Alternativa romanului lui Jules Verne «Căpitan la 15 ani» în Republica Socialistă România: muncă voluntară pe şantierul de îmbunătăţiri funciare (1)


Aveam cincisprezece ani. Citisem în urmă cu cîţiva ani « Căpitan la 15 ani ». Jules Verne m-a lăsat cu senzaţia că atunci cînd voi împlini 15 ani voi putea să le dovedesc tuturor că sunt în stare să comand chiar şi o navă. Am împlinit vîrsta, dar parcă nu se mai arăta nava cu pricina. Pe vremea aceea aveam o droaie de cursuri în fiecare zi. Chiar şi sîmbăta. Ţin minte că în primul trimestru aveam ore marţi după-masa şi miercuri dimineaţa. Cînd să mai înveţi ? O zi pe săptămînă făceam practică în atelierul de lăcătuşerie al liceului. Dar, în fine, a venit şi vacanţa mare.

După terminarea primului an de liceu, uteceul ne-a convocat la muncă voluntară, pe un şantier de îmbunătăţiri funciare. Ii spuneam muncă volumusai. Nu eram plătiţi. Ni s-a atras atenţia că nu putem lipsi. Părinţii au înţeles. Ei erau de fapt mai convinşi ca noi.

Luni dimineaţa ne-am întîlnit cu toţi colegii la capătul liniei de tramvai spre Pecica. Eram o sută patruzeci de băieţi. Aveam bagaje pentru o săptămînă. Era prezent chiar şi Schultze, cu toate că suferea cu inima. Au sosit nişte buceaguri albastre şi ne-au dus la Turnu, la numai 12 km de Arad.

Am fost cazaţi în nişte barăci tipice de şantier. Cam două zeci de metri lungime, patru lăţime. La mijloc se intra într-un hol. In faţă erau cele două uşi ale camerelor unde dormeau profesorii supraveghetori şi instructorul de la UTC. Din partea şcolii era un prof mai în vîrstă, totdeauna cu capsa pusă şi un prof mai tînăr, de mate. Din partea uteceului un tip tînăr, mai rotunjor, Buda nu-mai-ştiu-cum.

Pe dreapta şi stînga se făceau alte două uşi unde erau două dormitoare cu paturi de lemn etajate. Aul şi beul erau în dreapta, ceul şi deul, adică noi, eram în stînga bărăcii. Între paturi exista un spaţiu destul de mare. Aveam şi nişte geamuri prăpădite. Bagajele pe sub paturi, prin paturi, pe unde se nimerea. Interesant că nimănui nu i-a dispărut nimic, cu toate că nu exista pază, planton sau aşa ceva.

Sala de mese era în altă baracă. Latrinele erau la cîţiva paşi depărtare, dar nu ne-au deranjat. Mai exista un spălător în aer liber şi mai era încă o baracă pentru tractorişti, buldozerişti, etc. N-aveam treabă cu ei. Nici ei cu noi. Bucătăresele erau două unguroaice din sat. Una masivă pe la 40 plus, alta sfrijită pe la 20 minus – ani, nu kilograme. Dimineaţa pîine cu marmeladă şi surogat de cafea de o calitate vecină cu Auschwitzul. Pîinea era bună pe post de proiectil perforant anti-tanc. La prînz supă, extrem de fierbinte şi un felul doi nedefinit ca formă şi culoare. Tot aşteptam să se răcească. Puteam noi să tot aşteptăm. Ciudată supă, ciudat felul doi. După un timp ne-am prins că buzele ne frigeau pentru că era şi extrem de …iute. Vesela desprecheată. Aproape nu găseai două linguri la fel. Să nu mai vorbim de farfurii. Erau de tablă. Oricît de săraci am fost, acasă sau la bunici nu am văzut o singură farfurie de tablă. Singurele articole stas, deci identice, din sala de mese a şantierului, erau « cănile » : adică borcanele destul de slinoase de 400 de grame ce ţineau loc şi de pahare.

Nu mai ţin minte ce mîncam seara. Oricum nu prea conta. În pauza de zece ne dădeau o brînză triunghi şi o felie de pîine. Apa se aducea în bidoane de aluminiu sau în marmite militare. Asta era la liber pînă se termina. Apa o beam din nişte căni tot de aluminiu cu care mă voi reîntîlni în armată.

Programul de lucru începea dimineaţa la opt şi se termina la ora unu. Mergeam şi veneam cu camionul. Sarcina noastră era să taluzăm canalele de irigaţie ce fuseseră săpate cu utilaje mecanice, de la nivelul drumului pînă la nivelul apei. Uneori era un canal mai mic, alteori unul mai mare. Mărimea taluzului era direct proporţională cu adîncimea canalului. Venea instructorul şi îţi măsura norma: cam 10-15 metri liniari, în funcţie de cît de accidentat era terenul şi cît de mare era suprafaţa taluzului. Nu se exagera, dar trebuia să ai ceva vînă, ca să-i « îndeplineşti »  norma.

Istoria, aşa cum o ştiu, se întoarce


Cea mai mare dezamăgire şi cea mai mare împlinire a a clasei a V-a fost tot istoria. De data aceasta Istoria antică. A apărut un prof, primul meu prof de istorie. Nimeni nu l-a văzut până atunci în şcoală, Şcoala medie nr. 2, „Olga Bancic” din Arad. Am aflat că lucra de fapt la muzeu, muzeu ce se afla vis-avis de şcoală. A predat despre obiectul şi metodele folosite în studiul istoriei şi alte lucruri la fel de plictisitoare pentru mine. A două oră a ascultat. Eu încercasem să învăţ, dar n-am reuşit să reţin atâtea noţiuni abstracte despre o materie atât de dragă. Rezultatul a fost catastrofal: prima notă, primul patru. Fostul meu învăţător, Pundeev Leonid (mai apoi profesorul meu de educaţie fizică) a fost consternat, toţi învăţătorii fiind curioşi să vadă cum se descurcă elevii lor ce au trecut în „ciclul 2”. Rezultatul: n-am mai învăţat, cu toate că după o altă săptămână proful meu a fost înlocuit de o profă, mai în vârstă, mai calmă şi mai moale. Tot nu am învăţat. Apoi surpriză: sunt scos la răspuns împreună cu un alt coleg. Eu cu mâna pe sus să-i spun profei că am un 4 mare şi lat. Noroc că nu m-a lăsat să vorbesc. Era vorba despre Egipt. Îmi vine rândul. Colegul meu, Moisă Virgil a luat un 7. Mă întreabă şi pe mine ceva, apoi altceva şi iau un …8! Nu era rău pentru nici măcar un minut investit. În procesul trecerii notelor din caietul ce ţinea loc de catalog patru dispăruse! Ce fenomen benefic! Rezultatul pe termen lung, un an de zile, a fost că am fost cel mai bun elev dintre toate clasele de a V-a la istorie.  Aceasta a fost şi satisfacţia la finele clasei a V-a. Am avut doar un singur 8, acela si parcă doi de 9.

Următorul meu prof de istorie a fost Bibi, adică Teodorescu. Rubicond, serios, mare povestitor al păţaniilor sale, din vremea studenţiei când făcea box şi bineînţeles al istoriei, sever şi cu principii pedagogice stricte, Bibi a băgat spaima în toată şcoala şi i-a făcut pe toţi să mănînce istoria. Avea cam două, trei note: 10, 9 şi 4. Ştiai, luai 10 sau 9. Nu ştiai, ştiai ceva, tot acolo, luai 4. Nu conta că ai o notă, două sau zece. Puteai fi ascultat oricând. Caietul de notiţe era sfînt. Când preda se auzea musca. Şi azi mai ţin minte modul cum începea o lecţie: 1. Titlul. 2. Condiţiile externe. 3. Condiţiile interne. 4. Desfăşurarea. 5. Concluzii. Tabla trebuia să fie lună, creta întreagă şi buretele stors. Altfel elevul de serviciu era absent. Trebuia să dai carnetul şi caietul cînd îţi dădea nota din mână în mînă pînă la catedră. Dacă voiai să o iei spre catedră te făcea să încremeşti doar cu o privire, a la Mihai cînd gîdea a încercat să-i taie capul pe cînd era ban de Craiova. Nu voiai să rişti aşa ceva. Ba pe unii mai îndărătnici, îi chema în cabinetul de hărţi şi colegii lor povesteau că mari ţipete se auzeau înainte de a ieşi elevul de acolo. Bănuiesc că nu ţipa Bibi.

Din păcate a sfârşit-o rău, în datorii, prin şanţuri, datorită băuturii. Avea două fete ce nu mai voiau să ştie de el. Idolul meu a căzut de pe soclu. Vor urma alţii.