Buturuga diasporei


Cineva a postat pe Facebook că ministrul educației din Israel îi consideră morți pe evreii din Statele Unite. Probabil că aceștia nu prea mai sunt interesați să sprijine statul Israel, că altfel de ce un evreu le-ar spune altor evrei din cea mai bogată țara din lume că pe statistica lui au decedat. Acești evrei din diaspora nu contează, așa că nu există.
 
O optică oarecum asemănătoare o vedem și la noi. Guvernul celor două partide ce compun majoritatea parlamentară, PSD și ALDE îi consideră morți pe românii din diaspora. Morții ăștia trimit miliarde de euro în țara. Doar că este imposibil să fie dresați asemenea asistaților din patrie. Guvernul PSD-ALDE nu le poate da nimic românilor din diaspora, așa că nu au cu ce să fie prinși.
 
Cea mai recentă propunere de lege PSD ce stipula că copiii vor contribui financiar la întreținerea părinților, bunicilor și străbunicilor a căzut. Dubla contribuție a căzut și ea de mult timp. Din punct de vedere politic rămîne o singură posibilitate în lipsa celei religioase sau culturale. România nu este Turcia. Deci, rămîne doar măsluirea votului.
 
Punerea ei în practică este echivalentă cu declarația ministrului israelit al învățămîntului. Sau altfel spus, în locul invectivelor proferate în parlament, la mitinguri sau cu ocazia distracțiilor speciale, diasporei i se spune: Nu ne mai p…m, nici nu ne mai c…m pe voi, c……r, spălătoarelor de c….i occidentale, ci vă anihilăm. Pentru că ce altceva înseamnă măsluirea voturilor?
 
În urmă cu o droaie de ani Turcescu avea o emisiune la radio în care puteai intra în direct. Subiectul era alarmist ca întotdeauna. Că altfel de emisiuni nu prea știu să facă pompierii autohtoni. Se lansase un subiect efervescent: la cît credeți că va ajunge populația României peste două zeci de ani sau ceva asemănător. Mare șoc național că scade sub 20 de milioane, propagat de mai știu eu ce sursă. Evident că mi-a închis microfonul cînd am optat pentru vreo 16 milioane. Eram prea anti-naționalist. Eram prea pesimist. Eram prea ne-român.
 
Și ce văd azi: specialiștii spun că tindem spre 15 milioane pînă în 2050. Ca să vezi… Deci la 15 milioane, probabil că drept de vot vor avea circa 12-13 milioane. Diaspora de circa 5-6 milioane cam 4-5 milioane de votanți. O buturugă mica sau una mare?
 
Recent diaspora a dovedit ca este o buturugă mare pentru carul alegerilor din România. Dar în viitor, dacă diaspora ar vota cu circa 70% din efectiv ar putea dicta schimbările majore din România? Aha… Foarte interesant!

Nostalgia comunismului autohton (2)


În prima parte (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/10/07/nostalgia-comunismului-autohton-1/) am încercat o succintă analiză a ceea ce a făcut bine sau aproape bine Ceaușescu. În ceea ce urmează voi încerca să analizez succint, fără să fiu exhaustiv, cîteva dintre hibele acestui regim.

Epoca Ceaușescu a început după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul PMR. Acesta a început trecerea de la stalinism la un comunism autohton, mai independent față de Moscova, mai aproape de român. Sub Dej a început industrializarea, sub Ceaușescu a continuat intensiv, extensiv și păgubos. De exemplu, în materie de industrie a mobilei România avea vreo 20 de combinate de prelucrare a lemnului care făcea PAL. Canada avea doar două. O discuție purtată cu un proaspăt absolvent al facultății silvice în anii 70 m-a informat că pădurile noastre sunt foarte bolnave. Și ce dacă?

În materie de industrie petrolieră nu se știe de ce exploatarea petrolului a început în zona de vest a țării la circa 20 de ani după ce germanii au prospectat zona în anii 40. Dar ungurii au început cu vreo 10 ani înaintea noastră. Tot în această branșă s-a construit termocentrala de șisturi bituminoase, undeva pe vîrf de munte. O idee epocală, nici americanii nu au ajuns la performanța asta… Doar că atunci cînd venea în vizită Ceaușescu termocentrala folosea mii de tone de păcură pentru a produce curent electric. Tehnologia românească nu atingea performanțele necesare pentru ca raportul cheltuieli/producție megawați să fie rentabil. Dar banii s-au cheltuit.

S-au investit sute de milioane de dolari și mărci în industrie: Pitești, Craiova, Brașov produceau autoturisme, respectiv camioane sub licență Renault, Citroen și Man. Doar că după 10 ani se produceau aceleași modele cu mici variații. Ele nu se mai puteau concura modelele din vest și se vindeau la prețuri mai mici. Se fabricau autobuze, microbuze și autospeciale. În afară de armament… Tancuri, amfibii, taburi, tunuri, mitraliere, aruncătoare de mine, elicoptere, pontoane, etc plus muniția aferentă.

În materie de material rulant CFR, cu toate că s-a produs cea mai mare platformă existentă din lume (se închiria în străinătate pe valută) se mai fabricau vagoane supraetajate sub licență RDG (licență veche dinainte de anul 1940).

În materie de mașini-unelte, un domeniu favorizat ideologic pentru că producția de mașini-unelte (strunguri, freze, raboteze, mașini de prelucrare a metalelor în general) s-a investit mult cumpărîndu-se licențe și unele mașini de precizie. Dar unele licențe erau învechite. De exemplu la Aris (Fabrica de strunguri Arad) încă se producea în 1990 strungul DLZ (licență RDG) proiectat în 1939. La fel strungurile revolver DRT.

Apoi s-a redeschis canalul Dunăre-Marea Neagră, un proiect abandonat de regim în anii 50. Ideologic era locul unde opozanții regimului își ispășeau crezul politic dacă nu cumva erau exterminați. Proiectul s-a dovedit o mare inepție tehnică și a fost sistat, vinovații (comuniști) fiind trași la răspundere de regim. Ca să dovedească că poate să facă ce n-a făcut predecesorul său (criticat de Ceaușescu la un congres PCR), Ceaușescu a redeschis șantierul și a realizat canalul cheltuind sume enorme.

Alt proiect inutil a fost construcția Casei Poporului, un fel de catedrală seculară a mîntuirii neamului în chip politic, comunist. Industria a produs pentru această clădire ce n-a produs pentru nimeni unicate de mari dimensiuni pe care le-a plătit poporul.

Înainte de această perioadă, Ceaușescu a făcut o vizită de pomină în China, Kampucia și Coreea de Nord. Revenit acasă a început schimbările: s-a trecut la reduceri. S-au redus dimensiunile paginilor la ziare, reviste, publicații în general. Au dispărut publicații. S-au tăiat banii de la cultură, tv, cinematografie. S-a trecut la indigenizarea produselor de import. S-a raționalizat consumul de benzină, alimente și electricitate. Nu se mai putea cumpăra în rate decît mașina și casa (după care așteptai cîțiva ani să le primești). Dacă erai tînăr căsătorit pînă în 25 sau 30 de ani puteai să-ți iei mobilă în rate.

Programele tv s-au redus la 2 ore în timpul săptămînii, vreo 12 sîmbăta și 17 duminica. Excepție făceau meciurile de fotbal internaționale, olimpiadele, congresele partidului și mitingurile la care vorbea Ceaușescu. Filmele de la tv aveau nume schimbate și erau căsăpite pînă la o oră și zece minute pentru a nu plăti drepturi de autor. Circula o vorbă: Ceaușescu se lupta să unească telejurnalul de seară cu cel de noapte. Și uneori așa se întîmpla dacă vizita vreun obiectiv important, o țară sau primea vizita unui important om de stat.

Nu știu de ce-i apucă nostalgia pe unii. Poate după tinerețe, poate după ieftina mulțumire că ai găsit ceva ce pînă mai ieri se găsea pe toate gardurile sau pur si simplu pentru simplitatea si predictibilitatea vieții de zi cu zi. Și cine știe, poate pentru bucuria de a face o baia fierbinte o data pe săptămînă, pentru cea de a apăsa pe întrerupător și de a vedea că se aprinde lumina sau pentru nostalgia ședințelor de partid instruite de B.O.B. al intreprinderii nu se mai contenea cu critici, autocritici la adresa cutărui tovarăș.

Aplauze tovarăși!