All I need for Christmas is you Jesus!


Iacă vine spiritul crăciunului peste lumea asta. Încă o dată suntem somați în numele unei fericiri materialiste să-i cadorisim pe cei pe care-i iubim. Că dacă cadouri le dăm, vai ce bine le va merge! Zău așa! Mi se pare că lumea merge fără griji spre o moarte virulentă în sunetul muzicii produs de propaganda Pharma: Habemus vaccinum!

O grețoasă propagandă a materialismului științific de factură capitalistă: ei să vîndă, noi să cumpărăm. La asta se reduce la momentul actual viața. Atîta valorează. Banii-și mută locația. Vechii săraci vor fi mai săraci, vechii bogați vor fi și mai bogați. Chiar mă gîndeam că s-ar putea să asistăm la schimbarea drapelului național al Chinei. Nu doar că i se va adăuga în curînd Taiwanul, deci o nouă steluță galbenă, ci musai trebuie să se vadă pe el cumva că China-i uber alles.

N-am citit – pentru că nu am acest obicei – zic, n-am citit, nici n-am ascultat zodiacul de multă vreme. Dar m-ar interesa dacă cumva zodiacștintologii și zodiaștintoloagele au introdus ultimele desfășurări în materie de sănătate în program. De pildă: pentru rac, dacă mască vei purta virusul nu vei lua. Sau: pentru leu, azi un prieten cu Covid îți va da și ție virusul în tramvai; stai acasă!

Agitația crăciunului despuiat de realitatea spirituală ce l-a generat i-a molipsit din nou pe locuitorii planetei cu febra cumpărăturilor. Vorba poetului: La Covidul falnic, falnic viitor! Deci acum când pandemia atinge o culme și se moare cel mai mult, în loc de izolare, mascare, dezinfectare, spălare și distanțare, spiritul crăciunului ne recomandă să dăm buzna să sărbătorim. Ce, moartea noastră?

Și de paște ce-o fi? Învierea din magazin? Din bancă? Că de aia din parlament și senat nu cred c-o să mai avem parte…

Ne poavazăm casele cu mii și mii de luminițe. De ce? De crăciun. Risipim energie grăbind falimentul ecologic al planetei. Ba vrem să ne ducem pe Marte, o planetă moartă, fără viață. Pe-a cui cheltuială? Păi tot pe cheltuiala planetei ăsteia. Deci vrem să ne salvăm acolo? N-ar fi mai ieftin să ne salvăm aici, salvînd planeta acum? Dar cel puțin să ne salvăm oamenii. Salvarea ar trebui să fie cuvîntul de ordine. Salvarea merge și în cazul Covidului și în cel al crăciunului. Pentru că salvarea noastră a venit de Crăciun.

Unde o fi Crăciunul? Mai mult ca sigur undeva ascuns, mai ceva ca pe vremea împușcatului și a împușcatei, ce tot de crăciunul liber și-au găsit sfîrșitul. Nu-i plîng. N-am văzut vreo reclamă la teve, pe vreun panou, nici n-am auzit vreuna la radio despre ce sărbătorim noi la Crăciun. Cum de ne facem cadouri? Asta fără să mai pomenim că febra asta a cadourilor de la om la om n-are nici o noimă dacă ne gîndim mai bine la Crăciunul numărul unu. Cadourile ar trebui date lui Isus.

Deci avem Covid, avem crăciun peste tot, mai lipsește Crăciunul. Tu cum își petreci Crăciunul de Covidul ăsta? Vorba cîntecului: All I need for Christmas is you Jesus!

Ucenicizarea face ucenici, convertirea face doar convertiţi


În urmă cu cîteva luni am predicat în biserică despre ucenicizare. Era un context potrivit pentru că tocmai se botezaseră patru „suflete”. Am întrebat cine din biserică se vor ocupa de ele. Am observat priviri semnificative, dar nu s-a mers mai departe. Mulţi au fost interesaţi de subiect, am discutat despre asta, dar se pare ca nu a prins în final. Mă gîndesc că din mai multe motive.

Pornind de la conceptul de biserică observăm că suntem de cele mai multe ori interesaţi de ceea ce se întîmplă în clădirea unde se adună biserica cîteva ore pe săptămînă, ceea ce îngustează foarte mult nu numai definiţia bisericii, ci şi preocuparea ei principală. Ca urmare accentul se pune pe activitatea poporului lui Dumnezeu la închinare pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi pe primirea şi darea de învăţătură dogmatică. De aici rezultă o lipsă de preocupare dincolo de zidurile clădirii şi dincolo de cantitatea de timp alocată pentru aceste întîlniri. Aceste auto-limitări, auto-impuse nu fac altceva decît să restrîngă orizontul şi sfera de acţiune a bisericii.

Ce se întîmplă atunci? Biserica nu iese în afară, nu este în primul rînd angajată în misiune în lume, ci rămîne orientată în principal spre interior şi spre o divinitate ce nu pare să fie interesată de lumea pe care a creat-o. O primă consecinţă a acestei stări de fapt este platitudinea sau dispariţia orei de rugăcine, pentru că în lipsa unei ieşiri în afară, rugăciunea se vede exilată în micul cotidian al credinciosului cîrcojat doar de vreo boală sau de criza sistemului secular în care îşi desfăşoară activitatea profesională.  Din nou, unui profan care deschide uşa „bisericii” în timpul orei de rugăciune, o activitate de genul acesta, fără formă şi fără fond, îi comunică absenţa accesului la un Dumnezeu care eventual a creat lumea, a pus-o în mişcare, dar o ignoră, fiind preocupat de alte probleme, eventual în alte lumi.

Repetarea la infinit a aceloraşi rugăciuni nu face decît să îl convingă pe acesta că Dumnezeu este sau surd sau absent, că ceea ce a spus şi este menţionat în Scriptură nu este citit şi aplicat tocmai de aceia care ar fi cei mai îndreptăţiţi să o facă, adică de creştini. În mod paradoxal prezenţa fizică este în contradicţie cu absenţa sufletească a credinciosului la ora de rugăciune, ceea ce nu face decît să îi întărească impresia menţionată mai sus unui observator venit din exterior. Aminuri nespuse, abia auzite la rugăciuni aproape nerostite, ba uneori departe de subiect, nu fac decît să îi confirme ipoteza sa de lucru: Dumnezeu nu aude, nu ascultă şi ca atare e inutil să îi spui ceva, darămire să îl asculţi.

O biserică care se confruntă cu probleme reale, care nu doar reacţionează la ceea ce se întîmplă, dar are şi un plan de acţiune, de „atac”, care s-a mobilizat nu numai ca să fie sfîntă, ci să-i elibereze pe prinşii de război, să îşi formeze noi trupe bine antrenate care să sprijine lupta, să o ducă mai departe şi să o extindă, va avea nu numai motive de rugăciune, ci şi forţă, credibilitate şi rezultate, pentru că Dumnezeu este atent la astfel de rugăciuni.

Suntem azi în situaţia de a avea biserici formate din convertiţi tobă de teorie, dar anemici, cu muşchi atrofiaţi pentru că nu au fost folosiţi. Sau eventual au fost folosiţi în dispute orientate spre interior cu privire la cîţi îngeri pot să stea pe vîrful unui ac. O biserică formată doar din convertiţii nu poate să vadă, să perceapă ucenicizarea ca ceva fără de care biserica nu poate exista. Ca urmare acea biserică nu investeşte timp şi resurse în aşa ceva, confirmînd în acest mod dubla absenţă atît a formei, cît şi a fondului. Acest tip de biserică este consecventă cu tipologia amintită la început şi nu îşi va schimba orientarea decît cu traume. Preferînd micile binecuvîntări, acest tip de biserică nu ia în calcul menirea suferinţei lui Cristos, nici cea personală pentru slava lui Dumnezeu, nici moartea lui Cristos pe cruce şi trimiterea Duhului Sfînt în beneficiul creştinilor potenţiali aflaţi încă în lume şi de fapt îşi auto-barează accesul la marile binecuvîntări.

Ce este de făcut? În primul rînd se cere reorientarea spre exterior a bisericii, ceea ce ar duce în mod automat la reorientarea spre rugăciunea cu scop şi semnificaţie a bisericii militante, angajate. Reorientarea tuturor activităţilor spre contactul cu cei pierduţi, astfel încît o agapă, de exemplu, să nu ducă la moleşirea bisericii datorită hranei ingerate, ci la mobilizarea şi energizarea ei. Practic? Trebuie schimbată total politica de investire a  timpului, care trebuie investit nu în activităţi, ci în persoane, în cineva. Aceasta trebuie să se facă îndepărtînd gîndul unor beneficii imediate de dragul sporirii numărului convertiţilor şi a beneficiilor personale de orice fel. Cu toate acestea, practicând ucenicizarea, aceasta va aduce beneficii (personale) spirituale enorme.