Bantustanul Moldo-Vlahiei


Nu știu prea bine de ce am ales titlu ăsta, da sună bine! Un pic cam jignitor. Poate prea mult.

S-a tot spus că noi ăștia d-aici din Transilvania ne simțim superiori. Cînd am făcut armata la Tecuci ne simțeam inferiori. Față de toți moldovenii și regățenii. Aveau ei grijă de asta.

În ce constă atunci superioritatea noastră?

În nimic românesc. În ocupația austriacă de pe la 1700. În respectul celor din sud și est față de chestiile ungurești.

În moștenirea asupririi străine de peste 900 de ani. A superiorității sașilor și șvabilor. Cu bresle. Cu cetăți. Cu KK Obergymnazium.

Ne-au civilizat. La fel și ungurii. Culmea, ne-au apropiat de Roma.

Dacă mergi într-un oraș din Transilvania vezi că centrul este istoric. Poate chiar medieval. Nu numai metereze ruinate ca în alte părți. Nu doar biserici ridicate în fuga dintre bătălii. O altă optică. Se simțeau la ei acasă. Noi eram în bantustane.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Și iar s-au schimbat. Și iar s-au mai schimbat. Ca pe vremea turcilor. Nu mai punem cărămidă pe cărămidă că iar se dărîmă.

În 90 am crezut că am scăpat. Apoi în 1996 am zis că PSD-ul se va desființa. Și în 2000 am văzut din nou roșu-n fața ochilor.

 

Și acum după 14 ani, iar se înroșește.

Noi am rămas albaștri. Dar mai avem un tur.

Mă uit la Moldova și la Muntenia ca la un bantustan. Nu al nostru, al roșilor. În 1918 noi am fost eliberați de ei. Poate a venit timpul să-i eliberăm și noi pe ei. Pe 16.

Despre: Iată câteva motive pentru care nu ar trebui să îi plângem pe ucraineni


Lulea Marius Dorin în Adevărul on-line susține legitimitatea ilegitimei intervenții a armatei ruse în Ucraina. Că peninsula n-a fost niciodată a Ucrainei, că rușii au cucerit-o, că-n stînga și-n dreapta. Dar mai ales în stînga, că pute a bolșevism. Probabil tot de la acest domn s-a inspirat și crainicul BBC ce spunea lumii și de acord cu viteazul Cameron că rușii și-au vărsat sîngele timp de 300 de ani în Crimea. Știm. Cine i-a pus? Crimea era a tătarilor ce erau supuși Porții. Cam cum erau Principatele române. Rușii au vrut ieșire la Marea Neagră și au obținut-o. De fapt ei voiau ieșire la Istanbul.

Dar cine a încurcat borcanele? Stalin, cel ce ne-a adus libertatea. El le-a adus-o și ucrainienilor. La început le-a adus și foametea și moartea.  Apoi le-a dat Crimea și sudul Moldovei luate de la noi. Oare tot 300 de ani de vărsare de sînge o fi fost și în cazul Moldovei? Apoi Transnistria ce a trecut la Moldova. E Moldova de vină? E Ucraina de vină? Și-au apărat moldovenii și ucrainenii frații de sînge și au invadat teritoriile respective și le-au adus sub stăpînirea lor ca să fie pace? NU. Ele le-au fost acordate arbitrar de tătucul Stalin. Continuă lectura

Tanti Milly şi teroriştii


http://blog.seattletimes.nwsource.com/antagonisticink/2008/03/elf_members_are_terrorists.html

Era o zi însorită de septembrie. Cucuruzul se cocea fără să protesteze, copiii încă se mai jucau fără să se gândească la deschiderea anului şcolar iar noi, eu, soţia personală şi copiii aferenţi, Marcus şi Vlad încercam să terminăm masa de prânz cu teveul deschis la un program anonim de o importanţă vagă pentru cultura personală. Deodată anunţul strident al ştirilor cu breichingnius; pe imaginile ce ne intrau bezmetic în casă, prezentatorul declară cu o voce alarmantă:

          “Întrerupem programul nostru obişnuit cu aceste imagini sienen al unuia dintre gemenii niuiorkezi lovit de un aparat de zbor neidentificat…”

Am rămas cu gura căscată, în secunda următoare aruncându-ne în comentarii care mai de care mai savante dar continuând să mâncăm de data asta febril, de parcă am fi schimbat brusc anosta masă de prânz cu vreun restaurant şic, chiar din …Niuiorc. În momentul următor apariţia unui al doilea avion de linie ce se înfipse în Geamănul neatins se combină cu intrarea intempestivă a unei alte ţinte mult mai reale şi mai apropiate în vizorul personal.

          Iese apa!!! So rupt ţava!!!

Cu tot dramatismul situaţiei interne americane şi cu eventualitatea unui al treilea război mondial undeva pe “ţava” relaţiilor internaţionale, am izbucnit ca ars de una din flăcările celor câtorva mii de litri de kerosen ce mistuiau păguboasele clădiri americane:

          Indie s’o rupt, bat-o vina dă ţavă, că doar nu dau americanii pă noi amu?

          Apu drept la uliţă s’o rupt şi nie inundă!

Tanti Milly, intrată ca alcaida-n blocurile turn îşi lansă atacul asupra telefonului personal, cu singura rochie de stambă ce a supravieţuit regimului defunct şi cu singurii dinţi (din faţă unul de sus şi unul de jos) cu care părea că ameninţă nu numai existenţa noastră, ci tot universul.

          Vecine, dacă nu daţ telefon la uzână să închidă apa, nie strică căşile di tăt şi nie pică şi stâlpu de curent pă noi şi nie omoară – murimmmm!!!

Pus în faţa unei dileme ce o întâlneşti o dată la o sutăcinzecişitrei de ani, opt luni, patru săptămâni şi exact două zile la ora zece dimineaţa, am deposedat-o pe tanti Milly de telefonul personal, am apucat cu cealaltă mână cartea de telefon şi cu ochii la ecranul cu primul Geamăn aflat în stare de colaps dinamic, am urlat la rându-mi la nevastă:

          Ochelariii!!!

Marcată şi ea de dramatismul internaţional cu efecte atât de rapide pe plan intern şi de şuieratul vorbelor compostate de cei doi dinţi malefici ai vecinei noastre, fostă femeie de serviciu sub regimul de tragică amintire la cel mai dat în… liceu din Arad, nevastă-mea îmi intinse ochelarii. I-am înşfăcat mecanic şi cu un gest à la Anthony Hopkins i-am plasat undeva pe chelie, pe ochi, pe deasupra urechilor, în fine, pe nas. Am remarcat imediat că perfizii terorişti lansaseră atacul pe fondul unei ceţe locale ce făcea imposibilă citirea numelor abonaţilor telefonici.

          “Un astfel de atac coordonat poate fi doar opera unui stat cu o capabilitate…”

Căutând febril o oarece uzină de apă în amărâta noastră comună tresăream la ştirile ce bântuiau televizorul pe toate canalele, româneşti, nemţeşti, ungureşti şi sârbeşti. Ceaţa locală ce se agrava era peste tot şi încrucişarea tirului verbal al vecinei noastre cu cel al crainicilor de toate limbile mă făcea să cred că ne-a sunat ceasul din urmă.

          E sfârşitul lumii! Cu această descoperire fatidică mă întorc cu cartea de telefon într-o mână şi cu telefonul într-alta, ridicându-le înspre cer într-un gest de neajutorare supremă:

          Doamne, apără-ne!

În acelaşi moment tanti Milly şi soţia proprie se întoarseră spre mine surprinse de o profeţie atât de apocaliptică, dar atât de în ton cu evenimentele atât interne cât şi internaţionale. Marcat de propria-mi sentinţă pronunţată pe tonul lui Ioan Botezătorul (Doamne, binecuvântează-l acolo unde e!) ce anunţa iminenta venire a judecăţii de pe urmă, am remarcat o schimbare sincron, în expresia celor două femei, aproape concomitentă cu un gest de apărarea şi uimire.

          Aaa…lex,  ce-ai păţit?

Într-o fracţiune de secundă, am întors capul spre oglinda din hol şi prin ceaţa ce s-a instalat am observat capul unui presupus terorist ce voia să mă atace cu o armă neindentificată şi ultima ediţie din Pagini Auri. Mi-am ferit capul cu mâinile aruncând cât-colo telefonul şi mai sus-pomenita carte. Aşa am ajuns sa-mi pun mâinile peste “ochelari”. În ecsaimăntul situaţiei n-am observat că în locul ochelarilor de vedere mi-am pus masca de scafandru, o jucărie a fiului meu. Cum am dat-o jos s-a risipit şi ceaţa. Plasticul de proastă calitate meid in Ciaina îmi jucase o festă.

          “ Casa albă a fost evacuată. Eărfors uoan, aparatul Boing 747 este în aer cu preşedintele Statelor Unite, Georj Dabliubuş. În aceste momente, vicepreşedintele a transmis că…”

          Apa, să-nchidă apa, că ne ie căşile!

Prin geamul stil 1959 vedeam cum apa ţâşnea din mijlocul drumului spre liniile de înaltă tensiune ce traversau comuna. Situaţia era critică. În câteva momente se puteau întâmpla nenumărate catastrofe demne de oricare dintre dizaster muviurilor americane. Cert e că nu era un muvi, era realitatea, nu puteam schimba canalul. Şi chiar dacă schimbam canalul era peste tot acelaşi film.

          Uzina de apă? Domle, s-o spart ţava, magistrala către Bobohalba, ne inundă pivniţele, ne…

          Magistrala? Da dă undie şti, eşti expert???

          Sare apa până la firele de înaltă tensiune, omule! Vrei să ţi-o dau la telefon, sau ce? Dacă n-o închizi o să apuci să o vezi în pumni şi palme dă la cei ce n-or mai avea case!

          Pă ce stradă?

          Pă Odi Endre no!

 Mai dură câteva minute până când Terente (pe numele său conspirativ Teri), vecinul ce lucra la uzina de apă dădu fuga la colţ, intră în căminul magistralei şi cu un efort demn de laudă reuşi să închidă vana principală cu o cheie franceză ENORMĂ. Văzând cum jetul de apă scădea drastic Tanti Milly răsuflă uşurată şi căzu pe canapeau din bucătărie epuizată de rezolvarea eroică a situaţiei interne. I-am pus înainte un deţ de ţuică ca pă la noi, dosită pentru vreme de răstrişte. Cum nu bea niciodată singură am cinstit împreună, că de, am trecut şi prin încercarea asta. Marcat de desfăşurarea evenimentelor crainicul concluzionă:

– “Puteţi vedea stimaţi telespectatori cum al doilea turn se prăbuşeşte în urma atacului terorist din această dimineaţă lansat asupra Americii. Se poate spune că lumea nu va mai fi aceiaşi. Dacă până acum Statele Unite nu au fost lovite de bombe, 11 septembrie marchează… Atacul terorist lansat azi va schimba fără îndoială strategia americană de apărare a teritoriului naţional…”

 

Am ieşit afară să evaluam pagubele. Şanţuri pline, drumul prezenta un crater plin cu apă demn de un atac terorist la scară comunală. Noi cu craterul şi apa, americanii cu incendiul, dărâmăturile şi praful.

          Vai de noi! – oftă din nou tanti Milly uitându-se cu drag la căsuţa de pământ bătut care nu ar fi rezistat unui al doilea atac terorist. Uită că şi noi aici putem fi loviţi…

Am început să facem loc apei să se scurgă în vreme ce tanti Milly marcată de primul atac terorist în direct, de magistrala care ne terorizase pe bieţii de noi, pentru care guvernu’ nu face nimic, se duse să inspecteze starea porumbului din grădina personală asupra căruia se abătuse urgia potopului.

Cucuruzul ei era cel mai mare şi mai tare, cel mai verde din tot satul. Era unica sursă de hrană pentru porcii Ghiusi şi Ferdinant (botezaţi aşa în amintirea destrămatului imperiu austro-ungar ce constitui teza de licenţă a unei nepoate de-a doua studentă la istorie-jurnalism), fără să mai socoteşti celelalte orătănii din bătătură pe care şi le-ar fi apărat cu preţul vieţii. Rondul din grădină îi confirma speranţele în direcţia unei importante creşteri a producţiei la hectar de anul acesta în urma indicaţiilor preţioase ale tov… Se strâmbă uitându-se undeva spre soare şi oftă prelung: oare unde a mai auzit ea aceste cuvinte? Dar încă sub impresia nesiguranţei zilei de mâine, a teroriştilor internaţionali ce loviră pe nepusă masă şi fără milă o ţară atât de mare şi puternică, a ţeviei ce plesni şi îi ridică tensiunea la douăsute plus, a preţului cucuruzului ce continua să urce la piaţa de joi dimineaţa din centru’ satului, a pensiei care nu se mai mărise de ehehei… tanti Milly se hotărî să lase cucuruzul în plata Domnului şi să se apuce de alte treburi scadente în ceea zi mai puţin banală de 9.11.2001. Vorba turcului: “inaf iţ inaf!”

Dar soarta, cruda soartă a ţăranului, adică a ţărancei române, părea să-i rezerve încă o încercare în acea zi de reper pentru istoria mondială. Cât mai poate îndura talpa ţării? Cu privirea încă pe cerul seren avea totuşi un sentiment ciudat că o oarecare nenorocire invizibilă s-ar putea abate totuşi asupra liniştitei sale existenţa cu frică de Dumnezeu şi cu impozitele plătite la timp şi toate forţele ce stăteau la pândă, inflaţia, mafia, domnul Rasdac şi basculanta vecinului din colţ ce putea să-i aplatizeze găinile, poştaşul ce întârzia cu pensia şi factura de la curent conspirau să atenteze la siguranţa şi interesele ei economice. Rosti un “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătoasa,” cu ochii ridicaţi cucernic spre slava cerului. Dădu să se închine, dar… Îşi umplu plămânii cu aerosoli şi erupse vocal şi instrumental, adică subliniind vocea cu bodi languigiul personal:

          Meri d’aici, mânce-te luparea! Nu pă cucuruzu meu! Săriţi, teroristuuuu!!!

Am dat buluc afară fiecare cu ce apucase la îndemână. Soţia cu polonicu, eu cu mătura, Liviu, vecinu o ţâră dus, cu brătelele lu bunicu-so, taică-so cu un borcan de castraveţi stricaţi, bunicu-so tăra după el cloşca cea nebună şi Teri o cheie franceză ce o rupea pe englezeşte, mă rog, fiecare cu arma cea mai înspăimântătoare. Aproape de fundul grădinii o văzurăm pe Tanti Milly somându-l fără frică pe teroristul apărut din văzduh aidoma aparatelor ce loviseră gemenii americani:

– Dutie, să nu-ţ dai drumu’… mânce-te-ar iadu!!! …

Împins de un curent favorabil, unul dintre parapantiştii ce se lansau de la cetatea aflată la mai bine de zece kilometri dădea târcoale grădinii fără pomi a vecinei noastre încercând să aterizeze. Fără să fie la curent cu ultimele ştiri din direcţia sienen, dar atras de spectacolul conductei sparte şi în cele din urmă aflat în pană de altitudine, viteză şi inspiraţia, încerca să aterizeze cât mai departe de garduri şi aracii de fasole din celelalte grădini. Avantajul iniţial al lotului mare a lui tanti Milly fu anulat instantaneu de blestemele preventive ale vecinei noastre şi de apariţia intempestivă a grupului de suport moral înarmat cu tot ceea ce putea suporta morala satului aflat sub atacul alcaidei. În cele din urmă ateriză dincolo de gardul sacrosant al grădinii cu pricina luptându-se doar cu  cele patru javre comunale atrase şi ele la faţa de locului de entuziasmul comitetului de primire.

Hepi end fericit

Reparaţia magistralei se rezolvă printr-o donaţie anonimă şi se termină în timp record graţie unui denunţ la fel de anonim la garda de mediu. În ciuda atacului terorist de la unşpe septembrie douămiiunu, preţului cucuruzului luă un curs descendent. În schimb recolta de cucuruz a lui Tanti Milly bătu toate recordurile astfel că nivelul de trai a lui Giusi şi Ferdinant fu salvagardat până când aceştia fură martirizaţi în numele unei sărbători tradiţionale în decembrie a aceluiaşi an. Cireaşa de pe cheic fu totuşi o excursie la aeroportul de la oraş unde Tanti Milly văzu cu ochii ei aterizarea unui avion de pasageri tip boeing, similar dacă nu identic, cu cele ce schimbară istoria omenirii. În faţa unui astfel de colos Tanti Milly îşi manifestă mirarea:

          Io tot nu pricep cum poate cineva să fure un avion aşa dă mare numa cu un cuţitaş! Răspunsul veni din partea unui paznic cu juma de normă de la aeroport ce părea să măsoare între degete diametrul soarelui:

          Apăi nu-l fură acilea când îi aşe mare, ci sus, când îi, uit’şa de mic, no!

Despre blogerul adevărat și cel fals


sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din când în când mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Câteodată nici nu e nevoie să trag cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, m-ănţelegi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vânt – considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur pe vorbitor cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 80 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil cu desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții, cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestând cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă pe marginea farfuriei niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vârsta lui, părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decât de discursul funebru ce se anunța. Părea coborât din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decât papucii de molton. Avea un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul lui zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atâta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Ia uite! Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă-un pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gândesc și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gândesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amândoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, parcă trezit dintr-o fantezie de tip adolescentin, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un râgâit discret, o slăbire de curea și o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă însă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cât pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.  

Lovitura de stat


sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:AnimECHECS-Le-coup-du-Berger.gif

Se uită cu atenție la toți băieții. Se înghesuiau unii-ntr-alții. Era încă frig. Îl va alege pe cel mai bun? Nu. Pe cel mai rapid. Era timpul.

– Hei, tu!

Se uitau toți la el. Cu ochi mari de copii nedumeriți. Întrebători. Poate nehotărîți. Erau gata să sară și-n foc pentru el. Ca vecinii lor cananiții pentru Moloh. Dar el se uita doar la unul. Doar la el. Le era greu să-și dea seama la cine anume. Făcu un semn cu mîna ca și cînd ar fi vrut să-i desfacă, să-i răsfire. Se lăsară pe mîna lui.

Erau așa de tineri…

Îl arătă cu degetul.

– Tu!

Păși cu sfială spre el. Îl ia în slujbă? Îl ceartă? Îl privea cu curiozitate. Îi bătea soarele-n ochi. Printre degetele mîinii stîngi răsfirate nu putea zări mare lucru. Dar nu-i păsa. L-a ales.

– Ia cureau mea, puneți-o și pleacă repede. Uite și recipientul. Să nu-l scapi, că-l spargi. Să ai grijă. Mare grijă.

Tînărul înghiți în sec. O să plece. Nu știe dacă se va mai întoarce. Se poate întîmpla orice. Orice…

Îi șopti la ureche taina. Numai ei trei o știau. Un secret mortal. O sentință..

A plecat liniștit însă. Îndoielile-i rămaseră în cort.

Arșiță. Scorpii. Șerpi. Idoli. Cetăți străine.

A ajuns pe seară. Erau toți adunați. Priviri crunte. Zăngănit de arme. Mirosuri de bărbat. Focul ardea domol. Îngăimă ca hipnotizat:

– Șefu, am… ceva…

– Șefu?  Care? Suntem mulți șefi p-aici. Zise unu mai înțepat, răstit și supărat.

– De aia ne merge așa bine! Rîseră cu poftă ca de-o glumă bună.

– Da… șefu. Era încurcat. Era prea întuneric. Poate nu era el. Poate-l confunda. Dacă greșea? Mare dandana ieșea.
Spuse așa, mai mult la întîmplare:

– Păi, tu șefu!

Nimeni nu îndrăzni să se ridice. Într-un tîrziu, parcă plictisit de tăcerea apăsătoare ce se lăsase un bărbat vînjos se ridică sprinten. Își scoase pe jumătate sabia din teacă. Era în primejdie? Doar nu se repetă povestea…

– Hai cu mine-n casă. Îl luă după umeri și-l împinse prin ușa întredeschisă. Un opaiț chior. Un pat mare și un burduf cu vin. Afară se auzi un nechezat. Cîteva răsete. Cineva rîgîi sonor.

Bărbatul se lăsă pe pat privind curios, cu interes, la tînărul fîstîcit. Ce avea să urmeze? N-avea idee. Părul i se confunda cu barba. Tînărul semăna mai mult cu o fată bine făcută. Trăsături fine, degete lungi, ochi umezi. Păcat de picioarele alea murdare de praf.

Era numai ochi și urechi. Și se-ntîmplă.

Nu-și venea crede ochilor și urechilor! Era… Nu putea fi adevărat! Visa!

Oare?

Ieși afară clătindîndu-se. Liniștea fu întreruptă de o întrebare simplă. Normală. Aproape banală.

– Ești bine?

Curiozitatea învinse:

– Ce-o mai vrut deșteptu ăla?

Era nehotărît. Dacă-l vor lichida? Dacă-i propria sentință de condamnare la moarte? Ei, ce mai conta! Asta nu era viață.

– Da nu-l știți? Ce să vrea? Știți voi… – începu prudent.

– Noi? Nu-i adevărat! Cine ți-a spus minciunile astea? Noi suntem loiali. Am jurat ca și tine… Nu ne du cu vorba…

– Păi uite care-i treaba: a zis că de acum încolo eu sunt șeful cel mare. Trebuie să-l lichidez pe cîinele ăla. M-a desemnat pe mine în locul lui. Peste toți…

Ca la un semn, toți fură de cord, se ridicară în picioare și începură să strige. Au sunat adunarea și au anunțat să știe toată lumea:

– Iehu e împărat!

Restul e istorie.

Aveniți și ignoranți


Deși a murit propaganda de stat, trăim în lumea lozincilor. Internetul, mai ales Facebook-ul e plin de citate de te miri unde și din te miri-cine. Îți place, le reproduci. Nu-ți place treci pe lîngă. Cine mai are timp să verifice dacă cutărescu sau cutăreasca a zis, a scris sau nu adevărul. Sau cine știe e mistificare…

Trăim în lumea grabei reproducerii ce a spus altul. Într-un fel, vrînd-nevrînd în lumea scriiturii facile. A imitațiilor de tot felul și a plăcutului monocolor. Rar mai dai de cineva care să fie obiectiv, precaut, cumpănit. Nu merită. Acum ne putem asocia cu cine ne place. Dar mai ales ne putem disocia de cine nu ne place. Alegem doar citatul perfect ce critică dintr-o poziție superioară: Kant, Napoleon, Jung, Ionesco, Isus și Mahatma Ghandi. Și criticăm cu stil pe cine nu ne place.

Așa suntem feriți de oprobiul atentării la conștiința, sensibilitatea sau inconștiența altora. Prieteni sau neprieteni. Nu noi judecăm. Noi doar cităm. Și dăi cu citatul! Cînd cu parul, cînd cu bomba. Ciudat, dar mie mi se pare că practica asta, de care nu sunt nici eu străin, ne transformă imaginația. Ne-o tocește. Ne face să vedem totul în alb și negru. Devenim, fără să vrem, extremiști. Murim exact atunci cînd ni se pare că atingem culmile cele mai înalte ale unui intelect de împrumut.

Mi se pare și mai jenant dacă cel ce se ambalează în citate intră pe domeniul credinței. O religie a ignoranților este o religie periculoasă. Nu de alta, dar face victime. În mod sigur prea multe. Devine o religie de fudulie, o religie ieftină, la pachet. Ne transformă peste noapte în aveniți și ignoranți. De parcă în loc de praf de scărpinat ne-am dat cu praf de religie. Comod. Hoțesc. Penibil.

În domeniul politicului nu există probleme din acestea, de conștiință. Conștiința politicienilor s-a atrofiat, evident, din cauza nefolosirii. Sau a extirpării voite. Aici citatele sunt de prisos. Vorbele ies din gură, ies din pix, din tastatură, dar nu mai ajung la urechile ascultătorilor sau la ochii privitorilor. Cad pe drum. Poate din cauza celor auto-declarați aveniți, dar ignoranți.

Ar trebui să ne oprim. Să facem o pauză. Chiar dacă ni se pare că nu mai suntem pe val. O pauză a tăcerii. Să gîndim. Doar să gîndim. Mai avem timp?

Hu keăs ăbaut crismăs?


sursa:http://www.jillstanek.com/2010/08/monday-funnies-8-23-10/

De ceva timp am devenit extremist. Nu mai vreau să sărbătoresc Crăciunul. Am ridicat steagul independenței. Sunt în minoritate, dar ce faină e senzația că ești unic! Acum numai islamiștii habotnici nu serbează luna-mondială-a-cumpărăturilor-fără-sens. Și curcanii ce-au fost sacrificați de sencsghiving.

Eu vreau să fiu original. Am să țin post, am să mă rog pentru mîntuirea lumii din posesia duhului posesiei de bunuri. Sper să nu mă atace și pe mine și să supraviețuiesc. Dacă mă atacă o să fug în grădină că e goală ca peștera lui Aladin după ce a trecut pe acolo canadienii ăia cu Roșia Montană. O să fiu ca sfîntu Anton în deșert. Invincibil.

Că cică crăciunul e sărbătoare creștină! Poate era. Sau poate va fi. Deocamdată dincolo de pomenirea nașterii Mîntuitorului ce semnificație are asta pentru ăi de prin Ierusalim și dă p-aiurea, mai pe românește vecinul de la parter, milițianu din colț, țiganu ce vinde țigări netimbrate sau afaceriștii, maneliștii, conțopiștii de prin televiziuni, zeare cumpărate sau judecătorii mai mult sau mai puțin înalte? Iaka mă întreb. Mie mi se pare că zero barat. Zilci. Canci. Nada.

Crăciunu lor vine, se consumă și apoi se aruncă la gunoi. O etică ofticată de contra-etica succesului. A banului. A lipsei perpetue de ceva fără de care nu ești fericit. Crăciun fericit? Numa dacă-ai cumpărat pentru toată lumea cadourile ce și le doresc. Numa dacă ai primit cadourile  ce ți le-ai dorit. Păi dacă se înroșesc telefoanele pe 112, dacă salvările zbîrnîie ca internetul de mare viteză o fi mare fericirea. Și mai ales dureroasă.

Moș Crăciun lovește, se întoarce și contra-atacă. Mai întîi la buzunar. Cel mai mare transfer de bani din buzunarele unora în buzunarele altora are loc de Crăciun. Și poliția nu face nimic! Furt domle la drumu mare! Prăbușirea fenei, caritasului și băncii agricole la un loc. Și toată România se bucură! La nivel mondial o valoare echivalentă cu fondurile femeii. Și nimeni nu dă faliment!

De crăciun se cîntă, se mîncă, se bea, se pleacă la petreceri, se dansează, se ard milioane de becuri de pomană, nu se lucrează și se așteaptă ca anul ce vine să fie și mai fericit. Bine că vine revelionul să ne facem la loc! Asta e o expresie de rit bahic: după ce te iau aburii, te mai și lasă. Decît să te trezești (și să te lupți cu regretele, depresia, paharele și vasele murdare) mai bine te faci la loc… Da capo maestro!

Nu risc să devin și mai extremist. Nu o să demonstrez de crăciun. Sunt adeptul lui Gandhi. Bine că a fost rivoluția dîn 89 înainte de crăciun că dacă ajungea poporul la crăciun mai răbdam comunismul încă un an. La beție românul nu face revoluție!

Eventual sărbătorește ceva…

Pilula prostului: Instant religion


De vreo oră două m-a pălit un gînd: anumiți indivizi se comportă într-un anumit fel ce poate fi caracterizat foarte bine ca religie instant.

Iei o doză, o pui într-un pahar, torni ceva peste ea (de obicei ceva cît mai atractiv), apoi agiți conținutul și hop, dai paharul peste cap. Să-ți fie de bine!

Cît de ușor este să proclami în numele cuiva că totul este cum vrei tu, că iei în stăpînire țara, casa, starea de sănătate promisă (de cine?) și puf, te transferi… în rai. Chiar dacă Satana își mai face de cap, îl repezi, să te țină minte. Să-ți explici, să le explici altora? Ei, e nevoie de mai multă ungere. Și gata.

Pe ITV în Anglia, în urmă cu destui ani am văzut un reportaj despre carismatici. Obiectiv. Țin minte că se ducea reporterul cu cel intervievat cu un microbuz undeva și au avut probleme cu o roată. Era noapte. Carismaticul a zis că se rezolvă fără telefon, cu o intervenție divină: Dumnezeu a și pregătit soluția. Merge tipul cu reporterul pe jos și dau de o fermă și ce să vezi, avea dreptate: a găsit o roată exact cum îi trebuia. O ia, o montează, pleacă și după căteva mile ce să vezi? Accident! Roata se rupe fiindcă era fisurată și nenorocirea e mai mare. Hmmm! Instant religion nu mai funcționează. Poliție, ambulanță, mecanici. Iresponsabilitate. Doar?

O altă chestie, pur englezească din timpul studiilor în teologie. Aveam un coleg ff carismatic (zicea el), la seminare era penibil, la altceva era cam adehașde. Cine i-a dat atenție? La un  moment dat auzim că soția i-a fost făcută fleci pe trecerea de pietoni, fiind însărcinată bine. Ne pare rău. A rămas cu doi băieți de vreo 5-6 ani. După un timp aflăm că e internat la psihiatrie. Ciudat! Unde era Dumnezeul ăla de care tot făcea caz? Instant religion?  Nu a mai reușit să termine, s-a retras. Oare cine i-o fi dat să dea pe gît pilula de Instant region?

Superficialitatea nu-l caracterizează pe Dumnezeu. Isus Cristos nu a pus în practică o etică de moment. Duhul Sfînt nu s-a așezat peste cineva că era obosit de atîta lucrare și trebuia să se odihnească. Religia instant e o invenție omenească, fără legătură cu Dumnezeu. Ea nu tratează cauza, ci simtomele. E ca o pilulă de Nurofen administrată în cazul unei apendicite. S-ar putea să nu mai simți durerea, s-ar putea să te simți bine, dar peritonita așteaptă după colț!

Să nu uităm, dar să facem abstracție că Elisei a murit bolnav și chiar dacă mortul aruncat peste el a luat-o la fugă, el însuși nu a înviat. Carismaticii mor și ei, la fel ca noi ăștialalți. Noi ăștialați nu credem că Dumnezeu e ortodox, catolic, baptist, penticostal, român, iudeu sau turc. Noi credem că El doar este, după zicala Eu sunt cel ce sunt! Ca urmare Isus Cristos nu a apărut instant ca să moară instant pentru o mîntuire instant. A murit agonizînd după ce a trăit și suferit ca om. Ca urmare, nu lăsat o rețetă miraculoasă pentru un creștinism tip pilulă. Nu de aia s-au scris Faptele Apostolilor. Ba nici Pavel, nici Petru nu au înghițit o pilulă fantasmagorică! Aviz amatorilor!

Cele 10, 7, 5 sau mai știu eu câte căi, pași, metode sau secretul de a dezvălui secrete


http://www.deutsche-synchronsprecher.de/filme/may-index.htm

Te pui și mâzgălești ceva pe hîrtie, pe blog. Dacă nu sunt cei zece pași pentru o viață spirituală îmbelșugată, cele șapte idei despre cum să ai o căsnicie fericită și cinci trepte spre o viață spirituală de succes, trebuie să fie un secret sau niște secrete ce trebuie musai dezvăluite, că altfel de ce te-ai mai obosi?

La fel ca și sexul, secretul vinde orice. De ce ca și sexul? Pentru că și sexul se face în secret. Sau mai bine zis se făcea cândva. Acum e pe toate gardurile…

Indivizi dintre cei mai străini, faimoși și probabil foarte ocupați, îți garantează secretul reușitei în vreun domeniu. În învățarea unei limbi, în finanțe, în sănătate, amor și de ce nu, în viața spirituală. Cum să slăbești, cum să ai un trup ca Șvarți sau Miss univers, cum să faci bani ca Reckefeller sau să vorbești ca Cicero.

Nimeni nu mai are timp, bani sau nervi să ajungă să cunoască și să practice ceva ce era excepțional la unii indivizi deosebit de dotați și de perseverenți. Cum să tragi cu pușca ca Old Shatterhand, să arunci cu lasoul ca  Bronco Billy, să conduci ca Michael Schumacher și să ai bani ca Bill Gates? Asta dacă ne limităm doar la câteva domenii rezervate în principal bărbaților.

Așa că pentru a scurta drumul spre succes s-au scris și există acele 10, 7, 5 sau mai știu eu câte căi, pași, metode sau secretul în care se dezvăluie secretul după care jinduim. E ca o scurtătură a potecii spre casa bunicii din povestea cu Scufița Roșie în care noi suntem lupul.

Dar iluzie: noi suntem lupul bun pentru că lupul cel rău este autorul cărții ce ne promite marea cu sarea în timp record. Dacă ar fi așa ușor în lumea asta ar trebui să existe numai oameni superdotați sau super destoinici la toate cele. Cu amar constat că nu e așa, nici măcar eu numărându-mă printre ei, eu care citesc de mama focului!

Și se cumpără.Cine mai are timp de așa ceva? Cu o mică notă: doar naivii, oamenii lipsiți de ambiție, pierde-vară, demodații și expirații mai citesc așa ceva. Dacă în secolul XX am trăit în secolul vitezei, acum cred că vrem să trăim în secolul instant. Acum vreau, acum am, sunt, produc, mă schimb. Și fără durere, fără caznă, fără complicații. Și dacă se poate ieftin și ireversibil!

Pe lîngă toate chestiile astea lente care vor să te pună pe calea cea bună, ar trebui să existe O PILULĂ pentru așa ceva!

Dincolo de comicul intenționat, cam toată lumea vrea azi UNA BUCATĂ PILULĂ pentru orice: o pilulă pentru succes (asta s-ar vinde mai bine ca Viagra), una pentru revenirea după o lungă beție, alta pentru rezolvarea problemelor psihice și una mai specială pentru noi, ăștia preocupați de cer, pilula pentru succesul spiritual.

Să iei o pilulă și să predici ca Pavel. O alta să evanghelizezi ca Filip. Una mai mare probabil să suferi ca Cristos. Ei, nu! Asta cu suferința o lăsăm pentru alții… Dar una ca să vindeci ca Isus n-ar fi rea… Nici una pentru minuni. Oare sunt mai multe pilule pentru minuni, în funcție de tipul minunii? Mai întîi să o luăm și apoi mai vedem noi! În rest totul bine. Să nu lipsească pilula prorociei. Dacă se poate una tamponată să nu strice la stomac în caz că îmi prorocesc mie…

Asta cu pilula smereniei, a celui ce spală picioarele, a celui ce duce crucea, să meargă la export pentru cei ce au luat și pilula de misionar. Mie dați-mi pilula lui Sf Petru ce stă ACUM la poarta raiului. Să fiu sigur de mântuire.

Bine ați venit în secolul instant, unde cel mai mare succes îl va avea biserica instant, dotată cu creștini instant. Dacă o mai fi timp pentru așa ceva. Într-un instant trebuie să sosească Isus… Cînd? Păi e secret! Dar poate mai apuci să faci niște pași… 10, 7, 5, 0!

Mai este biserica Biserică? (1)


Photo credit of washing Jesus’ feet: http://paulandrewanderson.webs.com/footwash.html

Reacția unor creștini la sinuciderea fiului lui Rick Warren m-a făcut să mă gîndesc că poate oamenii aceia nu au nici una din cărțile lui în bibliotecă sau dacă au le vor arunca pe toate la gunoi. Ciudat? Nu. Asta e biserica. De mulți ani însă încerc să mă obișnuiesc cu asta, dar e greu. Așa că din cînd în cînd mă întreb: Mai este biserica Biserică? Ce a schimbat-o? De ce?

Fără să pretind că dețin monopolul cunoștiinței voi  încerca să răspund la aceste întrebări ce m-au frământat în ultimul timp.

Mulți dau o definiție a propriei biserici afirmînd prin aceasta că nu sunt de acord cu alte definiții. Adică cu toate celelalte. Oare chiar trebuie să definim biserica atît de precis?

Dorința asta ține probabil de insecuritatea noastră, a mea și a ta, a noastră și a lor. Ține de dorința de a deține controlul  asupra vieții. Dar nu și a cerului. N-ar fi fost mai simplu ca Isus să spună: Atenție! Watch my lips! Urmează definiția bisericii! Biserica este: cutare și cutare lucru…

Oricît de mult ar vrea unii să se convingă și să mă convingă, Isus nu definește EXACT biserica. El nu definește exact împărăția cerurilor, de ce ar defini exact biserica?

De aceea o biserică bine definită între ghilimele este o biserică matematică, inginerească, ermetică. După un timp această biserică rămîne cu definiția, dar își pierde sensul. Dacă a avut vreodat. Rămâne de fapt cu partea umană mai vizibilă (și destul de îngustă), admițînd în teorie partea cerească (care e extrem de mare), dar invizibilă, deci nu se supune controlului nostru.

Dacă vreți ceva din propria-mi experiență, ceea ce am încercat să spun mai sus este ceea ce am trăit în biserica baptistă. Osificarea, instituționalizarea, eficientizarea și dogmatizarea au făcut din ceea ce era (sau credeam eu că era) Biserica, o biserică. Adică altceva. Poate că m-am înșelat, dar avînd în vedere că tot mai mulți oameni gândesc ca mine, mă face să mă gîndesc la altceva… Mai ales că acest fenomen nu este propriu doar bisericii baptiste.

De la Isus la Pavel n-a fost decît un pas. Dacă mă uit la epistolele lui Pavel către corinteni, văd problemele acelei biserici sau acelor biserici și îmi spun că ceva s-a schimbat. Dacă Isus n-a definit precis biserica, Pavel a vorbit ciudat despre ea. Dar biserica de acum nu mai este biserica de atunci.

Recitesc textul din deschiderea epistolelor și mă mai liniștesc. Oare de ce nu a dat Pavel definiția bisericii în Corint sau pentru corinteni, să se mai termine cu problemele? De ce nu a fost precis sau mai precis? De ce nu a dogmatizat, ci a recurs în cele din urmă la MILĂ (apelînd de fapt la mila corintenilor)? Știa el ceva…

În Noul Testament biserica era adunarea celor care se închinau împreună lui Isus. În Faptele Apostolilor sunt enumerate câteva din întîmplările petrecute în biserica din Ierusalim care la începuturile sale se întrunea în templu sau în preajma acestuia. Această instituție religioasă a iudeilor i-a persecutat pe vechii și pe noii adepți ai lui Isus, ținta persecuției fiind cu precădere conducătorii lor. Reforma lansată inițial de Isus Cristos apare acompaniată de minuni, de o reacție populară tipică a unor aderări individuale și în grup specifice creștinismului și denumite mai tîrziu convertiri. Complexul acestor manifestări pun în antiteză templul și mișcarea (să îi spunem carismatică) reformistă a sistemului. Cu toate acestea marea diferență între vechiul sistem și noua instituție pe cale să apară era evidentă. Era în curs de desfășurare o reformă masivă. Mottoul nerostit era ascultarea de Dumnezeu vs ascultarea de autoritatea oamenilor.

Dincolo de vechiul subiect templu vs. biserica  emergentă (care merită analizat), mi se pare că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Acest lucru mă face să trag concluzia că așa cum templul nu mai era ceea ce Dumnezeu voia, există câteva lucruri pentru care biserica de acum nu mai este biserica de atunci. Dincolo de transformările de formă suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, cred că foarte multe biserici nu mai sunt ceea ce voia Dumnezeu la început. Iată două lucruri esențiale pentru care o biserică nu mai este biserică:

1. biserica nu mai este vulnerabilă și 2. biserica promovează o gîndire schizofrenică.

va urma

Dar din dar se face …rai?


Pe cînd locuiam încă la Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dacă am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și îi închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să îmi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam atunci cînd sosea cineva în vizită și uneori nu mă dădeam la o parte de a mă înfrupta din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri, pentru că era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să ai ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram la liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului că e mai bine să ai lucruri mai puține și mai de calitate, decît lucruri mai multe și mai de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce nu aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, ultima mașină. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia nici unui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea vorbi de alte daruri ce nu aparțin sferei materiale, dar sunt extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg la capitolul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să îmi dau seama și să savurez com-plotul. Era o prezentare despre care am spus de ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrata în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html

Paradisul, iadul şi purgatoriul (3). Cu ce ne deplasam.


Spre sfîrşitul anilor 50 şi la începutul anilor 60 deplasarea rapidă prin oraş se făcea cu bicicleta. Erau unele mai capitaliste şi mai arătoase, Moeve, Mifa, Diamant (astea cu schimbător în butuc, cu frîne pe ambele roţi, unele chiar cu vitezometru şi kilometraj), Riga şi bineînţeles, Carpaţiul. De damă sau bărbăteşti, mai frumoase sau mai proletare, fiecare pedala, fiind aproximativ egali. Nu am înţeles niciodată de ce proletarul nu trebuia să fie frumos, dar asta e o altă problemă. În Arad exista o pistă pentru biciclişti, între Intimul de acum şi UTA, folosită mai ales duminica de cei ce mergeau la meciurile de fotbal. Fiecare instituţie avea la intrare un rastel pentru biciclete, chiar şi Miliţia. Circula un mit ce pretindea că Aradul ar fi pe locul doi în Europa la numărul de biciclete, după Amsterdam. Hmmm….

Cum nu am avut bicicletă, am încercat să învăţ să merg cu bicicleta la bunici, cu bicicleta unchiului meu. N-am reuşit că era prea mare (bicicletele erau mari, adică pentru adulţi – cele de damă erau un pic mai mici – jumătate, pentru copii pină la 10 ani şi şi trei sferturi, o mărime intermediară între jumătate şi una normală pentru adulţi). Totuşi, într-o zi de vară, aproape de sfîrşitul anului şcolar am comis probabil cea mai mare infracţiune a vieţii mele: am furat bicicleta colegului meu Farkas Alexandru ce venise la colega sa de bancă (Micu Carmen) ce locuia în aceiaşi clădire cu mine, dar la altă scară.

L-am văzut de sus de la fereastră, am observat că nu şi-a încuiat bicicleta, am coborît în fuga cea mai mare cele două eraje, am încălecat-o şi dus am fost. Am ieşit cu ea pe stradă (b-dul V.I.Lenin) şi am început să pedalez ca nebunul, în contrasens pînă cînd un Morkvici gri m-a claxonat. Pedalam cu capul în jos, aşa că aş fi intrat exact în botul maşinii sovietice făcînd bicicleta (jumătate) Mifa praf şi probabil luînd contact cu asfaltul. Am revenit exact cînd colegul meu coborîse, constatase furtul, s-a panicat, după care a urcat înapoi revenind cu tatăl colegei mele. Între timp am pus bicicleta exact acolo unde era şi urmăream scena de sus, de la aceiaşi fereastră. Cu mîna întinsă spre locul de unde dispăruse bicicleta şi cu un „Aici era!” gîtuit de emoţia despărţirii de bicicleta scumpă şi frumoasă, rămase cu gura căscată şi cu ochii cît cepele. Încălecă şi plecă să îşi facă tema: mai era doar o oră pînă suna clopoţelul.

Apoi au invadat bicicletele sovietice, solide, grele şi lente. Dar, cea mai bicicletă pe care am pedalat a fost o semicursieră Favorit cehoslovacă a cărei pedale parcă mergeau singure! Pînă la apariţia bicicletelor mini, a fost visul meu. În 1974 am cumpărat la mîna a doua o bicicletă românească mini cu ghidon easy-rider, cu roată mai mare pe spate, albastru metalizat, căreia i-am modificat şezutul şi i-am îndoit ghidonul prost conceput. Am abandonat-o pentru că am plecat în armată: era prea lentă, prea incomodă şi deja demodată. În 1976, din primul salar după armată (1356 de lei) mi-am cumpărat un Sputnik ce mi-a fost furat în 1987.

La sfîrşitul anilor 50 în Arad dispăruseră birjele, ca mijloc de transport public, dar ocazional vis-avis de bunica mea, mai venea din cînd în cînd cu o birjă cu vreo doi lăutari ce îi cîntau în strună vecinul ei afumat bine, poreclit „a lu Goba”. În schimb la Pecica, acolo unde locuiau bunicii mei, am luat o birjă în drum spre staţia CFR, că altfel pierdeam trenul de ora 5. A fost cam ca la stop. Nu eram singurii, dar am prins automotorul ce tocmai se pregătea de plecare. Nu am mai avut timp să vizăm permisele CFR.

Taxiurile de stat Getax (Moskvici, Volga – în spate încăpeau doi adulţi şi doi copii – sau Pobeda, toate de producţie sovietică) înlocuiseră birjele în Arad, dar lumea se putea deplasa şi altcumva decît cu şofer sau cu bicicleta. Independenţa deplasării era dată de benzina ieftină, dar şi de nevoia de a ajunge la ţară de unde te puteai aproviziona.

Existau motoretele, ceva între bicicletă şi motocicletă. În această categorie intra şi motoreta Simson. Avea pedale, un motor mic, număr pe aripa din faţă şi pe cea din spate cu regiunea Banat şi îţi trebuia carnet de motoretă. Nu aveai nevoie de echipamente speciale în afara unei agrafe ce îţi prindea pantalonul să nu intre la lanţ la pornire cînd trebuia să pedalezi. Erau nişte motorete silenţioase, destul de estetice şi culmea vitezei era cam 40 km pe oră.

Sîmbăta după-masa şi duminica dimineaţa puteai să le urmăreşti în deschiderea concursului naţional de motociclism viteză, cînd probabil că treceau de 60 km pe oră în linia dreaptă din faţa Sfatului Popular. Se zvonea că nu o să mai dăm atîţia bani nemţilor pentru o motoretă şi vom scoate noi ceva, mai ieftin, că se producea în ţară. Cucui Virgil, medicul pediatru de la Policlinica CFR, ce îmi chinuise toată copilăria cu injecţii şi internări, voia să îşi ia un Simson, dar în cele din urmă îşi cumpără o motoretă Carpaţi, ce semăna (cam mult) cu Simsonul nemţesc. În prima zi cînd a venit cu ea la serviciu (iar eu am fost prezent cu tata la „control”) a urcat-o pînă la etajul 2 al policlinicii şi ne-a arătat-o triumfător: fusese mai scumpă decît Simpsonul! Cam aceiaşi culoare, fără pedale, un pic mai lungă, dar în general cam cu aceleaşi caracteristici, cu şa dintr-un plastic spongios, mai sărăcuţă, mai zgomotoasă, mult mai puţin fiabilă, Carpaţiul se încadra în gama produselor cu acelaşi nume ce îl puneau în mişcare pe român: bicicleta, motoreta (descrisă aici) şi mai tîrziu puţin, camionul.

Mai erau ţigări Carpaţi (cu sau fără filtru), ulterior avea să apară şi pistolul, ca şi prăjitura cu acelaşi nume. Cum nu am mai cumpărat motoreta de la nemţi, opţiunile s-au îngustat la Carpaţiul autohton, ce a devenit ulterior Carpaţi Super, cu o altă vopsea, cu ceva urmă de finisaj, dar cu aceleaşi metehne. Redai, holteiul de la parter îşi cumpărase una şi o tot desfăcea şi spăla. În cele din urmă s-a căsătorit şi a scăpat de ea. În pivniţele clădirii sau în boze improvizate se găseau diverse capacităţi cilindrice. Era un adevărat spectacol să îi vezi pe vecini cum se căzneau să îşi urce sau să îşi coboare odoarele, cum le spălau, le dichiseau şi apoi plecau cu soţiile. Dar cel mai interesant spectacol pentru noi copiii era atunci cînd le reparau (sau credeau ei că le repară) şi se căzneau să le pornească. Puteai observa cum un vecin ce pînă mai ieri era om cuminte şi serios, nu ai fi îndrăznit să nu îi spui „Săru-mîna”, se ambala ca un ţap sărind pe pedala de aprindere a motorului. Sau se enerva după ce constata că atunci cînd motorul era montat gata i-au mai rămas nişte piese pe care nu mai ştia unde să pe pună. În schimb noi eram experţi.

Mai existau şi motorete Jawa, mici, verzi şi graţioase, mai rapide ca Simsonele, dar nu la fel de rapide ca motocicletele cu acelaşi nume. Nu ştiu de unde, dar dacă mă gîndesc bine cred că de la rudele din străinătate, apăruseră motoretele Hercules, ce păreau de pe altă lume! Capitaliştii ăştia…Cromate lucios, cu culori deschise şi atrăgătoare, cu o formă futuristică, silenţioase şi invidiate, îţi treceau prin faţa nasului ca o fantasmă. După motorete urmau scuterele: Manet, în două culori (alb cu albastru, roşu sau verde), cu semnalizatoare la 90 cmc produse în DDR cu un duduit specific şi un claxon foarte ascuţit ce semăna cu o sirenă şi cele sovietice, clasice, foarte asemănătoare cu cele italiene, dar avînd o culoare greu de definit, ceva între albastru şi verde.

Primul pas în sus de la motorete erau motocicletele 125 cmc. Aici se încadrau K, MZ, Jawa, CZ, Csepel, Danuvia şi încă o marcă sovietică din care am văzut doar un singur exemplar. Cam tot aşa la 175. La 250  începea selecţia, MZ, Simson, Pannonia, CZ şi Jawa, iar la clasa superioară, de 350 cmc, IJ şi Jawa. Din cînd în cînd se mai putea vedea cîte un BSA sau un DKW pufăitor cu schimbător la rezervorul de benzină. Rar apărea cîte un NSU, o IFA .  Tot în Arad mai exista un frumos şi bine întreţinut MZ de 500 cu motor boxer ca al BMW-ului, vreo două Zundapp-uri de 1200 şi M-urile miliţiei. Motocicletelor mai mari li se mai putea ataşa un ataş, o cutie mai mult sau mai puţin aerodinamică în care putea sta un copil sau doi sau o persoană adultă. Am văzut o dată un demaraj, depăşire şi curbă a unui motociclist teribil ce a făcut toate astea cu ataşul în aer.

Tata a făcut şcoala moto pe motocicleta Zundap de 1200 cu ataş a miliţiei şi a căzut la primul examen. Spunea că Zundapului îi place viteza şi că cerea să fie schimbată viteza mai sus. N-am înţeles cum putea o motocicletă „să ceară” unui om aşa ceva pînă n-am condus şi eu. Cartea lui era plină de fotografii de motociclete de toate mărimile, capacităţile, destinaţiile şi naţionalităţile. Din păcate s-a pierdut. Victima colaterală a examenului căzut a tatălui meu a fost sora mea care a fost surprinsă în clasă în timp ce povestea despre acest eşec. A încasat-o acasă, după morala burgheză! Prima şi ultima experienţă moto s-a produs cînd tata m-a aşezat în faţa lui şi am mers cu 60 la oră pe drumul asfaltat dintre Vladimirescu şi Arad. Mi se părea că stăm pe loc.

Pentru motociclete şi motorete nu era necesară purtarea căştii (cu toate că după un timp au apărut în magazinele cu articole sportive), aşa că echipament de protecţie ţi-l confecţionai singur. Dintr-o manta de vinilin maro primită de bunicul de la colectivă pentru mai ştiu eu ce bravură, mama a croit o scurtă şi o cască clasică ca cele ale aviatorilor. Toţi am participat la aventură avînd în vedere că vinilinul era extrem de gros şi maşina de cusut Ileana nu reuşea să tragă materialul. S-au rupt cîteva ace, dar în final tata era dotat.

Cea mai lungă aventură pe motocicletă a fost Arad-Călimăneşti şi retur, cînd într-o vară ne-am dus să facem o cură de apă clocită. Pe malul Oltului am văzut primul şarpe din viaţa mea şi mi-am pierdut haina. Pe drumul de înapoiere a pierdut lichidul din acumulator (drumurile naţionale erau acoperite cu piatră cubică) şi motorul s-a oprit, dar un şofer experimentat (pe atunci eram mai ales din ăştia) i-a spus să pună apă de ploaie dintr-o baltă de pe marginea drumului şi aşa şi-a putut continua călătoria. Mama a tras o răceală zdravănă soră cu moartea, dar s-a refăcut rapid cu „vată termogenă” (o vată de culoare roz pe care dacă o stropeai cu oţet se încălzea şi te încălzea) şi cu piramidoane. Tot la Calimăneşti am învăţat o nouă expresie: „De, coana mare!”, un fel „Ia uite!” oltenesc, am trecut Oltul cu bacul şi am fost la bîlci, o chestie enormă (cu tiribombă, cîrnaţi, suc, capse, dulciuri şi iar dulciuri, fluiere, ceramică, înghesuială, băieţi puşi pe şotii şi oameni nervoşi, sticlărie, muzică, nelipsita baracă pictată pe dinafară unde puteai vedea femeia cu barbă, femeia cu corp de şarpe şi alte grozăvii) despre care numai Caragiale mai ştia să povestească. N-am întîlnit-o în schimb pe tanti Lucsiţa, moaşa diplomată.

La clasa motoretelor am observat prin 1970 apariţia unei motorete de culoare neagră, cu unele elemente cromate. Motorul era răcit cu aer, furca din faţă semăna cu cea a MZ-ului din generaţia a II-a, mergea încet şi parcă foarte turat. Călare pe ea se afla un miliţian ce părea prea mare, prea greu şi ăv cours prea albastru pentru aşa un vehicul. Pe ea o chema  Mobra, pe el îl chema sergent major. Ea era produsă la Zărneşti şi se afla în perioada de testare. Miliţieni să testeze motorete! – era o jignire adusă tuturor tinerilor ce tînjeau după un mijloc de transport mai dinamic. Aveai impresia că dacă fugi pe lîngă miliţianul de pe motoretă îl ajungi din urmă, poţi să îi iei chipiul de pe cap, să îi dai un bobîrnac în nas şi îl şi depăşeşti pierzîndu-te în zare ca la desene animate. După un timp a apărut în magazinul Auto-moto cu numele de Mobra 50. Costau ceva bani…

Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (2)


După ce am terminat armata la o unitate mai cu moţ, la „surdo-muţi” (cine citeşte să-nţeleagă!) aflată după sistem bolşevic în cealaltă parte a ţării, la Tecuci, am ajuns şi la Gărzile Patriotice. Un fel de armată populară de rezervă. Nici o legătură cu National Guard din SUA uăt-so-evă! Uniformele erau confecţionate dintr-un doc de proastă calitate ce se şifona numai dacă te uitai la el. De cele mai multe ori colegii ne întrebau zîmbind dacă şi azi ne-a călcat tancul. Simptomatic faptul că odată îmbrăcat în uniformă nu ne mai recunoşteam între noi! Instrucţie nixt. Mai participam la o tragere cu armamentul din dotare, în speţă carabina SKS, semiautomată. La prima tragere, din cauza vibraţiilor mi s-a deschis închizătorul şi m-am pomenit cu capacul închizătorului în ochi. Şoc total. Maiorul ce ne dirija a început să ţipe la mine de mama dracului. Şi eu la el. M-am dus cu autobuzul la cabinetul medical. Asistenta m-a procopsit cu un bandaj de toată frumuseţea peste ochiul drept. Eram de invidiat! Cea mai bună afacere au fost cele trei zile de concediu medical.

Altă dată ne-a dus să tragem cu AG 7. Vorba vine, era o amărîtă de ţeavă de puşcă introdusă in interiorul unui AG 7. Trăgeai cu agheul, dar împuşcai cu un trasor. Am nimerit tancul! Apoi am mai făcut o aplicaţie în curtea fabricii. Comandantul de pluton, colegul meu, inginerul Mircea Movileanu, îmi dădu o mitralieră veche cu bandă şi banda cu gloanţe oarbe. Eram recompensat că îmi plăceau armele. Ne-am urcat sus pe acoperişul plat al Centrului de calcul. Îl apăram de un eventual desant inamic. După ce am epuizat muniţia şi am respins atacul (închipuiţi-vă!), cel mai periculos lucru în care am fost angajaţi a fost să ne dăm jos de pe acoperiş avînd în mîini armele a căror ţevi frigeau.

Cea mai bună distracţie era de 23 august sau mai bine zis ce se întîmpla în preajma zilei repective, cînd ne pregăteam de defilare. Defilările cu garda reprezentau un avantaj faţă de „oamnii muncii” obişnuiţi: eram primii care terminam, aruncam armele în camion şi valea! Dar o dată ne-au tras clapa. Imediat după defilare ne-au plasat în dreapta tribunei, astfel că am creat un cordon foarte substanţial. Ne-au minţit. Nu ne-au spus absolut nimic cu privire la asta. Eram toţi cu capsa pusă. În plus au mai băgat printre noi şi miliţieni. Eu tot clănţăneam închizătorul automatului. La acea defilare ne dăduseră pistoale mitralieră nemţeşti MP 40, denumite pe nedrept Schmeisser.

Zgomotul închizătorului l-a înebunit pe unul dintre miliţieni, cam în vîrstă, cu o faţă „inteligentă”. Se răsti la mine pe un ton ce nu putea fi contrazis. Ceva că dacă nu încetez el considera că este un atac împotriva sărbătorii, a celor care… Era o ameninţare deloc voalată că dacă nu încetez, va avea el grijă de mine! Am rămas ca la dentistul din copilărie. Nu mă aşteptam la un raţionament stalinist veritabil: eram prin 78-79! Am încetat instantaneu. Dar cel mai ciudat mi s-a părut că din toţi cei trei zeci de colegi, cei mai mulţi mai în vîrstă ca mine, nimeni nu a îndrăznit să zică ceva. De aici am înţeles că nimeni nu se va băga în foc pentru altcineva. Majoritatea erau comunişti. Eu, mai tînăr, eram doar utecist.

O altă dată am defilat cu o mitralieră cu crăcane pe umăr. Maşinăria cîntărea undeva pe la vreo cincisprezece, două zeci de kilograme. Ciudat, dar ce să facem, astea erau ordinele.

Dar cel mai ciudat eveniment a fost cînd am făcut parte ultima dată din Garda de onoare ce îl întîmpina pe Ceauşescu dîndu-i onorul. De cînd cu garda, eram mai tot timpul cu puşca în mînă la venirea sa în intreprindere. Dar ultima dată, cîndva prin ’80, a fost tare ciudat.

În primul rînd am făcut mult mai multă instrucţie. Apoi au fost echipele cu staţii ce s-au urcat pe acoperişurile secţiilor. Înainte de a sosi cuplul, comandantul gărzii de onoare, un coleg pe care îl cunoşteam de mulţi ani, un tip serios de felul său şi mult mai în vîrstă, îmi spuse:

vezi Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.