Creştinismul ca telenovelă


Creştinismul a apărut ca religie de sine stătătoare după ce fondatorul ei, Isus Cristos a suferit o moarte violentă, iar urmaşii săi au fost persecutaţi de liderii religiei din care s-au desprins ulterior. Împrejurările desprinderii de religia mamă au fost marcate de conflict şi în acelaşi timp de multe evenimente miraculoase. Majoritatea informaţiilor despre acea perioadă provin din cărţile Scripturii creştine, Noul Testament. Faptele apostolilor ne descriu scene învăluite într-o aură de fantastic, fiinţele angelice intervenind în desfăşurarea logică a evenimentelor. Avem de-a face cu teleportare, morţi subite şi misterioase. Dacă avem impresia că îngerii abundă în Vechiul Testament, ne înşelăm. Noul Testament este şi mai populat cu astfel de fiinţe. Credem că în Vechiul Testament avem de-a face cu situaţii extrem de tensionate (exodul, perioada judecătorilor, cucerirea Ierusalimului, reconstruirea Templului şi a zidurilor oraşului). Hei, n-ați văzut nimic! Dramatismul situaţiilor depăşeşte orice imaginaţie în Noul Testament.

Şi statisticile suferă de aceleaşi simptome. În Vechiul Testament nu se pune accentul pe trecerea de la o altă religie la cea iudaică. Cu toate că  cifrele sunt importante, ele nu sunt elocvente în această direcţie. În Noul Testament apare o mutaţie. Există mii de convertiţi la foarte puţin timp după moartea şi învierea lui Isus Cristos. Ba mai mult, destinul discipolilor acestuia îl întrece parcă pe cel a fondatorului. Dacă el a pierdut lupta cu “establishmentul” iudeu, aceştia o câştigă. Ei extind graniţele noii religii după ce pleacă pe urmele diasporei iudee. Situaţiile “pe muchie de cuţit” se ţin lanţ. Răsturnările de situaţie, morţi sau salvări miraculoase continuă să însoţească un scenariu destul de alambicat, dirijat în teren cu indicaţii de la centru.

Este vorba de o mega-producţie extrem de complexă. De ce să nu recunoaştem că după ce citeşti Noul Testament nu se poate să nu remarci că stai în faţa unui document programatic. Acesta va marca următoarele două mii de ani, iar la nivel planetar va avea un impact nemaiîntîlnit. Pare să fie scenariul unui „action movie”, care nu este reprodus identic, în fiecare zi de la 12 la 24, duminica şi la matineu, ci este trăit două zeci şi patru de ore din două zeci şi patru, şapte zile pe săptămînă, douăsprezece luni pe an, for better, for worse, for richer, for poorer… til death do us part.

Cu toate acestea, aş vrea să pun o întrebare ce mi se pare legitimă: Ce din creştinismul contemporan mai are oare legătură directă sau organică cu acel creştinism denumit “primar”?

Ţin minte că atunci cînd am devenit creştin, comparam biserica în care mă aflam cu biserica ideală prezentă în Faptele apostolilor 4. După aproape trei zeci de ani de creştinism pot să fac o altă comparaţie. În comparaţie cu biserica primară a cărei descriere şi a cărui dinamism s-ar putea foarte bine înscrie la capitolul filmelor de acţiune, în general biserica din ziua de azi se încadrează la fel de lejer în categoria “telenovelelor”. Multora li s-ar părea această catalogare o jignire, dar să nu uităm că acest gen de entertainment este prezent pe fiecare canal de televiziune, având un mare succes, mai ales printre o anumită categorie a participanţilor activi la viaţa creştină. A devenit oare creştinismul de azi un creştinism mai efemininat şi de aceea a devenit mai artistic, în loc să îşi păstreze aura de action movie?

Genul “action” presupune risc, un anumit grad de improvizare, ritm alert, violenţă, rezistenţă, multă, multă mişcare şi iniţiativă personală. Acest stil este vecin cu moartea, dar vrea să protejeze, să apere viaţa sau valorile morale creştine. În comparaţie cu acest tip de creştinism, în cel tip „telenovelă” eroul principal dacă nu e jmeker, atunci e un diplomat versat ce în final învinge nu datorită calităţilor sale extraordinare de luptător, ci în primul rînd datorită aranjamentelor, a răsturnărilor de situaţie datorate jocurilor de culise. El nu se sacrifică, dar face tot ce este necesar, nu se dă în lături de la nimic şi recurge chiar şi la ilegalităţi pentru a-şi atinge ţelul. Pe lîngă eroul creştinismului tip „action movie” care tranşează toate problemele direct, cinstit şi rapid, eroii „telenovelelor” creştine manipulează caracterele mai labile, se înhăitează episodic cu cîte o scursură a societăţii sau chiar fac pact cu diavolul.

În Noul Testament acţiunile se desfăşurau totdeauna în teren, nu în sala de clasă. Dacă atunci trebuia să te lupţi, să te rogi, să mergi, în general să faci, acum este destul să prezinţi în power-point, să pui un film, să povesteşti despre acţiune, ca într-un studiou. Dacă Pavel a scăpat cu viaţă din naufragiu, acum nu mai e cazul, dacă atunci creştinii mergeau să vindece, acum bolnavii sunt aduşi la biserică. Cei ce au nevoie de vindecare vin pe platou sau stau acasa şi touch the screen. Atunci creştinii se luptau cu forţele naturii dezlănţuite, acum ei le simulează în scenete, atunci scoteau afară duhuri, acum se roagă împotriva duhului întunerecului. Nu mai fuge nimeni după carul vreunui famen etiopean ca să-i predice evanghelia, eventual poate fuge după maşina vreunui finanţist, doar-doar i-or mai pica nişte arginţi pentru contrucţia bisericii. Azi nimeni nu mai botează fără o pregătire temeinică, haine albe, apă încălzită, haine de schimb şi uscător electric de păr – adică fără riscuri. Atunci nimeni nu era împiedicat să fie botezat, dacă se găsea apă şi aceasta nu era acoperită de gheaţă.

Azi lucrurile s-au schimbat. Dacă nu crede exact ce credem noi, bietul convertit poate aştepta mult și bine. Nimeni nu mai botează „on the spot”. Nimeni nu îşi asumă riscul misiunii sau nimeni nu mai riscă misiunea de dragul mîntuirii sufletului unui om. Totul este împins ca în telenovele undeva în jurul episodului 1579. De ce?