Tipyk de sărbătoare


http://fineartamerica.com/featured/2-rabelais-gargantua-1873-granger.html

Ce se întîmplă la noi de obicei de sărbătoare?

1. Ne ambalăm că vine sărbătoarea.

2. Dezvoltăm motivul – fiecare cum și pe unde poate.

3. Sărbătorim – colectiv sau colectiv restrîns – adică ne dăm în petec.

4. Povestim despre cît de mult, de strașnic și de nesocotit am sărbătorit.

5. Ne văităm cît de mult am cheltuit.

6. Intrăm în depresie.

7. Așteptăm proxima sărbătoare delirînd despre cum o s-o facem lată.

8. Economisim bani și zile libere convingîndu-ne că de data asta o să sărbătorim cu adevărat.

9. Jurăm că n-o să mai facem excese.

10. Odată convinși de adevărul nostră, ne dăm seamă că suntem singurii care avem habar ce înseamnă să sărbătorești cu adevărat, cu drag, cu prietenii și cu lăcomie.

11. Scriem despre toate astea pe Facebook, Twitter, blog, că nu mai e la modă să trimitem felicitări prin poștă. Ba face planuri să punem de-o carte pînă vin iar sărbătorile…

12. Dar n-avem timp de carte, că tocmai suntem în ajunul sărbătorii. Deci… ne ambalăm că vine sărbătoarea!

13. Și o luăm de la capăt.

14. Facem abstracție că asta ne va duce la urgență sau la balamuc!!!

Ce-am avut și ce-am pierdut…


sursa:http://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&docid=r-K7MfFZK9LPWM&tbnid=vWUh4yv6IBiWZM:&ved=0CAEQjxw&url=http%3A%2F%2Fwww.girltrotteuse.com%2Fcategory%2Fpreparation-voyage%2Fitineraire%2F&ei=qWOoUv5EhJq0BobJgNAH&psig=AFQjCNHB4BUhbpYeocs7yKogEEjhYAbOtw&ust=1386853617085424

Mi-am pierdut mobilul. Mi-am cîștigat gîndurile.

Mi-am pierdut televizorul. Mi-am regăsit claritatea.

Mi-am pierdut laptopul. Mi-am cîștigat libertatea.

Mi-am pierdut banii. Mi-am găsit dărnicia.

Mi-am pierdut casa. Mi-am regăsit familia.

Mi-am pierdut aroganța. Mi-am regăsit credința.

Mi-am pierdut viața. Mi-am regăsit veșnicia.

Miercuri 27 martie, orele 18 la Biserica Penticostală Filadelfia din Oradea: Alexandru Nădăban cu ,,Minuni trecute și viitoare”


http://vultus.stblogs.org/2013/02/the-holy-face-of-christ-recogn.html

Ca răspuns la cum se poate ajunge la viața veșnică (uătevăr zis minț) pusă de un învățător pe post de elev ispititor, Isus pune două întrebări: Cum este scris și cum citești în lege. Adică ce spune standardul și cum se înțelege el. Răspunsul este notat cu 10, cu rezerva probei practice: fă și vei avea. Îmi vin în minte multe întrebări în legătură cu ce o fi aia viață veșnică, dar nu acesta este scopul principal al discursului meu. Este clar că învățătorul voia o definiție clară, perfectă ce să se alinieze răspunsului său notat cu zece. Își asuma o poziție ciudată, provocîndu-l pe cel ce îl evaluase să spună ceva care să fie evaluat de el. Ca și cum un elev ar putea da o notă profesorului. De obicei în această fază mulți profesori fac un pas necugetat: coboară standardul ca nu cumva să fie evaluat cu o notă mică de elev.

Cine o fi aproapele acestui învățător evreu? Oricine știa în ce cercuri se învîrtea un astfel de învățător și acum că stătea de vorbă cu Isus era și mai clar. Și atunci Isus îi povestește ceea ce cei mai mulți ar tinde să spună că este o pildă, o întîmplare sau o istorie cu tîlc. Înclin să cred că ceea ce face Isus nu este așa ceva. Isus nu povestește o întîmplare, o istorioară anume, o pildă fie ea inventată sau nu. Isus spune o …minune.

De ce tocmai o minune? Pentru că în contextul acela, bine definit al articolelor de lege tocmai enunțate, al vieții veșnice, al iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, numai minune se poate numi ceea ce Isus a povestit.

În mod normal ceea ce Isus povestește este o imposibilitate. Așa ceva nu se putea întîmpla. Niciun preot, oricât de multe motive ar fi avut, chiar și păstrarea curățeniei sale cultice, nu putea să NU se oprească și să NU-i acorde celui căzut primul ajutor. Aceasta pentru că preotul îl reprezenta cel mai bine pe Dumnezeul lui Israel. Dumnezeul lui Israel nu putea trece pe lîngă copilul său căzut în necaz fără să-l bage în seamă. Făcând așa ceva preotul își nega menirea, originea și Dumnezeul. Era imposibil. Era o sinucidere.

Levitul care vine ca importanță cultică după preot face același lucru. Dar prin, să zicem, definiția sa levitul era un slujitor pe viață al preotului și implicit a lui Dumnezeu. El nu avea voie să dețină proprietăți în afara cetăților unde se așezase. Menirea sa, existența sa depindea de cît, ce și cît de des închina un israelit lui Dumnezeu. Dincolo de slujirea preoților și a lui Dumnezeu, menirea levitului era să își slujească aproapele. Era a doua sa natură. Din punct de vedere spiritual abandonându-l sorții pe cel rănit levitul nega implicarea lui Dumnezeu în istoria poporului său. Din punct de vedere practic, cel al vieții de zi cu zi, în caz că omul acela murea, levitului i se diminua venitul. Un om mai puțin în Israel, mai puține bucate pe masă, mai puțini bani la templu, o viață mai săracă pentru levit.

Apoi, ca să dea peste cap toate obiceiurile, tot ce era clar, decis și împămîntenit în istorie și confirmat în tradiție, Isus își continuă minunea, care în treacăt fie zis este una multi-etajată. La nivelul unu tîlharii: așa ceva nu se putea concepe în poporul lui Dumnezeu, la nivelul doi preotul indiferent, la nivelul trei levitul indiferent, la nivelul patru israelitul de rînd (absent dar totuși subînțeles în logica și desfășurarea evenimentelor) și la nivelul ultim (poate ultim), samariteanul.

Nimeni nu se aștepta la samaritean. Aici e probabil miezul minunii ce îl face pe învățătorul inchizitor să se întrebe: Doar n-or fi și samaritenii beneficiarii vieții veșnice? Intersectarea căilor celor patru personaje nu este marcată de soartă, totul se desfășoară conform unui plan, ceea ce mă face și mai tare să mă gîndesc la o minune, pentru că minunile, nu poveștile, pildele, se întîmplă atunci cînd te gîndești mai puțin, atunci cînd nevoia lor este strict necesară, atunci cînd moartea survolează la joasă înălțime (mai ales) poporul lui Dumnezeu. Isus nu dezvăluie motivația preotului și levitului, dar marchează ce anume îl motivează pe hulitul, străinul și răul samaritean. Nu cîștigul, nu ura, nu confortul sau discomfortul unei călători întrerupre prematur, ci mila. Un sentiment pe care numai psihopații nu îl posedă, așadar era poate și mai pregnant etalat în mod normal în viața preotului și levitului.

Samariteanul era îndreptățit să treacă mai departe pentru că se afla pe un teritoriu unde atingerea sa provoca pagube, reproș, murdărie. Era în trecere și nu cunoștea pe nimeni, la fel cum poate nici preotul, nici levitul nu îl cunoșteau pe cel rănit, dar erau obligați de lege, de cuget și de slujba ce au primit-o din rațiuni genetice. Adică să acționeze. Poate li s-a făcut milă, dar mila nu i-a motivat să facă următorul pas: să se apropie.

Minunea este amplificată nu numai de reacția radical diferită a samariteanului, un dușman tradițional și incomod, ci de implicarea sa totală. Numai Dumnezeu putea face așa ceva. Numai o minune putea explica asta. O așa minune nu mai avusese loc în Israel sau aiurea. Era o minune ce se putea contempla, comenta sau pur și simplu nega. Cu toate astea, în ciuda elementelor șocante, scandaloase și putem spune iraționale, pentru locul și timpul acela, nimeni din cei prezenți nu au făcut-o. Paralizant!

În plus Isus își lasă auditoriu în suspans atunci cînd le spune ,,…și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere.ˮ Într-o astfel de situație să cheltui, să te duci în treaba ta și apoi să te întorci pe același drum tocmai ca să achiți o notă de plată pe care nu ți-a cerut-o nimeni să o achiți? Cine în toată istoria de atunci se mai întorsese să cerceteze care era urmarea, să plătească o notă de plată a unei consumații de care nu a beneficiat? Numai Dumnezeu. Omul plătea un bine, răsplătea poate un bine sau plătea sau răsplătea un rău. Dar să te angajezi să plătești ceva ce nu era de datoria ta trebuia să fii Dumnezeu.

Mi se pare ciudat că învățătorul încurcat de Isus răspunde din nou bine la următoarea întrebare ce îl extrage din minune și îl redă lumii normale. Reintrarea în cotidian îl duce nu acolo unde începuse minunea, ci în plina sa desfășurare: când aceluia (îi era rușine să spună ,,samariteanuluiˮ și-a făcut milă, adică a pus mila la lucru, la practică.

Dincolo de teoria perfectă pe care o stăpînea învățătorul, Isus vine cu ceva aparent banal, dar complet neașteptat: minunea practicii. Mă gîndesc că dincolo de cîteva fraze referitoare la Isus, poate la Duhul Sfînt și la alte lucruri sumar definite, creștinii au schimbat fața imperiului roman prin ceea ce făceau sau nu făceau. Minunea practicii, nu teoria doctrinei sau dogmei i-a convins pe pămînteni că credința în Isus dă viața veșnică. Fă și tu la fel nu se referea la alții, la ceilalți sau la ia uită-te la mine. Însă minunea ,,fă și tu la felˮ avea legătură cu ,,du-teˮ, fără de care prima afirmație nu constituie decît gardul unui alt ghetou temporizat sau nu istoric.

Iată de ce minunile nu se întîmplă în laborator în prezent. Minunile nu așteaptă după noi, dar tînjesc după noi așa cum și noi tînjim după ele. Ciudat. Poți să spui am văzut o minune sau poți să spui aștept o minune. Dar între timp, dacă nu te vei decide să îți faci milă și să te duci să faci la fel nu vei avea parte de o minune viitoare. Numai de una povestită.

Între teorie şi practică, în România (1): în vacanță de la LBC


Tocmai terminam anul doi la L.B.C., actualul L.S.T. Pe atunci mergeam în fiecare joi după-masa la Her Majesty Prison Bovingdon. Cu Cristi Sigheartău, Hazel (acum Bartlett) şi încă doi colegi, un englez mai în vîrstă şi un negru, despre care nu prea ştiu ce naţionalitate era. Singurul lucru notabil a fost că într-o zi ne-a spus mie şi lui Cristi că strămoşii lui ne-au fost nouă (NOUĂ!!!) sclavi. Am rămas mască.

Stăteam de vorbă cu deţinuţii, încercăm să legăm un dialog cu cei ce veneau la capelă, unde capelanul, un bătrînel simpatic ne instruise să nu le spunem deţinuţilor că „sunt liberi” chiar dacă sunt sub cheie.

Dar, pe lîngă asta mai era nevoie să fac şase săptămîni de practică într-o biserică. Orice biserică. Am trimis vorbă unui prieten din Vîrfurile, judeţul Arad că voi poposi la ei. Acolo pastorul venea doar sîmbăta şi apoi pleca acasă. Exista biserica, dar el deţinea remote-controll-ul. Pe lîngă asta am convins doi prieteni, pe Markus Buhler, elveţian din Basel şi pe Philip Duce, englez, Ph.D. în chimie parcă, să ne însoţească. Markus a zburat cu noi duminică dimineaţa de pe Heathrow. Phil urma să vină după o lună, singur, iar eu aveam să îl aştept în Bucureşti. De data asta pînă la Bucureşti ne mai însoţeau Daniel Bulzan, ce tocmai absolvise şi Alexandru Neagoe, coleg de an. Fiecare se îndrepta spre casă. Primul undeva spre nord-vest, al doilea spre sud-vest. Din Bucureşti urma să luăm trenul.

Am decolat de pe Heathrow spre Otopeni pe la ora 14. Ca de obicei, decolarea a întîrziat. După vreo două ore de la decolare am survolat Budapesta şi peste încă vreo două zeci de minute, aeronava s-a înclinat pe dreapta, schimbîndu-şi direcţia. I-am spus lui Markus:

– Suntem deasupra Aradului. Elveţianul zîmbi înţelegător aprobînd din cap muţeşte. Apoi uitîndu-se pe hublou, fără să vadă nimic din cauza norilor:

– Yeah! …course! Nu-şi termină bine vorba că în difuzoarele Airbusului nou-nouţ auzirăm vocea calmă şi caldă a căpitanului ce ne comunica într-o engleză mai românească:

– „Vă anunţăm că tocmai am intrat în spaţiul aerian al României şi suntem deasupra Aradului. Vom ateriza în circa trei zeci de minute. Temperatura…”

Markus rămase cu gura căscată. Zîmbeam

– „How could you possible know …that?”  Nu puteam să-l dezamăgesc.

– „I’ve just felt it, you know…”

Ce să-i mai povestesc de copilăria în Arad unde urmăream minute în şir orice ce mişca pe cer? Vedeam avioanele apropiindu-se şi nu a trecut mult timp pînă am constatat că exista parcă un punct fix de la care toate virau spre dreapta. Era redirecţionarea impusă de staţia de dirijare a traficului aerian de la sol, aflată aproape de Fabrica de strunguri la care am lucrat. Îi vedeam antenele de pe balconul garsonierei mele aflate la ultimul etaj în Confecţii.

Aterizăm cu bine pe Otopeni. Luăm autobutul şi ajungem la Institutul baptist de pe strada Berzei. Am cerut să fim găzduiţi peste noapte. Alexandru Neagoe era celebru acolo. În urmă cu ceva timp, pe cînd fusese student aici, a fost exmatriculat pe motiv că lua ore particulare de limba greacă de la un adventist. Ce să faci? Ecumenist baptist bucureştean!

Dăm ochii cu mai-marii norodului. Unul dintre ei era dr. Gheorghiţă, de la Oradea. Pentru o noapte ni s-a cerut o sumă impresionantă în dolari. Pentru nişte studenţi, chiar în străinătate, era jaf la drumul mare. În cele din urmă am plătit echivalentul a zece dolari US în lei. Dar Markus n-a scăpat. Nici baptiştii nu îşi vindeau ieftin ţara.

Am lăsat bagajele în cameră, unde totul duhnea a mucegai, păturile şi lenjeria fiind de la „ajutoare”, am făcut cîteva comentarii despre calitatea paturilor şi am plecat să îi arătăm lui Markus împrejurimile.

Primul drum a fost la Casa Poporului. Era cam întunerec şi peste 30 de grade Celsius. Am făcut cinste cu cîte o coca-cola de la un chioşc minuscul. Era prima coca-cola fierbinte băută de Markus. Ne-am culcat abosiţi de călătorie, praf şi căldură. Probabil că am fi murit în somn! Noroc cu ţînţarii ce ne mai trezeau din cînd în cînd şi cu tramvaiele ce luau curba chiar sub ferestrele dormitorului.

A doua zi am luat trenul de la Gara de Nord. Abia cînd am ajuns la Vîrfurile mi-am dat seama că ceasul de mînă clasic, cumpărat cu două lire sterline de la un car-boot sale, a dispărut din buzunarul genţii. Probabil pe aeroport.

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.