Nu fii rea, fii deșteaptă!


In some other communist states such as Romania, the ...

Tocmai am citit un articol în care autorul se plângea de marele număr de doctorate fără nici o valoare acumulate de politicieni fără discriminare la apartenența lor de partid. Adică cercetători de doi bani sau cercetări dubioase au favorizat ascensiunea guvernamentală și/sau politică a unor impostori. Cum doctoratele, masterele și declarațiile de avere mai vechi au început să dispară de peste tot e clar că maeștrii cercetărilor au început să-și ia măsuri de protecție. Mâța a fost eliberată din sac…

Ei, dar în România avem și politicieni cercetători de valoare. În ce domeniu? În cel al istoriei și mai ales al istoriei bisericii. Și de fapt, ca să subliniez importanța, seriozitatea și dedicarea în domeniu, trebuie neapărat să specific că nu este vorba de fapt de mai mulți cercetători. Nu. Este vorba de unul singur. De fapt de una singură, pentru că este femeie. Cu atât valoarea sa excepțională. Dar pariez că nu știți cine este.

Această intelectuală de marcă ce s-a afirmat politic a cercetat temeinic istoria, toată istoria. Toată istoria de pretutindeni a bisericii, a tuturor bisericilor. Și după o cercetare așa temeinică, demnă de un doctorat al doctoratelor, a tras o concluzie la fel de temeinică. Normal. Dacă funcția bate gradul… Pentru că e prim-vice-prezidentă de partid. De partid mare. Și vechi.

Citez:

„Nimeni nu a închis biserica, în niciun război. Prin urmare, nici un război sanitar nu poate fi o justificare pentru închiderea bisericilor”

Pe cuvântul ei de cercetătoare că bisericile nu s-au închis pe vreme de război. Serios? Da. Evident că nu era nevoie de războaie ca bisericile să fie închise. Bisericile au fost doar incendiate, jefuite, dărâmate, bombardate, pur și simplu aruncate-n aer sau demolate pe timp de pace. Legal. Că așa dorea majoritatea. Sau o anumită minoritate. Sau o altă religie. Sau un partid. Sau un nebun. De ce nu și o nebună? Să nu discriminăm.

Dar dacă voi – prostimea – votați PSD, noi PSD n-o să vă închidem bisericile. Așa cum nu le-au închis nici antemergătorii noștri, comuniștii. Clar, nu?

Firea, nu fii rea, nici zăpăcită. Dar ești pesedistă, așa că deșteaptă nu poți fii.

Nazismul și pesedismul


Acum ceva timp am citit pe un blog de istorie o întîmplare adevărată povestită de un american. Întîmplarea era despre un reporter american de război și despre una dintre fotografiile sale. Am căutat-o pe net ca să nu o redau eu și să fie mai veridică. N-am găsit fotografia pe Google. Încerc aici să o redau fără să intru în groaznicele ei amănunte.

Un reporter, corespondent de război sau pur și simplu un fotograf al armatei americane ajunge într-un orășel german în Al Doilea Război Mondial. Acolo dă peste cadavrul unei femei, evident germane, și este îngrozit. Nu mai știu dacă conversația ce a urmat a fost una imaginară sau nu. Cert este că la mijloc era miza realului, al adevărului și a realității. El imortaliza ceea ce s-a întîmplat și ca atare, nu avea voie să modifice scena. Fotografia trebuia să imortalizeze realitatea așa cum era. Fotografia era un document și de aceea nimic nu trebuia alterat, modificat, înfrumusețat sau schimbat. Războiul era război.

În cazul de față era vorba de o femeie omorîtă de americani. Dar nu era doar omorîtă. Era omorîtă și avea o baionetă înfiptă adînc acolo unde numai un sadic ar fi înfipt-o. Femeia era relativ tînără, blondă, frumoasă și foarte bine îmbrăcată. Pe deasupra avea asupra ei o insignă a partidului nazist. Omului nostru a-nceput să-i fiarbă sîngele-n vene la vederea unui tablou atît de macabru. Cu de la sine putere și încălcînd propria-i deontologie a pus mîna pe baionetă și a scos-o.

Doar că a fost văzut de alți soldați americani care i-au povestit cum acea femeie orbită de nazism a deschis focul asupra lor și le-a omorît – nu țin minte dacă a fost unul sau mai mulți camarazi – într-un oraș care deja se predase. Ca urmare ei au omorît-o și s-au răzbunat înfingîndu-i acea baionetă.

Deci era vorba de luna aprilie 1945, Germania, o nazistă fanatică și moartea ei cu cadavrul batjocorit.

Și acum probabil că va întrebați ce legătură are asta cu luna noiembrie 2019, România și cu PSD-ul. Are pentru mai multe motive.

Unul dintre ele este că după ce reporterul nostru a auzit ce s-a întîmplat deontologia meseriei lui l-a obligat să refacă scena amorului așa cum era la origine. A fost nevoit, ca să rămînă cine era, să înfigă în acea femeie baioneta acolo unde fusese. Groaznic. Dar așa se întîmplă atunci cînd treci peste propriile-ți limite.

Reporterul a refăcut scena pe care o alterase. A rămas cu coșmaruri.

Un altul este Germania nazistă a fost învinsă nu datorită bunei organizări, a operațiunilor coordonate și a unui mai bun potențial al Aliaților, ci datorită urii degajate de ea, de partidul nazist, de Gestapo, SS și de lagărele de exterminare. Deși civilizată, mare, puternică și inventivă, condusă de un caporal nebun a sucombat în fața frontului comun făcut pe plan mondial. Rînd pe rînd aliații i-au căzut și a rămas singură împotriva tuturor. N-a vrut să se recunoască înfrîntă cînd cursul războiului s-a schimbat, dar a trebuit să capituleze necondiționat cînd liderii ei naziști se sinucideau.

În urma acestei stări de fapt nazismul a fost judecat și condamnat la moarte. Public. Pe plan mondial. Ireversibil. Dramatic. După cinci ani de război.

Ne aflăm și noi în fața unei astfel de schimbări dramatice. Doar că unii dintre noi nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă dramatismul schimbării. Cu atît mai mult cu cît bagatelizînd votul de duminică schimbarea s-ar putea să nu se producă. Pesedismul trebuie învins definitiv, la fel ca și nazismul!
Un alt motiv ar fi că de ceva vreme ne confruntăm cu fake-news-uri la greu ce o arată pe o altă femeie, tot blondă, tot învinsă, dar ca prim-ministru, în alte ipostaze decît cele autentice, adevărate. Mîini dibace, profesioniste, bine plătite invadează internetul cu cît este ea de bună, credincioasă, miloasă și interesată de soarta românilor. O dac-ar fi așa!

Un alt motiv este că aceleași minți și mîini ce modifică realitatea Vioricăi Dăncilă, modifică și realitatea contracandidatului său, Klaus Iohannis. Dacă în favoarea sa se intervine pozitiv, tot în favoarea sa se intervine negativ asupra contra-candidatului. Iar se alterează realitatea. Ce mai deontologie! Pesedismul își arată jegul sub nume diferite. Eu le-am interzis reclamele. Pentru că n-am votat PSD. Pentru că nu votez PSD.

Din aceste motive și din multe altele pe care le știm și nu trebuie să le bagatelizăm, pesedismul trebuie să dispară ca nazismul! Să-l omorîm prin votul de duminică ca să nu înfingă cineva baioneta mai tîrziu.

Atenție, PSD nu s-a predat!

Eu îmi apăr glia și nevoile și neamul?


Citeam împreună cu fiul meu mai mic Scrisoarea II și III. Cîtă actualitate!

Nu cred că a rămas societatea românească la nivelul de acum două secole; păcatul, e mai mare și mai tare. Aceleași metehne ca acum două secole le vedem și azi. Ne sparg televizoarele. Ne umplu ziarele. Ne abundă internetul. Nimic schimbat. Doar că totul e la o scară mai mare, normal.

Dorul după Țepeș e tot acolo. Același. În lipsa lui, bun și Ceaușescu. Pentru unii. Sau Antonescu. Pentru alții.

Extremiști? Extremism?

De fapt admirăm ceva ce nu avem: curajul de a ucide.

La fel ca și cei de pe vremuri, admirăm moartea spusă răspicat. Explicit. O sentință dusă la îndeplinire de eroi.

De conducători ce-au intrat în istorie. Ne-au plăcut sau i-am urît.

Moartea e aceiași în schimb. Dar dacă e trîmbițată în folosulul poporului e înghițită mai ușor.

Să fi scris  Eminescu despre Cotul Donului. Despre Stalingrad. Despre Gulag. Despre închisorile comuniste. Despre re-educare…

Cu toate astea scria cu multă jale despre moarte. De ce o fi înnebunit?

La revoluție au murit cîteva mii de oameni. După 25 de ani ne dăm seama că n-a murit cine a trebuit.

Îți vine să-nebunești. Sau te apuci de scris versuri…

The Long Haul:Fighting and Funding America’s Next Wars


Two new books discuss how Washington should fight the wars of tomorrow – and pay for them. But to balance the conflicting demands of strategy and finance, the next president ought to take a page from Eisenhower’s playbook.

Aaron L. Friedberg is Professor of Politics and International Affairs at the Woodrow Wilson School of Public and International Affairs at Princeton University. From 2003 to 2005, he served as Deputy Assistant for National Security Affairs in the Office of the Vice President. 

History may not repeat itself, but, as the saying goes, it does sometimes rhyme. In January 2009, as in January 1953, a newly elected president will inherit a costly and controversial foreign conflict, one that a majority of Americans have concluded cannot be won and should never have been fought. As was true half a century ago, the United States now finds itself both in the midst of a „hot war” and in the early stages of a protracted global struggle against an implacable, ideologically committed foe. Now, as then, the American people have not fully come to grips with the frightening and unfamiliar threats to their security that this enemy poses. Nor are they sure precisely how high a price in lives, liberties, and dollars they will ultimately have to pay in order to defeat it.

In 2009, as in 1953, newly chosen leaders will find themselves confronted by the conflicting demands of national security and fiscal responsibility. On the one hand, they will hear powerful arguments that despite recent increases, the nation is not yet spending enough on defense and homeland security. On the other hand, they will inherit massive budget deficits and a ballooning national debt. Bringing ends and means into alignment – and doing so in a way that can be maintained for years, if not decades – will not be an easy task. At the beginning of the Cold War, Dwight Eisenhower described the job as devising a national strategy for „the long haul.” Whoever is elected president in 2008 will face a very similar challenge.

The books reviewed here frame the problem precisely: Gary Schmitt and Thomas Donnelly’s argues for increased defense spending; Robert Hormats’ makes the case for restoring balance and restraint to the nation’s finances.

more here: source: http://www.foreignaffairs.com/articles/62662/aaron-l-friedberg/the-long-haul-fighting-and-funding-america-s-next-wars?page=show

Iranian cyber army atacă!


Hackeri auto-denumiţi Iranian cyber army, au atacat cel mai popular motor de căutare din China după ce au atacat Twitter în decembrie. După părerea mea, atacul se încadrează în eforturile CIA de a atrage China în frontul împotriva Iranului. Acesta se va deschide în curînd după cum spune şi generalul David Petraeus, şeful Comandamentului central al USA. Războiul cu Iranul este iminent şi inevitabil. Aştept să văd care va fi reacţia şi contribuţia Europei.