Zona gri – o zonă ce nu există?


Haideţi să ne imaginăm o lume perfectă. Totul este perfect şi nimic nu este la voia întîmplării. Totul este aşa cum trebuie şi nimic şi nimeni nu poate greşi. Foarte relaxant! De ce? Pentru că zona gri, acea zonă între alb şi negru, între da şi nu, nu există.

Să luăm un exemplu: vrei să te căsătoreşti. Simplu: nu ai de ce să alegi pentru că totul e clar şi sigur. Dacă eşti bărbat nu îţi iei de soţie tot un bărbat, ci o femeie, că aşa e bine. Dacă eşti femeie nu îţi iei tot o femeie că nu e bine, îţi iei un bărbat. Aşa este asigurată perpetuarea speciei umane, aşa suntem proiectaţi să trăim. Ca să faci asta nu te căsătoreşti cu un moş sau o babă, cu toate că dacă mă gîndesc la stadiul la care a avansat medicina s-ar putea să trebuiască să redefinim ce înseamnă a fi moş şi babă…

În esenţă, dacă există numai zona albă şi cea neagră, dacă te comformezi tuturor da-urilor şi nu-urilor nu poţi să greşeşti.  Deci, fără să mai iei în calcul alte variabile cum ar fi culoarea ochilor, a părului, statura, culoarea pielii şi dantura, şi evident nici sentimentele, nici calităţile persoanei cu care vrei să te căsătoreşti (oricum e, ca să zic aşa, de o perfecţiune rară!) zici da şi faci pasul următor pentru o căsnicie perfectă într-o lume perfectă, în care din părinţi perfecţi se pot naşte numai copii perfecţi. Dacă cumva ar apare ceva rău, ceea ce într-o lume perfectă nu s-ar putea întîmpla, am pune în aplicaţie varianta nu-urilor şi ne-am feri de grozăvia atacurilor la perfecţiunea întruchipată.

Atît teoretic cît şi practic într-o lume perfectă să îţi iei o maşină, un job sau să faci orice altceva nu poate decît să fie …perfect. Zona neagră, acea a interdicţiilor ar sta numai de pază, ca un avertisment de care nu s-ar atinge nimeni, pentru că dacă totul este perfect, nu ai nevoie de aşa ceva. Cum se spune frica de pedeapsă păzeşte smîntîna, strugurii sau orice altceva ce este tentant, dar rău. Într-o lume perfectă nu există închisoare, poliţie, spital, tribunal, cimitir. Să mai continui?

Oare ce ar fi acel ceva într-o lume perfectă, care să îţi spună totdeauna ce să faci şi cum să faci, ca totul să iasă perfect? M-aş aventura să spun conştiinţa, dar mă cam îndoiesc pentru că într-o lume perfectă conştiinţa nu ar avea de-a face prea mult cu vinovăţia, cu răul ce trebuie exclus sau controlat, aşa că mă tem că n-ar prea merge. Aş putea încerca cu o conştiinţă comună, un fel de listă a da-urilor şi nu-urilor care să apară instantaneu în gîndirea oamenilor perfecţi din această lume perfectă. Deci, ar trebui să dispară liberul arbitru sau alegerea conştientă, ceea ce i-ar transforma pe acei locuitori ai lumii perfecte în simpli roboţi. Ciudat? Nu, normal! Într-o lume ce se vrea perfectă, unde este clar că răul este mai degrabă accidental şi binele nu este opţional, omul ar fi un robot lipsit de voinţă proprie.

Şi? Nu e mai bine să ne bucurăm de perfecţiune avînd „raiul” asigurat, cu toate că suntem roboţi, decît să riscăm „iadul” pentru că luăm decizii dincolo de zona albă, în cea neagră? Dar ce este zona gri? Pentru toţi cei ce văd, constată sau suportă o alegere în zona gri aceasta se situează dincolo de zona albă, undeva spre cea neagră, că de aia îi zice gri. Dar pentru persoana respectivă ce a luat decizia ea se află evident, în zona albă, că de aia a luat-o. Deci e extins zona albă în detrimentul celei negre. Doar observatorul aflat în zona albă vede că decizia este tinde spre negru, adică este gri.  Ceea ce mă face să mă gîndesc că zona gri este doar o invenţie. Ea nu există decît în teorie. În practică ea este albă, adică implică alegeri ce nu se situează în afara zonei negre interzise. A te căsători (în cazul nostru) cu un moş sau babă nu este implicit rău sau imoral decît în măsura în care unii susţin acest lucru. Îţi asumi în mod personal riscul de a nu avea copii, ceea ce nu se poate încadra în domeniul alb sau negru, bine sau rău. În practică însă zona denumită de unii gri este albă pentru că nu are urmări rele. Cu toate acestea, cei care se consideră perfecţi văd zona gri ca fiind …neagră. Dispreţuită de perfecţi această zonă a alegerilor şi implicit a existenţei a devenit în ochii şi implicit în sentimentele lor …interzisă. Pe cînd perfecţii îşi limitează alegerile trăind într-o închisoare frumoasă, alţii, cei imperfecţi (şi foarte des dispreţuiţi) îşi asumă riscuri.

Dumnezeu a crea o lume perfectă. Sau cel puţin aşa credem noi că era pînă am apărut noi. Apoi a intrat în joc păcatul care a marcat toată lumea. Din momentul acela ea a încetat să mai fie perfectă. Omul a ales să aibă o voinţa proprie, dar aceasta nu a fost invenţia sa. Softul era deja instalat. Omul doar a apăsat pe tasta „enter”. Ce a urmat e „history”. Dar, în ciuda faptului că Dumnezeu ne-a acordat şansa revenirii la normal, aceasta nu implică refugierea într-o lume ce nu există, o lume în care cei ce se pretind perfecţi impun culoarea dominantă, albul şi negrul. Isus Cristos n-a dat cu bidineaua peste întreaga creaţie pentru readucerea oilor negre în lumea albă a unui Dumnezeu ce locuieşte în lumină. Dimpotrivă. Făcînd clar că a venit pentru cei imperfecţi şi păcătoşi, el a demonstrat că perfecţiunea se caută, dar nu se găseşte decît în imediata sa prezenţă. Dumnezeu Tată, Fiul şi Duhul a riscat iadul, nu ca să îl motiveze pe om să se refugieze în zona albă a poruncilor pozitive, ci pentru a-i da posibilitatea să decidă pe propria sa răspundere cît de albe îi sunt deciziile ce nu se regăsesc explicit în voia Sa. Ca să eludeze încă o dată librertatea ce a primit-o de la Dumnezeu omul şi-a încropit mănăstiri, denominaţii, mărturisiri de credinţă, şcoli şi cimitire în zona albă …de frica zonei negre. Cei curajoşi ce nu au vrut să se închidă în ele îşi asumă deliberat riscul de atrăi în ceea ce perfecţii şi fricoşii văd că este „zona gri”, dacă nu cea neagră.

Îmi asum această poziţie în numele tuturor celor care speriaţi de tăvălugul perfecţilor din zona albă se confruntă cu senzaţia că au fost alungaţi să trăiască în aşa-zisa zonă gri definită de cei perfecţi ca o lume neagră de păcat. Nu vă speriaţi! Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi! Concluzia? Păi zona gri nu există. Cu toate astea, pentru că te iubesc, nu vreau să-ţi impun graniţele mele. Ai libertatea să ţi le găseşti singur pentru că poţi cunoaşte Adevărul şi doar El te face liber.

Viaţa creştinului între literă şi duh


N-am înţeles niciodată de ce au existat în istorie unii care au încercat să impună creştinismul cu forţa. Creştinismul nu se poate impune din mai multe motive. Unul dintre ele este harul, ceva care este iniţiativa lui Dumnezeu în favoarea păcătosului, în ciuda faptului că este păcătos. Cine nu înţelege harul ca fiind unul din vehiculele lui Dumnezeu de a se face cunoscut, înţeles şi iubit, n-are idee ce sau cine este de fapt Dumnezeu, lăsînd la o parte iubirea lui. A impune creştinismul cu forţa înseamnă a inventa o nouă religie sau a reveni la vechea religie a Vechiului Testament din care totuşi s-au scos cîteva elemente esenţiale.

Dar dincolo de har, care implicit sau explicit era prezent în numeroase ocazii şi în VT, în Noul Testament apar cîteva provocări directe la adresa trăirii religiei, adică la adresa trăirii unei vieţi împreună cu Dumnezeu. Isus Cristos dă cîteva exemple atunci cînd îi întreabă pe cei mai riguroşi urmaşi ai legii lui Dumnezeu, pe cărturari şi pe farisei despre modul în care s-a aplicat Legea fără ca  „păcătosul” să fie pedepsit: „Oare n-aţi citit niciodată ce a făcut David, când a fost în nevoie, şi când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?“ (Marcu 2:25). Care este principiul ce a stat la originea afirmaţiei de mai-sus? Acela că nu omul a fost făcut pentru sabat, ci invers, adică sabatul pentru om. Extrapolînd şi exagerînd, putem duce mai departe afirmaţia afirmînd că Legea a fost făcută pentru om nu omul pentru Lege.

Dar vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie: să ne închipuim ce s-ar fi întîmplat dacă Isus Cristos s-ar fi conformat criticilor cărturarilor şi fariseilor şi şi-ar fi cenzurat teologia prea sprinţară pentru gusturile celor ce au împins legea dincolo de litera ei dînd zeciuială chiar şi din mentă. Haideţi să luăm de exemplu evanghelia lui Marcu, considerată de către majoritatea teologilor ca fiind prima ca cronologie şi cea mai apropiată de realitatea fenomenului Isus Cristos.

În capitolul 2 prima afirmaţie taxată de cărturari a fost sentinţa dată pentru vindecarea unui iudeu prea păcătos ca să poată merge pe picioarele sale. În  speţă, chiar şi fără să fie enunţate gîndurile acestora denotă o gîndire unitară: „Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Cu alte cuvinte, nimeni nu are voie să facă această afirmaţie în afară de Dumnezeu. Să admitem totuşi că cei ce au gîndit astfel habar n-aveau că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar să încercăm să ne imaginăm cum sau ce ar fi trebuit să facă Isus într-o astfel de situaţie.

Oricare dintre metodele clasice de vindecare, postul, exorcizarea, jertfa sau cine mai ştie ce practică iudee implica ceva timp şi ar fi fost interpretat ca un refuz a problemei ce nu suferea nici o amînare. Textul nu spune că era o urgenţă, cum va fi în cazul robului sutaşului sau fiul văduvei sau a fetiţei ce tocmai murise. Cu toate acestea, cei patru ce desfăcuseră acoperişul păreau fi mai degrabă angajaţi sau voluntari în trupa de intervenţii rapide de tip descarcerare-resuscitare a arabului Arafat din ţara noastră, decît o gaşcă de pustnici descendenţi ai habotnicilor iudei motivaţi de post şi vreo dietă insecto-meliferă a meniului lui Ioan Botezătorul. Nu e de mirare că Isus le plasează responsabilitatea gestului său enunţînd o întrebare ce le-a făcut să vibreze timpanele şi le-a făcut să le stea în gît ultima dumicătură de teologie iudaică: „Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îţi sunt iertate”, ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul, şi umblă?” Alternativa i-a lăsat cu gura căscată pe martorii scenei, după cum mai îi lasă pe unii dintre contemporani care vor să se întoarcă înapoi la Lege cu toate că critică atît de mult mîntuirea (chipurile!) prin fapte a ortodocşilor!

În mod normal, tradiţional şi raţional Isusul lor, cel cuminte, cel care nu ar fi avut voie să se angajeze într-un astfel de raţionament cu tentă diabolică (nu degeaba îl vor acuza puţin mai tîrziu că face minunile cu ajutorul lui Beelzebul) ar fi trebuit să îi certe pe cei patru răufăcători pentru deranjul provocat, pentru paguba făcută proprietarului de drept al casei denunţîndu-i la primul post de poliţie comunitară, la inspectoratul pentru construcţii şi la Înaltul Oficiu, cu toate efectele ce urmau să decurgă din astfel de demesuri: plata amenzii pentru deranjarea liniştii publice, plata unei amenzi pentru efectuarea unor lucrări de demolare parţială fără autorizaţie, excluderea din sinagogă şi în final arderea pe rug publică pentru provocarea unei blasfemii în public. Nu mai pun la socoteală şi o citaţie din partea Inspectoratului pentru muncă, pentru prestare de servicii fără calificarea cerută, una de la  Autoritatea Naţioanlă pentru Persoanele cu Handicap pentru exploatarea şi rău tratament aplicat unei persoane cu dizabilităţi. Vorba unui partizan al harului de tip nou în care tocmai harul este definit ca şi „respectarea tuturor poruncilor şi legilor lui Isus”: cel mai bine dacă vrem să ne punem la adăpost de legalism şi liberalism ar fi să ne ferim de tot ce poate să fie rău!

Trebuia ca Isus să se ferească de toate astea. Nu trebuia să rişte ca vreunul dintre aceşti micuţi cărturari şi micuţi farisei să se împiedice de el, piatra de poticnire. Nu trebuia să le dea ocazia de a-l învinui de mai ştie cine şi ce. Auzi tu: să mînînci cu curvele, vameşii şi păcătoşii! Să te amesteci cu leproşi, îndrăciţi şi romani! Scandalos! De trei ori scandalos!!!

Ei, acum să ne revenim din reverie, incursiune în imaginaţie şi să revenim cu picioarele pe har –  pardon – pămînt (sau dacă vreţi cu picioarele pe Noul Testament). Cred că dacă continua aşa Isus Cristos ar fi fost promovat mai sus, mai aproape, mai la centru, fără să mai fie nevoie de cei doisprezece, nici de rătăcirea prin Galilea prin frig, vînt, prin locuri unde vulpile aveau vizuini dar el nu avea unde să îşi plece capul. Adio proces, welcome faimă, şecheli ai Templului şi acces direct la Irod, Ana, Caiafa, ba chiar la Pilat. Adio frig şi ploaie, adio impozit plătit cu banul din pîntecele peştelui. Adio Fiul Omului… Adio pogorîre a Duhului Sfînt! Cu toate astea istoria s-a scris altcumva. De aceea nici eu nu vreau să mă conformez literei care aduce moartea Duhului atunci cînd nu este vorba de o interdicţie expresă sau de o poruncă explicită a Lui!