorbit de cele sfinte. Toți penticostalii despre politică. Fiecare a vrut să demonstreze ceva. Că nu e specialist, da știe!

Exact asta a reușit și Ponta. Ce a spus americanilor s-a auzit și acasă. Dacă Iliescu a vorbit că ză dacs cam from ză tracs (I-a ieșit rățușcsa din gură, zău așa! Adică pe limba lui dacii se trag din traci, dar a spus rațele își dau drumul din camioane.), Ponta în schimb a excelat în enormități. Cică Dumnezeu e unul și toate religiile e bune.

Probabil că Dumnezeu e unul, dar atunci logic, doar o singură religie e bună, că celelalte diferă, altfel nu și-ar mai avea rostul. Mi se pare că s-a cam înțepat cu trandafiru ăla dansînd cu americanii. Măcar dac-ar fi dansat și cu lupii…

Probabil că tovarășul Ponta intenționa să producă o teză (încă una???), ca să apară niscaiva contradicții ce vor fi rezolvate prin lupta de clasă cu o nouă antiteză. Dar după cum s-a exprimat e posibil ca nici el să nu știe prea bine despre ce e vorba. Cat and peist!

Tov. Ponta, cum rămîne cu semnul crucii care vi-l faceți? O să treceți la altă religie, dacă tot nu contează? Vorba aia: L′importance c′est la rose, crois moi!

Nu știu care e cea mai bună metodă de a ajunge președinte. Dar cea mai bună metodă de a ajunge prim-ministru e metoda Boc. Să faci Boc pe jos în direct la televiziune. Să pici un etaj barem. Prin analogie dacă pici două-trei poate ajungi președinte. Dacă supraviețuiești…