Publicaţiile copilăriei: Tînăra gardă


Pe cînd nu eram încă pionier citeam în Cravata roșie, publicație a pionierilor, adică a celor mai mici comuniști în devenire despre Tînăra gardă din orașul Krasnodar. Povestirea era de tipul benzilor desenate și se găsea pe ultima pagină. Vedeai lucruri interzise: ofițeri ai Wermachtului, avioane Stukas mitraliind coloanele de refugiați, soldați germani lichidînd răniții din spital, trădători executați de un tribunal ad-hoc. Fapte de eroism ale membrii auto-intitulatei organizații Tînăra gardă.

Patrioți, tineri, comsomoliști, ruși. Execuția lor. Nu știam că exista o carte cu titlul acesta și că după carte s-a făcut un film. Există pe net un sit cu 92 de fotografii cuprinzînd scene din film (https://www.imdb.com/title/tt0040601/). Cele mai multe foarte serioase, cu personaje chiar foarte bine îmbrăcate. Adică șocant de bine îmbrăcate, chiar și pentru perioada cînd s-a turnat filmul, nu pentru rușii ce trăiau sub ocupația nazistă. Scăpare a scenaristului.

Nu m-am indentificat cu personajele. Nu ne jucam în curte de-a Tînăra gardă. N-am auzit pe nimeni să o facă. Dar ne mai jucam de-a nemții și rușii. Culmea era că nemții erau mai bine instruiți. Mie mi-a explicat un alt băiat mai mare cum se ia pentru luptă culcat. Probabil că știa de la tatăl său. Eu am picat în nas, el s-a aruncat la mitralieră ochind deja. Ce ți-e și cu comuniștii ăștia…

Destinul Tinerei gărzi a fost tragic. Ultimul este executat cu o oră înainte de eliberarea orașului. Ah tragismul rus, sovietic! Ce bine că nu am avut și noi un echivalent sovietic! Au încercat cu Vasile Roaită, dar în afară de luptele ceferiștilor din iarna lui 1933 nu se putea broda prea mult. La școală pe pereți erau portretele lui I.C. Frimu, Olga Băncilă și a altor comuniști. În cartea de istorie dădeam de Roza Luxemburg, de Karl Marx, de prietenul lui Friedrich Engels și mai apoi de V. I. Lenin. Pe Stalin nu l-am văzut, dar știam pe hartă unde se găsește Orașul I.V. Stalin și locuiam pe bulevardul V.I. Lenin. Cealaltă poartă a clădirii dădea pe bulevardul Republicii. Numai bine!

Apropo, la mulți ani după ce Brașovul nu se mai numea orașul lui Stalin se putea vedea pe Tîmpa scris cu copăcei sau gard viu numele vechi. Mai există chestia aia?

Și s-a schimbat garda de la Dej la Ceaușescu, așa că poporul a dispărut ca și erou colectiv, dar și vechii eroi au dispărut. Mai apărea Iancu, Bălcescu, Ștefan, memorandiștii, Mihai Viteazul. Erau intangibili și nu puteau fi renegați. Doar un pic ajustați. Nu mai era loc de tovarășu și tovarășa. Tînăra gardă a dispărut, a venit bătrîna. Era foarte bătrînă în 89. Şi n-a fost lichidată.

Exista vreo deosebire între gărzile astea? Între ideologii? Zice Suvorov de multe ori că naţional-socialiștii germani avea steagul roșu ca și bolşevicii ruși. Coincidenţă.

Care era programul bolşevicilor? Acesta:

1. Exproprierea proprietății funciare.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desființarea dreptului de moștenire.
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea și ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a diferenței dintre sat și oraș.
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuală ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială.

Istorie…

Doorways to discipleship


Prin 87 am primit o carte cu titlul de mai sus. Într-un capitol spune cât de nociv este rock-ul. Că are influenţe satanice, că este purtătorul unei muzici de sunete distorsionate, că are legătură cu distrugerea legăturii dintre adolescenţi şi părinţi, că are o agendă anti-creştină, că promovează drogurile şi că este pshihadelic. Într-un cuvânt, rău!

La puţin timp pe un alt exemplar al aceleiaşi cărţi cineva din SUA scrisese cu pixul câteva remarci la acelaşi capitol al muzicii rock. Că a fost reconsiderată, că a fost încreştinată şi aşa mai departe. Cu toată componenta satanistă, anti-socială, anti-părintească, anti-anti.

Apoi am fost expus live la rock creştin. Dacă există aşa ceva. sau poate era doar un teritoriu pretins în numele Domnului pentru a nu pierde adolescenţii.

L-am întrebat pe prietenul meu ateu şi englez ce fel de muzică asculta în adolescenţă. Adolescenţii se dădeau în vânt după rock în anii 60-70. Motivul? Părinţii erau captivaţi de Tom Jones, Engelbert Humperdinck, Cliff Richard şi alţii care pentru noi adolescenţii din România erau la fel de scandaloşi precum rockerii. De care noi n-aveam habar.

Nu sunt expert în muzică. Ba chiar sunt mai aproape de a fi afon decât de a avea o bună ureche muzicală.

Voi ce părere aveţi de muzică? Există o muzică creştină? Sau interdicţii la unele sunete? Şi de ce?

Deconvertirea noastră cea de toate zilele


https://i0.wp.com/i5.photobucket.com/albums/y178/WesWoodell/passionvschurch.jpg

Nu știu dacă eu sau Cel de sus m-a convertit, dar știu în mod sigur că nu m-a convertit cineva anume, adică un alt om. Că la început am ajuns într-o biserică baptistă a fost doar o suită de împrejurări. Aș zice, fericite.

Dar de la început aș putea adăuga că la mine convertirea a fost de la nimic, adică de la nici o religie, deși botezat ortodox și dus pe la biserică de Paște. Nu și de Crăciun. Era prea frig. Așa că pot să spun că a mea convertire, dacă tot este vorba de așa ceva, a venit în două faze. Prima după o experiență personală irepetabilă. A doua, după câteva discuții cu un om.

După care a urmat botezul în biserica baptistă. De aici încolo putem vorbi despre deconvertire. Atenție, deconvertire, nu debisericire. Care este cu totul altceva. Eu fiind în mare un debisericit. Whatever this means.

Trecerea la alt tip de convertire ar însemna o deconvertire? Poate. Dar numai după o convertire inițială. Eu nu m-am convertit mai apoi la altă religie. Pentru că eu m-am convertit doar la creștinism.

Părea că mai toată lumea e creștină, așa că m-am pus serios pe lucru. Dar în mod ciudat, după ceva timp mi-au apărut semne de întrebare. De exemplu, de ce feciorului pastorului îi căzuse cu tronc soția diaconului? Caz deloc ipotetic la care-am schimbat datele pentru a proteja, știți voi… GDPR.

Apoi întrebarea unui important personaj din biserică după ce avusesem o discuție cu o soție aflată în divorț, al cărei soț tocmai îmi lăsase însărcinată fosta soție. Întrebarea suna cam așa: Și voi? De ce nu le-ați făcut în ciudă? Adică de ce nu ne-am combinat și noi.

Nu știu de ce, dar mie mi se pare că cei doi reprezintă cazuri clasice de deconvertire. Sau poate nu este vorba de așa ceva pentru că n-o fi existat o convertire. Cert este că în curând băiatul pastorului a trecut ilegal granița și acolo a rămas, după ce s-a căsătorit în lume, soția diaconului a scăpat cu onoarea nepătată. În al doilea caz doamna a divorțat, însărcinata s-a căsătorit cu divorțatul (Ce de divorțuri, frate!) persoanei cu care ar fi trebuit să-i fac în ciudă, eu rămânând neînsurat o vreme, ba chiar două.

Dar pentru cazuri și ne-cazuri din dragoste contactați-l pe Mircea Radu. Despre deconvertire, întrebați pe oricine care pretinde că a fost victima, subiectul sau eroul vreunei convertiri mai mult sau mai puțin personale, instant sau de durată. Sau pe orice misionar, cleric sau slujitor mai mult sau mai puțin laic.

Se pare că există două direcții mari în ceea ce priveşte convertirea în biserică. Prima se aduc oameni ne-convertiţi la ea ca să-i convertească. O treabă de genul mergeţi la răspântii şi obligaţi-i să intre la ospăţ. Dac-o fi ospăţ o să rămână; dacă o fi doar aşa, un bufet suedez cu buget mic, o să plece. Ca să se bisericească altundeva. Şi poate altcumva. Se va vedea. A doua este cea în care omul se converteşte în afara bisericii şi biserica vrea să-l convingă să i se alăture. Direcţie cu care mă identific. Dar nu o neg nici pe prima. Nu mă identific cu ea şi nu o recomand. De parc-ar depinde de mine… Amândouă există însă. Este sau rămâne la latitudinea omului, a bisericii şi a lui Dumnezeu, alias Sfânta Treime, care o să prindă. Nu sunt calvinist, dar nici nu sunt împotriva lui Calvin. Am fost prea baptist ca să mă des-calvinesc… Cu toate că la o deconvertire ar prinde bine.

Deci treaba cu deconvertirea apare când sistemul – oricare ar fi el sau ea – dă rateuri. Şi aici evident că vorbim despre oameni care dau rateuri. Dumnezeu nu dă rateuri. Doar Satana: vezi faza cu Iov, Iuda şi alţii/altele. Ideea de bază referitoare la deconvertire se referă la procedeul sau amplitudinea ei. Este vorba de fapt despre o re-convertire sau de o tabula rasa?

În primul caz este o pretenţie de mai bine în înţelegere, credinţă, orientare. Dacă treci de la unii la alţii sau de la una la alta (biserică, nu altceva) probabil că nu te-au răpit, luat sclav sau ai avut o pierdere masivă de memorie în stilul remisiei totale a convertirii. Nu te-ai trezit că sub picioarele tale s-a deschis o trapa satanică sau eclezială şi fleoşc, ai căzut în cutare maică biserică. Deloc. Ai făcut tu ceva. Ai declanşat tu nişte mecanisme cognitive. Disonanţa – tot cea cognitivă – te-a făcut să faci un pas, doi, o sută sau o mie în altă direcţie. Nu ai fost inconştient. O deconvertire de genul acesta nu te trece la catastif ca pe victima snaipărului. Zbang, eşti mort! Nu poţi spune că te-a pus dracul. Dimpotrivă. Dai vina pe Dumnezeu. Că doar n-ăi fi tu de vină. Ai acceptat, ai făcut în mod conştient trecerea de la alfa la omega. Pe persoană fizică…

În cel de-al doilea caz, al deconvertirii în stil tabula rasa e mai simplu. Dar totuşi destul de complicat. De ce? Pentru că trebuie să-ţi explici trecutul. Să-ţi explici cum ai putut face atâtea alegeri greşite sau cel puţin destul de rele. Şi să te lupţi cu trecutul. Asta dacă nu cumva ai cochetat de mult cu des… ca să ajungi la altceva. Sau la nimic. Sau la starea iniţială. Cu care ce-i drept n-o să te mai întâlneşti vreodată. Dar pe moment nu ştii asta. Şi te chinuie remuşcările. Aşa devii prieten cu Iuda. Dacă nu cumva ai trecut prin experienţele lui Iov. Şi atunci îţi spui că mai bine dai dracului vechiul testament şi ciunteşti din noul alegând doar ce-ţi place. La urma urmei cine te mai poate condamna? În cazul ăsta poţi să-ţi întemeiezi propriu-ţi clan de convertiţi furioşi sau amnezici. Cu ce doctrină vrei. Cu un Dumnezeu pe care-l modelezi după chipul şi asemănarea ta, conform intereselor tale sau de grup, prin dictatură sau vot democratic. Ambele pot fi manipulate la fel de bine şi pot să dea la fel de bine şi aluzia mântuirii. De grup sau personală.

Şi aici evident vorbim de clasica terapie tranzacţională care poate zburda zvăpăiată în trei dimensiuni: una a abuzatorului, cealaltă a victimei şi ultima a eroului. V-aţi prins? I-aţi identificat? D-aia-mi place să nu iau convertirea aşa de serios, dar să mă gândesc la deconvertire ca la un potenţial pericol mult hulit, dar în fond nebăgat în seamă. Aşa că închei cu tradiţionala lozincă: Deconvertiţi din toate bisericile uniţi-vă! Unde, când, de ce? Nu ştiu. Mă depăşeşte.

O fi sau n-o fi… proroc?


https://pipesmagazine.com/wp-content/2016/cartoons/08/01-725.jpg

Îmi amintesc că prin anul doi de liceu am văzut o fată ce mi-a plăcut. Era deosebită. Nu o cunoşteam. Nici nu ştiam cum o cheamă. Dar a fost ca o arătare ieşită din comunul vieţii de până atunci. Şi mi-am zis că dacă Dumnezeu o vrea – că era clar că eu asta voiam – ne vom intersecta vieţile. Cuvinte de adolescent timid…

Dar ce să vezi? Peste un an nu ştiu cum se face că aud o conversaţie despre o fată tare ciudată. Ceea ce mă intrigă. Apoi o văd. Nu mai ţin minte cum am aflat numărul ei de telefon. Dar, cat ză stori şort am sunat-o, am vorbit o oră la telefon şi am început să ne vedem. Era fata care am văzut-o în treacăt şi mi-a făcut o impresie memorabilă. Sau cel puţi aşa credeam eu. Era o rugăciune sau o profeţie împlinită? Poate. Cu toată timiditatea mea?

Să nu vă spun ce complicaţii şi suferinţe au urmat. Bune pentru un roman de dragoste: declaraţii, tradări, despărţiri, împăcări, rivali, scrisori de dragoste, invitaţie la masă din partea viitorilor socrii, telefoane, jurăminte, abandonuri şi reluări ale relaţiei ca-n filme. Din alea bune, zic eu, dar cu sfârşit tragic. Şi în final cu o decizie de punct definitiv al relaţiei năbădăioase. Uf ce bine că i-am pus punct! Mai bine-ar fi fost mai repede, dar na, lipsa de decizie izvorâse din drogul ăla ce-l secretă creierul când te îndrăgosteşti, devi foarte subiectiv de zice lumea că eşti nebun. Şi chiar eram. Într-un sens. Unic.

Analiză:

Era toată aventura asta o urmare a împlinirii unei rugăciuni sau prorocii? Ce s-ar fi întâmplat dacă duceam relaţia până la capăt, adică mă căsătoream? Din perspectiva post factum, un dezastru. Din perspectiva unuia care n-avea cum să vadă în viitor, cine ştie, poate ar fi fost o căsnicie normală. Hmmm.

Şi atunci mi-am pus întrebarea: există prorocii potenţiale în care, ştiu eu, se spune: Du-te fă asta sau Ai fost ales să devi regele Eldorado-ului, dar nu te prinzi în joc şi modifici viitorul? Sau sunt doar vise nebune(şti) sau prorocii mincinoase?

Să vă dau (alte) două exemple.

Primul: într-un an de mari schimbări politice în ţara noastră i se spune unui frate bazat, că a apărut în visul cuiva. Nu era bai, dar în vis era preşedintele României. Nu era aşa de periculos că preşedintele precedent tocmai fusese executat. Împreună cu soţia. Întârziase visul? Glumesc. N-a produs senzaţie decât în familia cu pricina. Şi i-a deschis un pic de teren de manevră persoanei respective în acea familie. Vreun interes? Alt hmmm.

Evident, potenţielul preşedinte n-a ajuns în vârful puterii. A fost curtat de un anumit partid, dar nici măcar n-a devenit membru. Şi gata.

Dar o fi avut visul un potenţial? Poate. A fost unul inspirat? (Eu) Nu cred. Ei, au lipsit elementele clasice: un înger, o arătare, ceva cu iz divin. Dar se poate ca persoana visătoare – aidoma celei îndrăgostite – să fi avut intenţii bune, să fie deschisă la a-l accepta pe potenţialul nou preşedinte care i se părea tocmai nimerit pe funcţie. Şi cine ştie, pardon, precis, ar fi fost mai bun ca al doilea preşedinte post-decembrist, care era de fapt tot primul, dar la al doilea mandat. Rezon! Vai, alte întrebări…

Şi al doilea exemplu: care vine din aceiaşi sursă. Adică aceiaşi persoană ce avusese visul prezidenţial, îi spune cuiva, despre altcineva, că e speranţa României. Hmmm. Sau HMMMM!!! Şi a bisericii. Nu mă-ntrebaţi de ce. Dar bănui.

În fine, această speranţă ajunge la urechile celui vizat după aproximativ doisprezece ani. Ha! Evident că omul nu ajunsese acea speranţă. Dar canalului prin care ajunge să afle – să-i zicem fosta prorocie – i se dă dezlegarea de ce n-a ajuns speranţa României. Şi nu mă-trebaţi ce vrea să însemne această speranţă cu iz naţional, că habar n-am. Dar bănuiesc că e vorba de ceva în domeniul bisericii. Aia baptistă. Deci n-a ajuns că nu s-a căsătorit cu cine trebuie. Sau că pur şi simplu s-a căsătorit. Ai grijă să nu faci ca el. Hmmm.

Deci dacă şedem strâmb şi judecăm drept, ne zbârnâie mintea de ni se prăjesc neuronii, ce putem concluziona? Mai nimic. Decât că a fost o zicere adresată cui nu trebuie, devreme ce adrisantul n-a ştiut nimic. Şi a (mai) fost o interpretare ulterioară care bistoş zice că d-aia nu s-a concretizat potenţiala speranţă. De parcă chiar omul nostru ar fi fost unica speranţă a României precum devenise Hagi regele fotbalului. De unde tragem concluzia că aşa cum toţi românii se pricep la fotbal, cel puţin unii români şi românce se pricep la prorocii şi la interpretarea lor. Rong!

În cazul de faţă n-am habar să fi intervenit vreo arătare angelică albă sau neagră şi nici n-ar mai trebui să mă întreb de ce prorocia cvasi-secretă nu s-a materializat. Cu toate că pe plan naţional încă ne mai bântuie mitul salvatorului, cine – în afară de Vadim şi Miron Cosma – s-ar fi prins într-o astfel de prorocie cu potenţial exploziv de a-şi asuma titlul de Mesia României? Sau a bisericii baptiste din România? În mod evident nimeni.

Credem în prorocii? N-avem încotro. Adică credem. Se împlinesc? Sau mai bine zis ni se împlinesc visele, prorociile? Cele mai multe nu. Sunt ele genuine? Da şi nu. Mai ales nu. De ce? De aia. Există totuşi proroci şi prorocii 100% adevărate ce se împlinesc? Da. Cu toate că unele sunt limitate ca efect în timp şi deci nu sunt 100% înţelese.

Ultimul – dar nu unicul – caz.

Cineva este bolnav. Grav. După cum spun doctorii, pe moarte. Jale. Dar nu din partea persoanei vizate. Şi ce să vezi? Hodoronc-tronc, cineva sună de peste hotare şi are un mesaj aut ăv năueă: Se ridică din pat bine-mersi. Şi s-a ridicat. A mai trăit câţiva ani. A murit din alte cauze.

Prorocie cu adresă. La obiect. La fix. Logic? Nebunie, nu altceva. Dar exact. Cu efect. Persoana care a comunicat nu ştia nimic, dar a transmis mesajul. Persoana care a suportat prorocia habar n-avea de prorocie sau mesaj. Dar s-a ridicat din pat fără explicaţii. În loc să moară. Era o sincronizare? Era o înştiinţare pentru cineva că Altcineva aranjează vieţile? Poate. Poate da. Şi poate nu. Cert este că s-a întâmplat. Fiecare-şi explică-n contextul său. Corect sau mai puţin corect.

Există vise. Există prorocii. Nu prea ştim ce să facem cu ele. Uneori suntem victimele lor. Alteori le trecem cu vederea. Bine-ar fi să ştim mai mult. Sau cel puţin să înţelegem mai bine. Ceva ce poate nu ţine doar de noi. Sau de mine.

Revenind la angoasa personală a existenţei sub incidenţa unei alte dimensiuni, cea spirituală, întrebarea care apare aidoma celei mai mult sau mai puţin valide – Mă încadrez în voia Domnului? – este Nu cumva prin deciziile mele rătăcesc (sau rătăcesc pe altcineva) de la o anumită traiectorie – care nu o cunosc?

Pentru că de multe ori am întâlnit oameni care au cunoscut oameni ce din vari motive au deviat de la o relaţie, de la un obiectiv, de la un vis. Dar asta s-a văzut doar privind în istorie. Erai/erau acolo, puteai/puteau ajunge acolo – departe, foarte departe, etc. de exemplu îmi amintesc că la un moment dat am fost întrebat când am accesat un nou job: Unde te vezi peste 5 ani? Şi răspunsul meu a fost: Departe! După cinci ani eram departe: de jobul respectiv. Nu în jobul respectiv. Dar a fost – retrospectiv – o decizie bună. Nu bănoasă.

Am stricat nişte jocuri ce erau făcute având în plan şi perspectiva mea de departe? Poate. Poate nu. Nu mi s-a reproşat nimic. Niciodată. Ba din contră. Tot astfel poţi intra în sfera unei persoane pe care poţi – cu intenţii bune – s-o admiri, chiar s-o iubeşti, dar să-i schimbi traiectoria. Cine ştie?

Cu toate astea cel mai sănătos nu este să trăieşti sub incidenţa îndoielii şi a unui viitor potenţial, ci cu siguranţa unui trecut asumat, într-un prezent concret structurat pe baza unui plan de viitor. Trecutul nu-l mai poţi schimba. Prezentul piere ca o nălucă în timp ce nu stăpâneşti viitorul. Aşa că doar călătoria într-acolo contează. Împreună cu oamenii care-ţi sunt alături. Proroci sau nu.

România 2021: adevăr sau provocare?


Nu s-ar zice că am scris o carte. Am scris o parte dintr-o carte. După cum spunea Prefața, de fapt o falsă prefață:

Pseudo prefață

Această carte a plecat de la ideea că oricine poate scrie. Și că oricine are ceva de spus. Mai ales dacă subiectul este România. Am dat sfoară-n țară și peste hotare. În cele din urmă am obținut doar trei răspunsuri. Cu mine patru. Și nici măcar nu mă cheamă d’Artagnan.

România 2021: adevăr sau provocare a apărut după proiectul nematerializat din cauza alegerilor România douăzeci-douăzeci: adevăr sau provocare. A fost o provocare pentru noi, cei patru. Rămâne de văzut dacă este și pentru tine. Pentru că am de gând să încep anul viitor cu România 2022: ce s-a schimbat?

Am obținut patru texte inedite. A rezultat o Românie văzută de un englez, o Românie văzută de norvegieni, una văzută printr-o prismă multinațională și una isterică. Pardon, istorică. Adică văzută de mua.

Accept înscrieri pentru următoarea colecție de texte. Din orice țară și din orice perspectivă. Versuri sau proză. Din orice domeniu. Dar cu o singură condiție: să fie despre noi, România, români. Români aiuriți, adică plecați aiurea, băjeniți d-aici sau români adoptați, adică străini pe care i-am aiurit noi să rămână la noi.

Cu defecte și calități, cu bune și rele, cu realizări și eșecuri. De cea mai bună calitate.

Proful

Puterea unui discurs articulat


Lumea se împarte în două, ba chiar în trei. Da, nu, nu ştiu. Sau pro, contra şi nu mă interesează. În aceste trei grupuri polarizarea duce uneori – în lipsa argumentelor – la manifestări gălăgioase ce se numesc contra-manifestaţii. Acestea sunt moştenirea luptelor angajate fizic din istoria omenirii. De tipul nu-mi place de tine, nu-mi place ceva, îţi dau în cap. Te scuip. Te înjur. Te ameninţ. Fac semne obscene. Fac gălăgie ca să-ţi demonstrez că nu te las să vorbeşti. Bla-bla-bla. Te împiedic să-ţi expui argumentele. Totul în numele superiorităţii mele. Dar în lipsa argumentelor.

Acest tip de dispută este prezentă şi în biserici. Uneori. Uneori nu eşti ascultat. Deşi ai argumenetele cele mai bune. Din ce cauză se întâmplă asta? Pentru că emoţiile sunt mai puternice decât argumentele. Nu poţi convinge un om ce vrea să te omoare pentru că tu-l înfăţişezi pe Satana cu argumente logice. Mai ales în domeniul spiritual. Dar nu numai. Şi în cel politic.

De aceea la alegeri anticipate în România zilei de azi va câştiga AUR. Şi bineînţeles PSD. Agresivitatea şi demonizarea celorlalţi imprimă un efect emoţional de genul Las că merită guvernul, nenorociţii ăştia de la PNL şi homosexualii ăia de la USR !

De ce? Pentru că USR şi PNL n-au avut un discurs articulat de când au intrat la guvernare. USR şi PNL s-au certat pe faţă de când au intrat la guvernare şi s-au expus indecent – ca să zic aşa – în preajma şi în timpul celor două congrese în care şi-au ales preşedinţii. Probabil că singurul punct pozitiv l-a achiziţionat USR prin faptul că Cioloş a ajuns la conducere în locul insipidului, distantului şi ambiţiosului Barna. Bănuiesc că a făcut asta printr-un discurs mai logic, articulat cu proiecţia unui viitor mai roz. Dar toate astea au fost alterate rapid din start de tembeliziunile furioase, uneori agramate, ce-au amplificat gălăgia, jignirile, minciunile şi feicniusurile ca argumente fără putinţă de combătut. Cum poţi combate decent o acuzaţie fantasmagorică? Coborându-te la nivelul celor ce o proferează? NU!

Dacă ai ajuns să fii acuzat în asemenea hal, e cam târziu să mai faci ceva. Până atunci trebuia să-ţi fi luat măsurile de prevedere. Ai cam pierdut. În acest caz nu ajută discursul articulat. Acest tip de discurs îi ajută doar pe cei care sunt de partea ta. În nici un caz nu va combate. Şi puţin, foarte puţin probabil că va reuşi să-i câştige – în focul disputei asezonată cu înjurături – pe cei nehotărâţi care spuneau până acum Nu mă interesează.

Dacă vrei să învingi trebuie să te pregăteşti. Învaţă. Citeşte. Exersează. Începe să faci ceea ce intenţionezi chiar dacă nu reuşeşti din prima. E singurul drum spre succes. Presupun că nu eşti Maradona şi n-ai nevoie de antrenamente. dacă erai nu citeai blogul meu. Nimic nu poate înlocui discursul articulat. Dar ca să-l ai trebuie să investeşti timp şi efort.

În acelaşi timp trebuie să îmbini două componente ale adresei discursului: individul şi grupul. Să faci ce a făcut Isus. Pe de o parte să te adresezi individului care are nevoie de înţelegere. Pe de altă parte trebuie să te expui mulţimii ca să fii cunoscut, să demontezi argumentele opoziţiei – indiferent care ar fi ea – ca să-ţi demonstrezi superioritatea argumentelor tale. Şi nu în ultimul rând să trăieşti aşa cum predici. Ca argumentele tale să fie testate în viaţa de zi cu zi şi să nu fii descoperit ca un alt ipocrit/fariseu.

Bineînţeles că nu vei fi Isus Christos, dar vei putea să-l imiţi la o scară mai mică. Am spus imiţi nu măimuţăreşti. Poate nu vei vindeca, nu vei alunga draci şi nu vei linişti marea, dar vei fi prezent în viaţa celor care au nevoie să le spui o vorbă bună, să fie îndrumaţi în viaţă, să devină mai maturi sau trec printr-o nenorocire. Aşa se verifică un discurs articulat în practică. Şi aşa dezarmezi opoziţia. De partea ta este nu numai discursul articulat, ci şi Duhul. Mai articulat de atâta nu se poate.

Femeia credincioasă


DIÁRIO ESPIRITUAL MISSÃO BELÉM 20/09/2018 - Lc 7,36-50 ...

Centurionul roman a pledat pentru un sclav, mama susținută de mulțimea din cetate pentru unicul fiu, dar după încredințarea dată lui Ioan Botezătorul, acel profet al pocăinței sub amenințarea botezului cu foc al judecății, oare cine va pleda pentru o femeie păcătoasă în casa unui fariseu?

Evident, nimeni!

De cele mai multe ori amatorii în ale predicării răscolesc literatura după amănuntele minore ale întâmplării. Explicabil. Cum să vorbești despre o femeie? Cum să vorbești despre o femeie ce l-a atins pe Isus, Dumnezeul creștinilor? Cum să vorbești în fața unei audiențe despre o femeie ce se atinge de picioarele lui Isus, când Rahav a făcut ceva foarte asemănător? Cum să vorbești despre Isus și ce-o fi simțit el în momentele acelea? Parcă se-ncadrează la dogma ,,Isus n-a dansat”. Mda. Nici n-a băut. Sigur.

Probabil că la nunta din Cana Isus a stat într-un colț, cu spatele la oameni. Ba chiar înainte de a se lansa în spațiul public Isus n-a fost niciodată la vreo nuntă, era afon și nu avea simțul ritmului. Că altfel ce concluzie să tragi când tot dogmaticienii îți spun că a fost uan handrăd părsent uom… Dar nimeni nu se atinge de subiectul sexualității în cazul lui Isus de parcă n-ar fi fost totuși și el om. Sau adolescent. Sau bărbat. Și totuși a fost. Pentru că altfel nu era inteligibilă întruparea. Nici mântuirea sută la sută a omului, pentru că ce nu este asumat nu este nici mântuit.

De data asta eu am încă o întrebare. Mai simplă. Mai neîntrebată. Mă tot întreb cum de femeia aia a trecut de bodigarzii fariseului. Dar am o bănuială: o cunoșteau că mai fusese pe acolo. Sau doar o cunoșteau în chip biblic.

Un lucru e sigur: fariseul este numit. Inculpatul se numea Simon. Pentru că este singurul inculpat. De ce? O să vedem. Isus dialoghează cu inculpatul. Aparent Isus dialoga cu femeia. Femeia ce în ciuda prafului îi sărută picioarele. Să facem abstracție de lacrimi deocamdată. Nu de alta, dar orice ziar de scandal, orice post teve ar fi relatat asta la știrile de la ora cinci. Un învățător, un proroc, un dumnezeu întrupat prins în flagrant: lasă o scursură a societății să-i sărute picioarele. Nu o dată. Apoi lasă ca să-i fie șterse de aceiași femeie. Și în final lasă să-I fie unse cu un ulei scump cumpărat cu banii celei mai vechi meserii. S-a compromis. S-a murdărit. S-a descalificat. Și-a pierdut chemarea. Dacă chiar o fi avut-o…

Trebuie să vină în fața camerei Simon, în casa căruia s-a întâmplat incidentul. Va fi caterisit. Excomunicat. Uitat. Rejectat la groapa de gunoi a religiei! Vă avertizăm că urmează niște imagini cu un mare impact emoțional!

Reporterul Credința TV: Ce credeți că tocmai s-a întâmplat în casa dumneavoastră? V-ați gândit vreodată că se poate întâmpla așa ceva având în vedere viața dumneavoastră atât de curată? Cum o să suporte șocul soția dumneavoastră? Dar copiii? De ce credeți că Isus a inventat povestea cu ceilalți doi interlopi ai societății, cămătarii aceia? Care a fost adevăratul motiv? Ce urmărea să obțină de la dumneavoastră? Va trebui să vă mutați ca să nu fiți blamați de vecinii dumneavoastră?

Din regie (în casca cameramanului): Close-up pe fața lui Simon…

Femeia cunoscută de toți, mai puțin de Isus (contradicție în termeni, nu?) intră într-o casă plină de bărbați supunându-se privirilor, gândurilor și gesturilor lor. Oricine s-ar fi gândit că (în mod normal), dacă Isus ar fi avut un pic de insight, dac-ar fi fost profesionist, n-ar fi lăsat-o să-l atingă. Evident!

Și aici mă gândesc că provocare asta a fost pusă la cale mai demult. Femeia a fost chemată. Femeii i s-a permis să intre în casă cu toate că se știa cine era. Oricine știa. Și se aștepta ca ea să-l atingă pe Isus. Sau poate invers. Cel puțin asta sperau fariseii.

Dar femeia le-a dejucat planurile. A început să plângă. Pentru că făcea parte din capcană și îi părea rău să compromită un om bun după planurile celor răi. După un scenariu. E clar că (și) ea era victima unui șantaj: nu faci ce-ți cerem, te omorâm cu pietre! De parcă pân-atunci nu puteau s-o omoare bine mersi. Dar era tolerată pentru binele societății. Cum care bine? Pentru binele bărbaților. Și pentru binele soțiilor acestor bărbați. Că doar nu era un secret ce făcea ea. Nici ce făceau ei.

Singurul secret era… cine era Isus? Cine l-a trimis? De unde avea el puterea asta? Și pe fondul conspirației pentru compromiterea sa, vine întrebarea despre iertarea unei mai mult sau mai puțin banale sume de bani. Iar vorbea Isus despre bani! Ni-este lehamite! Domle, omul ăsta nu are alte subiecte? Cămătari, bani, iertare?! Zău așa! În casa neprihănitului Simon?

Fariseu nu e prost. E doar fariseu. Cine este scăpat de o datorie mai mare îi va fi recunoscător celui care i-a achitat-o. Normal! Dar în cazul ăsta despre ce vorbim aici? Cine acumulase cea mai mare datorie? Femeia? Poate ea nu avea cu ce plăti… Dar cea mai mare datorie, și victima propriei conspirații eșuate este Simon. Isus a intrat cu bună-credință în casa sa, dar Simon omite cu bună-știință să comită cele mai elementare gesturi față de un oaspete: nu-i spală picioarele, nu-l sărută, nu-i unge capul cu untdelemn. De ce-ar fi făcut-o? Disprețul faţă de cel ce a căzut în capcană i-a interzis niște politețuri inutile. Isus nu merita. Sau nu se merita… Totul era aranjat.

S-ar fi ales Simon cu păcatele iertate dac-ar fi făcut toate astea în loc să-i pregătească lui Isus o capcană? Probabil că nu. Dar cel puțin n-ar fi implicat încă un suflet nevinovat ce n-a complotat împreună cu partida fariseilor. Și în final Isus confirmă această teorie al sufletului nevinovat. Păcatele-i sunt iertate. Nu prin ceea ce a făcut. Nu prin ceea ce n-a făcut. Ci prin credința sa. Ciudat, nu? În fața unui Dumnezeu întrupat, înainte de răstignire și de înviere, credința unei femei, nu a unui centurion, nu a unui fariseu, nu a unei mulțimi, provoacă mântuire. Personală. Și aduce pace. Peste conflict. Peste complot. Peste viață.

Aș paria că abia acum, după nereușita înscenării, după cuvintele lui Isus, Simon fariseul a înțeles că poate să-l iubească pe Isus pentru că el este cel care poate ierta mai mult. Și Simon este dator vândut. Sau doar vândut.

Amintiri din purgatoriu (1)


Ding-din!
 
Un taler sună-n pușculiță, un suflet iese din… purgatoriu! – zicea Tetzel, vînzătorul de indulgențe de care s-a luat Luther
 
Ce n-ar da omul să scape de flăcările purificatoare ale purgatoriului… De aia ne e mai ușor să dăm bani la biserică decît să ne purtăm mai frumos.
 
Ding-ding!
 
Un sms sună-n telefon, un ban a intrat în cont! Mi-a venit pensia!!! Pînă aici comparația cu indulgențele, purgatoriul și purtatul frumos. De aici încolo politică de pensii, decizii de comisii, analize și internări.
 
Ding-ding-ding!
 
A sosit îngerul să mă ia. De guler, de ureche, de ce? Ce culoare are? E alb? E negru? Doamne, hai să nu jucăm alba-neagra!
O fi roșu? Nuuu! Să nu fie nici tricolor! Dacă e tricolor doar visez. E tricolor. Coșmar! Coșmar! Coșmar!
Bine c-am ieșit din purgatoriu ăsta!

Risipitori, risipitoare, samariteni și samaritence…


https://external-preview.redd.it/Xtny2UF8yXIklQZZaKHpeGY4RqL8FFzak9JVvw-Km8E.jpg?auto=webp&s=263ef35d18745589dc6074b94b12f98f1a42e840

În ultimul timp m-am confruntat cu un fenomen oarecum sinistru. Sinistru pe stil vechi: politrucii. Nu este vorba de politrucul sovietic, adică de comisarul cu puteri de dumnezeu sau pe limba noastră activistul PCR. Ci este vorba de acel personaj angajat orbește ce susține un partid sau un partizan (din nou, nu mă refer la înțelesul încetățenit a.k. luptători de guerilă, ci la un lider/membru al unui partid ce se identifică uan handrid părsent cu partida sa).

Oameni până mai ieri cu scaun la cap susțin un partid sau un lider ce mimează foarte bine idealuri creștine, dar taie și spânzură după bunul lui plac. Politrucii creștini îi susțin pe aceștia indiferent de obstacolele ideologice, spirituale sau morale, dezgropându-le, inventându-le și susținându-le ideile și acțiunile, pentru că scopul lor ar fi creștin sau mai… creștin. Evident, decât a altora ce nu se declară creștini sau se declară de altă religie.

Această atitudine dezechilibrată mi se pare cam ciudată. Dacă aș face o comparație, l-aș asemui pe acest tip de politruc cu un Isus ce l-ar fi lăudat pe Irod că a terminat construcția celui de-al doilea templul de la Ierusalim, ba mai mult, ar fi făcut din Irod un exponent al adevăratei credințe, un al doilea Solomon, Neemia, Ezra sau cine știe cine… Desigur toate astea pot fi susținute cu texte, mai mult sau mai puțin testamentare, cu logică, bun simț personal sau… marmeladă pe pâine.

Politrucii ăștia…

Evident subiectele pentru care ne batem azi cu politrucii sunt arzătoare la ordinea zilei: familia, sexul, poluarea, armele, democrația, alegerile, banii, extratereștrii și extraterestrele. Politrucii sunt neclintiți, chipurile de la linia biblică, convinși de marele adevăr pe care evident, orbii (adică toți ceilalți) nu-l văd.

În acest context religios și super-politizat m-am întrebat cum ar fi citite două dintre pildele lui Isus. Cea a fiului risipitor și cea a samariteanului milostiv. De ce m-am oprit la acestea două? Pentru că mi se pare că ele descoperă cine este și cum este Dumnezeu și ne dau, fără să facă lege din aceasta, direcția în ceea ce privește reacția noastră vis-a-vis de omul de lângă noi, indiferent cine ar fi acesta. Religios, nereligios, paria sau fruncea soțietății.

Dincolo de ideile susținute sau combătute, mi se pare că de cele mai multe ori politrucii, la fel ca și partizanii, nu țin cont de fiii risipitori și fiicelor neîntoarse încă acasă. Oare am putea ghici care este rolul lor în pilda fiului risipitor? Nu este cel al bunicului, pentru că bunicul ar fi mai îngăduitor. Evident nu este cel al tatălui. Deduceți dumneavoastră de ce… Un unchi? Posibil. Sau mai degrabă cineva aflat deasupra tuturor. Un fel de regizor? Hmmm… Poate un scenarist. Unul încăpățânat. Care nu vede dincolo de text. De textul propriu, personal, unic. Ce bate totul în cuie. Sau unul care se pune în locul celui bătut în cuie pe lemn și anulează această pildă.

De fapt, politrucii joacă destul de bine rolul încăpățânatului/încăpățânatei fiu/fiice rămas/e la vatră. După cum interpretează el/ea (sau ea/el) situația, risipitorii și risipitoarele n-au nici o șansă. Nici măcar ca ajutor de gunoier pe moșia neîntinată a tatălui. Ce ți-e domle cu dreptul primului născut! Și așa se duce pe râpă pilda. Evident, după 2000 de ani și-a trăit traiul și și-a mâncat interpretarea. Cel/cea cu convingeri politice puternice n-are cum să se-mpiedice de-o pildă. Întocmai ca aliotmanul de-un ciot…

Totuși angajarea politrucilor nu seamănă cu una bucătoacă/bucățică de lemn situată într-un ochi partizan? Probabil că da. Și ca să nu fiu criticat că umblu cu bârna-n ochiul personal, hai să abordăm cea de-a doua pildă.

Ne place să ne regăsim și visăm uneori cu ochii deschiși identificându-ne cu personajul pozitiv. În ciuda faptului că ne susținem neprihănirea israelită… Deci, pilda samariteanului milostiv. Și de n-o fi cu bănat aș vrea să pun o întrebare primitivă, naivă și obsesivă: cum de ne identificăm cu samariteanul, dar nu facem nimic să trecem dincolo de condiția preotului și a levitului? Drept care trecem în viața de zi cu zi.

Pentru că în contextul actual, atât în România, cât și aiurea, trumpizarea, încriminarea unora și altora îl proiectează pe samaritean peste niște granițe deloc de neglijat. Dacă acum 2000 de ani samariteanul n-o fi fost dus la templu, îmbăiat ritualic, îmbrăcat șic și dedicat ful taim creatorului universului, azi eu mă gândesc la un samaritean cel puțin la fel de atipic.

Isus nu voia să negocieze statutul celui ce a arătat milă față de universul respingerii totale. Așa că și azi reacția sa ar fi identică. Dar cine ar fi azi ipoteticul samaritean propus de Isus? Mai mult ca sigur ar fi unul/una ce n-are cetățenie iues, ia jioburile americanilor sau cine știe, aparține comunității lgbt, un musulman/o musulmană, un extraterestru sau o extraterestră. Atunci să vezi reacția auditoriului! Cui nu i s-ar strepezi dinții, nu i s-ar întoarce stomacul pe dos și n-ar dori să se facă că plouă? Reacția firească față de noul samaritean/noua samariteană. Isus e același, preoții, la fel, leviții nu s-au schimbat. Eu cu cine mă identific?

Mi se pare ciudat că pe de o parte politrucul se identifică cu samariteanul (oare vrea să devină și el un paria?). Dar pe de altă parte continuă să-i lichideze pe samariteni. Ciudat, nu? Evident, indiferent de ce cred și fac politrucii, agresivitatea la adresa celor percepuți ca fiind scursurile societății nu o să ducă la eliminarea (a se citi convertirea) sau transformarea acestora după chipul și asemănarea politrucilor. Simptomatică este abordarea lui Isus. El nu se angajează în recuperarea samariteanului, ci în recuperarea co-religionarilor aflați în zona sa imediată de influență. Recuperarea lor va aduce transformarea societății. (Și aici mă întreb, oare ce ajustări ar mai avea nevoie samariteanul în cazul acesta? Își va da mâna politrucul cu samariteanul? Sau politrucul va înceta să mai fie politruc?)

Recuperarea fiului rămas acasă, după întoarcerea fiului risipitor închide cercul. Părerea de rău a preotului și levitului (și efectele sale asupra celor cu care intră în contact de acum încolo) ar duce la efectul scontat. Nu de la samariteni se va aștepta fondarea Ordinului ospitalierilor…

Care ar fi totuși soluția? Ce se poate face? Sec pe doi? Soluția ar fi să deșurubăm politrucul, să dăm liber la partid, politrucii să-și pună pe umăr bocceluța risipitorului/samariteanului (risipitoarei/samaritencei). Atenție: în nici un caz nu trebuie lichidați risipitorii/risipitoarele, samaritenii/samaritencele. Am rămâne cu politrucii blocați într-o continuă infailibilitate. În orice domeniu.

Pilda cetățeanului din UE


1. Un politician s-a sculat să ispitească pe un judecător şi i-a zis: „Judecătorule, ce să fac ca să am asigurat succesul pe vecie?”

2. Judecătorul i-a zis: „Ce este scris în Constituție? Cum o interpretezi?”

3. El a răspuns: „Să-ți iubeşti patria cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe concetățeanul tău ca pe tine însuţi.”

4. „Bine ai răspuns”, i-a zis judecătorul, „fă aşa, şi vei avea asigurat succesul pe vecie.”

5. Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis judecătorului: „Şi cine este concetățeanul meu?”

6. Judecătorul a luat din nou cuvântul şi a zis: „Un om se cobora de la București la Giurgiu. A nimerit între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort.

7. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un deputat; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături.

8. Un senator trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături.

9. Dar un străin, cetățean UE, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el.

10. S-a apropiat de i-a pansat rănile şi a turnat peste ele antibiotice şi i-a dat un calmant; apoi l-a pus în mașina lui, l-a dus la un centru medical şi s-a implicat în îngrijirea lui.

11. A doua zi, când a pornit din nou la drum, a plătit în avans la caserie două sute de euro şi a mai zis: „Aveți grijă de el, şi orice veți mai cheltui vă voi da înapoi la întoarcere.”

12. Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este concetățeanul celui ce căzuse între tâlhari?”

13. „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns politicianul. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis judecătorul.