Două lecții despre politică și creștinism


Dumbest Cartoon From The Left On "Church And State ...

Majoritatea evanghelicilor sunt de părere că Reforma a fost ceva bun. Vrem nu vrem, într-un fel Reforma a fost mama noastră. Chiar dacă unii dintre noi susțin sus și tare că se trag tocmai din cămăruța de sus a cinei de pe urmă sau cel puțin din casa cincizecimii. Indiferent de mitul original, sau cum vrem să-i spunem genezei pe care o acceptăm, susţinem sau combatem, trebuie să admitem că religia reformatorilor nu ne-a fost prea favorabilă. Noi, sau ai noștri, ne-am găsit să ducem reforma mai departe sau cel puțin să fim diferiți. Și pentru diferența asta suntem în stare să ne scoatem ochii, să murim și să declarăm că ceilalți (oricare ar fi ei) se duc direct în iad, cu sau fără clauza purgatoriului.

Dacă din punct de vedere religios (cu excepția anabptiștilor) biserica Reformei ne-a tras de urechi, hai să spunem că din punct de vedere politic nu cred că suntem de acord cu militarismul Reformei. S-ar putea să am un lapsus, dar totuși nu cred că just war se încadrează în același registru cu fericirile de pe munte. Ştiţi voi care. Cu toate că azi, pentru mulți, pare o opțiune agreată de Isus . Dincolo de războiul din Germania care a durat destui ani, de războiul țărănesc (sau răscoala țăranilor din Germania), să nu uităm ceea ce istoria consemnează sub numele de Războiul de 30 de ani din secolul 17, ce s-a stins în secolul 18.

Dar din 1522 (cel puțin) pînă în 1711 sunt niște ani buni de măceluri. Îi admirăm pe hughenoți, pe protestanți în general, dar să nu uităm că şi ei au contribuit din plin la cele 10 milioane de victime înregistrate în războaiele religioase din acea epocă.

Să nu uităm nici că în toiul războaielor s-au aliat cu dușmanii ca să-și atingă țelurile politice. Probabil știau proverbul autohton ce spune că nu-i rău, ba e foarte bine, să ne facem frați cu dracu pînă trecem puntea. Ca urmare, protestanții au fost sprijiniți de țar și de sultan. În timpul războiului de optzeci de ani Olanda protestantă, calvinistă, a avut Franța catolică ca aliat, evident, după faimoasa noapte de Sf Bartolomeu. O sfîntă alianță am putea spune… Şi nici să nu uităm că foarte curând după iniţierea Reformei, în 1527 trupe protestante germane au jefuit Roma catolică fără nici un fel de remuşcări.

Putem discuta despre stat și biserică, dar să nu uităm că fără puterea statului Reforma ar fi eșuat. Chiar pre-reformatori ca Hus au susținut ideea unei biserici naționale, apărînd ideea rezistenței armate. Husiții n-au fost doar niște tipi pioși. Erau și buni militari. Două sute de ani mai tîrziu new model army a lui Oliver Cromwell era compusă din cele mai radicale elemente creștine ale vremii, adică cei mai credincioși dintre credincioși. Și de ce să n-o spunem p-aia dreaptă: fără traducerile autorizate de stat, adică de regele Iacob, fără decretele Elisabetei I, protestantismul englez ar fi eșuat într-un catolicism autohton cu iz izolaționist. De fapt cele 39 articole ale credinţei din 1563 au debutat cu Zece Articole (1536), Şase Articole (1539) şi 42 articole (1552) pe vremea a şase monarhi:  Henric VIII, Eduard VI şi Elisabeta I.

Un al doilea exemplu, mai aproape de noi vine (Vă vine să credeți?), din tabăra americană a democraților. Este vorba despre președintele Jimmy Carter. Se pare un om bun, un creștin practicant, fost ofițer de marină, senator, guvernator. Dar după spusele americanilor Carter a fost un președinte slab. A eșuat jalnic în criza ostaticilor. Însă puțini dintre noi știm că s-a implicat în Habitat for humanity, că s-a opus cu hotărîre deciziei Curții Supreme în Citizens United v. FEC care a coborît limitele banilor cheltuiți de corporații și sindicate, susținînd că S.U.A. „nu mai este o democrație funcțională ” și are un sistem de „mită politică fără limite.”

Deci un baptist ce a devenit președinte, dar n-a plăcut deloc. I-a urmat un actor, despre care aș spune că și-a jucat rolul, nu c-a fost un președinte. Însă cînd vezi harta alegerilor și covîrșitoarea majoritate a voturilor date lui Reagan, îți pui anumite întrebări.

De exemplu, una dintre ele ar putea fi: Oare ce legătură este între politică și religia creștină? Cea existentă între biserica ortodoxă și stat, oricare ar fi el? Care este menirea creștinului? Să schimbe lumea apelînd la pîrghiile democrației? La cele ale statului? Mi se pare ciudat să batem apa-n piuă cu Isus care a trecut pe lîngă citadela romană din Ierusalim ca să se îndrepte spre Templu, dar în același timp noi să poposim îndelung în fața Citadelei statului fără să ajungem la cea a Templului.

Oare Ierusalimul ceresc are nevoie de politică, de partide, de o democrație autentică înrădăcinată în etosul valah, transilvan sau moldovan? De ce Isus n-a primit să fie rege? Îl alegea doar mulțimea prin vot popular. Nu permitea constituția Israelului? Era mai ceva ca un referendum! Sau poate ne sună a nenea Iancu: Dorința adunării stimabile!

Ce vreau să spun cu aceasta? Vreau să spun că există oameni implicați în politică care sunt buni sau foarte buni în ceea ce fac. Pot fii creștini. Dar tot atît de adevărat este că în politică creștinii au rețineri, mustrări de conștiință, scrupule ce provin din conștiința religioasă. Spre deosebire de Hitler, Stalin, Ceaușescu, Mao, Dragnea, Tudorel Toader, Dăncilă, Firea, Orban, Tokes și alții de teapa lor.

Bănuiesc că atunci cînd Isus a spus să fim sarea pămîntului, nu se referea la sarea partidului. Nici nu ne trimitea la centru să ne impunem politica bisericească de acolo. El nu numai că n-a acceptat să fie rege, ci a fost condamnat de unul dintre ei și de politicieni. Chestia asta ar trebui să ne servească ca pildă. Și iertați-mă, dar faza cu împăratul Constantin și cu salvarea bisericii de la persecuție nu ține. Dacă pînă și ortodocșii susțin ca adevărat enunțul Sîngele martirilor, sămînța bisericii, autorul ei fiind ereticul Tertulian.