Exorcişti din toate cultele uniţi-vă!


Parafrazînd celebra lozincă a comuniştilor „Proletari din toate ţările uniţi-vă!” preluată din Manifestul Comunist şi aflată pe piatra de mormînt a lui Marx, ce a fost şi deviza de stat a Uniunii Sovietice fiind prezentă pe panglicile roşii ale Stemei URSS, iar, în 1919, tipărită și pe primele ruble ale Rusiei bolșevice (unde era scrisă în limbile rusă, germană, franceză, japoneză, engleză şi arabă), încerc să pun întrebarea: cum de lumea asta spirituală este percepută dualist: aia bună a lui Dumnezeu, aia rea a lui Satan, dar în acelaşi timp persoane diferite au experienţe diferite referitoare la întîlnirile cu cei care aparţin ambelor domenii.

Pe de altă parte mai există (din vechi timpuri) şi cei are spun că în final pînă şi Satan va primi iertarea de la Dumnezeu. Recent, căutîndu-l pe Ioan Gabor pe youtube, am dat de trei relatări care mi-au atras atenţia: una în engleză a unui american ce nu iese din tiparul cunoscut pînă acum , a doua a unei tinere din România care în mod clar prezintă nişte detalii foarte interesante http://www.youtube.com/watch?v=Trl0QY2gZmE&feature=related şi în cele din urmă a unei femei, tot din România care confirmă unele informaţii deja ştiute, dar care deschide o fereastră într-un unives total diferit şi în mare parte necunoscut: cel al sataniştilor http://www.youtube.com/watch?v=FjeHuKIqVio&feature=related.

Aş vrea să mai fac cîteva precizări: în urmă cu aproape 20 de ani spuneam că viitorul bisericii va fi unul charismatic, adică unul în care Dumnezeu va acţiona dincolo de limitele cunoscute de om pînă în momentul actual. Aceasta nu m-a făcut să devin „charismatic”, ci să fiu atent şi să îl recunosc pe Dumnezeu la lucru. În acelaşi timp, mi-am dat seama că există mulţi diletanţi în materie de spiritual combat, acest adevăr fiind prezent chiar în bisericile penticostale. Pe de altă parte am fost uimit să aflu că unii creştini, la fel ca şi ateii, exclud existenţa lumii spirituale malefice şi efectele sale în viaţa oamenilor. Pe de altă parte recunosc că aşa-numita „teologie a blestemelor” care spune că blestemele rostite au efect asupra omului (indiferent care ar fi acesta) nu are un fundament bine conturat şi că există destule mărturii şi argumente pentru a o contracara. În acelaşi timp însă ce ne facem cu realitatea: de ce spiritele malefice acţionează şi de ce nu putem, ca să zic aşa, „să le venim de hac”?

Există în această direcţie două direcţii mari, diferite: una spune că nu te angajezi în luptă cu lumea spirituală malefică, ci o eviţi, fugind de eventuale urmări. A doua ce spune că nu numai că nu trebuie să fugi, ci să le cucereşti terenul în Numele lui Isus Cristos. Pe cînd prima spune că eşti sub protecţia sîngelui lui Cristos, pentru că eşti creştin, cea de-a doua spune că trebuie să adopţi o mentalitate vecină cu cea a fariseilor ce spălau toate vasele şi dădeau zeciuială şi din mentă, just in case… fiind oricînd şi oriunde sub atacul lor. Depinde de cine eşti, de ce fel de creştin eşti, de ce îngeri te protejează sau de ce?

În ceea ce mă priveşte nu am avut de-a face cu „bătălii” sau cu mari încercări în domeniu, partizanii celei de-a doua variante vor spune că nu pune Domnul bază pe mine nici cît pe un copil, şi aici s-ar putea să se înşele, pentru că aş avea cîte ceva de povestit în domeniu. Tot în aceste două concepţii se încadrează modul cum este percepută lumea spirituală malefică: unii spun că Dumnezeu ţine totul sub control, Sanat neputînd să facă mai mult decît îl lasă el, şi aici există argumente în Scriptură. Alţii, mai activi, spun că Satan are slujitorii săi care vin şi îi culeg pe cei răi în ceasul morţii ca să îi ducă acolo unde trebuie. Şi aici există unele referinţe în viziunile unor creştini din antichitate pînă în ziua de azi. Interesant că Isus i-a trimis pe demoni în Adînc, dar nu există niciunde menţiunea în Scriptură că acolo ei ar fi şefi, ci că sunt şi ei chinuiţi.

Deci, suntem biruitori, intangibili şi activi sau supuşi atacurilor demonilor, totdeauna în pericol, vorba lui Pavel şi gata să ripostăm ca la karate „simţind pericolul”? Sau depinde de situaţie?