Creștinismul nostru cel de toate zilele


sursa: http://www.splendorofthechurch.com.ph/category/saints-in-heaven/

Am văzut pe net că unii își scot ghiarele, își arată colții, ba chiar se zbîrlesc mîrîind că mai știu eu cine a trecut la ortodocși, că nu știu care a scris mai știu eu ce și așa mai departe. Poate sunt invidioși. Poate nu pot să admire curajul unui om care a decis să schimbe ceva în viața lui. Doar stau pe margine chibițînd și criticînd. Vorba aia, tot românul se pricepe la politică, la fotbal, la teologie și la orice altceva ce nu face el de obicei. Adică poate să critice pe toată lumea în orice domeniu că doar să dea din gură sau din pix nu doare.

Exact ca tovarășul lent-colonel de la statu major ce se uita la mine ca la un redus mintal întrebîndu-mă cu reproș în privire: ,,Ce-i asta băi soldat?” (nu chiar soldat, de cele mai multe ori era vorba de o parte anatomică a oricărui soldat, un pic alintată părticica aceea, de obicei nevăzută) – după care mai trăgea o înjurătură soldățească. Dar în armată deveneai imun la așa ceva. Era împotriva regulamentului, dar te gîndeai, ei da, am dat-o în bară, dar bara mea e mai mare decît cea a lent-colonelului care mă face cum mă face. Dacă eu mă fac că nu aud, poate se face și el că merge și așa… De fapt, mă alintă, parcă e ceva părintesc în eticheta ce mi-a atașat-o. Fie vorba între noi, tata sau mama nu m-au alintat vreodată în felul ăsta.

Ei, nu toți dintre noi pot să înjure ca toarășul lent-colonel. Acum se trag înjurături de internet, că nu suntem colonei.

Se încruntă, se înbățoșată, se umflă și se dezumflă scriind. Unii mai acid, alții și mai acid. Unii plîngînd, alții înfierînd, înfingînd ace, cuie, dînd cu biciul în stînga și în dreapta. Unii mai sar peste cal, depinde cît de mare sau de mic le-o fi calu. Recunosc, al meu e invizibil, așa că din cînd în cînd îmi administrează niște copite. Încă nu știu dacă e conștiința lui Pinnochio sau măgărița lui Balaam. Poate mai am o șansă dacă îmi dau seama.

Creștinismul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă astăzi, și în mod normal urmează și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri. Baiu nu-i că nu iertăm, baiu îi că ne facem mulți greșiti: cutare că a strănutat, cutărică că a tușit, cutăroiu că a rîgîit sau ceva asemănător. De parcă eu, noi nu strănutăm, nu tușim, nu rîgîim… Cel puțin pe ascuns, nu în văzul lumii!

Deci, dacă iată se despică cerul și vedem un tablou de ne stă mintea-n loc: de o parte stau sfinții ce-i critică pă net pă păcătoșii strănutători, tușitori, rîgîitori sau cum ar mai fi. De cealaltă parte stau păcătoșii ăștia ce nu știu ce să mai facă că nu mai pot să scoată nasu-n rai de cît sunt de afectați de metehne onomatopeice. Păcat că nu sunt niscaiva rudă cu Topîrceanu să mă exprim mai pe-nțeles… Am și eu unele lipsuri.

Deci, după cum spuneam, se despică cerul și ce să vezi, două partide: de o parte ăia frumoșii și criticoși, de celalată ăia frumoși și criticați. Acuma știu că nu se păsălește, că dacă ar fi în cer nu s-ar ruga ei așa cum zic eu, dar eu nu mă gîndeam la ei, eu mă gîndeam cum ar fi dacă… Poate am greșit și nu toți o să fie în cer, poate am greșit grav și bat cîmpii. Veți striga cu toții în stilul personajului colectiv a lui Caragiale: Dovada stimabile!!!

N-am. N-am dovezi. N-am visat. N-am văzut. Mi-am imaginat.

Păi cum ți-ai imaginat?

Păi, uitîndu-mă pă net! Acolo (sau de fapt, aici) unii dau cu maiu, alți sunt aplatizați de mai. Sau de octombrie.

Și atunci ce facem?

Nu știu. Poate ne rugăm.

Cum?

Creștinismul nostru cel de toate zilele, dă-ni-l astăzi, după cum iertăm și noi greșiților noștri…

Ai tăiat, ai tăiat! Ai încurcat-o! O să se abată asupra ta toate…

Ei, nu-i din Biblie!

Nu contează!

Dar de ce dați cu maiu?

Că meriți. Ca și cutare, ca și cutărică, ca și cutăroiu. Și ca greșiții noștri. Să-ți fie clar.

Oho! Îmi e. Coloneilor!