Dacă-i nuntă, nuntă să fie…


sursa: http://mcitl.blogspot.ro/2011/10/sun-28a-my-god-will-fully-supply.html

Nu împărtășesc deloc ideea ca la nunți să se predice despre cum să se poarte soțul cu soția, soția cu soțul, ce trebuie să facă cei doi de acum înainte. Nu de alta dar pe lîngă faptul evident că cei doi aproape leșină de oboseală, aceste subiecte sunt plictisitoare și arhi-cunoscute. Dar bineînțeles, unii nu rezistă. E ca la înmormîntare: dacă i-am prins și nu pot pleca, să le spunem una bună să ne țină minte! Io nu.

Care sunt nunțile ce contează? Prima, a ta și ultima. Codificat? Să mă explic.

Cea mai predicată nuntă, de la care a început totul, a fost cea a lui Adam și Eva. Cel puțin așa susține cea mai mare parte a predicatorilor înfocați ce reproduc povestea ei de parcă ar fi fost martorii ce au semnat alături de miri pentru eliberarea certificatului de căsătorie. Și atunci să te ții la ce fantezii auzi… Continuă lectura

Credibilitatea interpersonală


Mihai Dinu spune în Fundamentele comunicării interpersonale, şi înclin să fiu de acord cu el, că Aristotel menţionează trei criterii ca un vorbitor să aibă credibilitate: bun simţ, moralitate şi bunăvoinţă.

Regula de aur a bunului simţ nu poate fi călcată. Chiar dacă gîndeşti altcumva nu trebuie să laşi impresia că gîndeşti altfel decît omul de rînd. Aşa că dacă vrei să convingi nu trebuie să pretinzi că eşti mai sfînt, mai bun, mai deştept sau mai deosebit. Doar că eşti normal. Ca să convingi nu trebuie să îţi arogi calitatea de învăţător al maselor, ci să le dovedeşti că eşti la fel ca ele. Isus s-a identificat cu masele şi le-a dovedit mai ales prin ceea ce făcea că deşi este deasupra lor îi pasă de ele. El nu a fost STĂPÎNUL, cu toate că avea toate drepturile, el a fost FIUL OMULUI.

Moralitatea trebuie să ţi-o aperi ca să le dovedeşti oamenilor că ai un caracter fără pată. Dar pe de altă parte este, conform autorului, este absurd şi periculos să te încrezi într-un om ce s-a dovedit un şarlatan, un om fără onoare şi conştiinţă. După ce ai păţit-o cu cineva, e greu, dacă nu imposibil să îl crezi pe celălalt mai ales dacă mai există nişte antecedente. Un excroc este recidivist. Un recidivist nu se prea schimbă. Iuda a decis să fie în acelaşi timp propriul procuror, judecător şi călău şi astfel nu i-a pus pe apostoli într-o situaţie fără ieşire: ce să facem cu Iuda? Oare va mai face ce a făcut? Oare cînd şi pe cine va mai trăda şi cui? Hmmm… Speculaţii. Oricine atentează la moralitatea cuiva este asemenea lui Iuda care şi-a însuşit o slujbă ce nu i-a dat-o nimeni. Şi-a făcut-o cu mîna lui.

Şi în al treilea rînd, bunăvoinţa este o cerinţă universală. Orice interlocutor care doreşte să îţi cîştige încrederea se arată dornic să te ajute dezinteresat, oferindu-ţi ceva ce nici prin gînd nu ţi-ar fi trecut să ceri. Îmi aduc aminte de Roboam şi de vestea deloc inspirată ce a dat-o Izraelului după moartea lui Solomon: e normal că o parte din evrei l-au abandonat. Cel ce anunţă direct sau indirect că el va fi stăpînul se înşală singur şi are şanse mici de reabilitate. Cine va vrea să-i fie rob? Nici Isus nu-i mai numeşte pe ucenici robi, ci fraţi. Știm de ce. Curios cum unii îşi arogă în biserică o autoritate inventată, ce nu are nimic cu cuvîntul „frate” şi „soră”. Oare ce spune Tata despre acest lucru?

Probabil că locul unde toate aceste lucruri se fac pe dos, adică unde la mare preţ este lipsa de bun simţ, imoralitatea şi lipsa de bunăvoinţă este împărăţia întunerecului. Şi cît de mare trebuie să fie întunerecul acela?

O ultimă remarcă: toate astea, bunul simţ, moralitatea şi bunăvoinţa sunt cîţiva dintre pilonii pe care se clădeşte ÎNCREDEREA. Atunci cînd aceşti piloni de bază lipsesc e normal ca să nu existe încredere, indiferent de marile vorbe care se vehiculează: iertare, împăcare, pocăinţă, unitate, lucrare, părtășie, etc. Vorbele nu demonstrează nimic în lipsa faptelor care sunt cele mai bune dovezi la dosar.