Ucenicia ca stil de viaţă (2): Cum am deviat


What is Standard Deviation? | ClydeBank Media

Prima schimbare a fost a liderilor ce făceau ucenicizare. Fără nici o avertizare au devenit pastori. Unul dintre ei s-a prins în faţa enoriaşilor noii sale biserici că dacă nu va face 12 ucenici într-un an (sau doi?) să fie pus pe liber. N-a făcut. N-a contat. În biserica aia nu făcea nimeni ucenici oricum.

Şi n-am mai făcut nici eu ucenicizare. Am trecut însă de la un laic activ la un teolog inactiv, înţepenit într-un mediu eminamente creştin. Angajat la o instituţie creştină. În care mă vedeam doar cu creştini. Locuiam într-un apartament deţinut de o familie creştină. Îmi completam studiile la o şcoală creştină. Să vă spun ce făceam duminica?

Şi aşa am ajuns în marea seră creştină. Cretină! Ucenicia nu mai era un stil de viaţă. De ce? Simplu: activitatea din seră era destinată bunului mers al serei: temperatură potrivită, eliminarea buruienilor/neghinei, irigare cu apa potrivită, aerisire fără otrăvuri, doar cu aerosoli acceptaţi şi aprobaţi de sus în jos. Sera trebuia să arate într-un anumit fel. Plantele trebuiau să arate într-un anumit fel. Erau standarde pentru te miri ce. Nu-i de mirare că tot ce nu corespundea era marcat ca pericol, nepotrivit, periculos, ba chiar duşmănos.

Ca urmare lumea a devenit un loc periculos. Doar biserica – închipuită ca spaţiu, uneori ca congregaţie – era mediul propice.

Şi aşa a dispărut ucenicizarea. Era destul să urmezi obiceiurile bisericii. Eram creştini – de un anumit tip – fără să fim ucenici. Nu era timp pentru aşa ceva. Şi atunci s-au inventat grupurile. De ce ai avea nevoie de grupuri dacă biserica se vede de două ori pe săptămână? Secret.

Cert este că unul dintre liderii maximi, serios, dotat, americanizat o ţâră, a prezentat marea descoperire. S-au dus la munte cu americanii, au avut un ritrit şi Domnul le-a vorbit. Musai trebe grupuri. C-aşa nu se mai poate. Nu trebuia să te sui pe Muntele Moria ca să-ţi vină ideea asta. Nici să mergi la schi/sky la Şamonix.

Era destul să faci o socoteală simplă: dacă ai ics membri şi vrei să ai mai mulţi, adică igrec, trebuie să atingi/influenţezi mai mulţi potenţiali membri. Cum faci asta? Implantezi sentimentul vinovăţiei printre membri activi ca să aducă – la ceea ce numeau ei biserică – oameni care trebuiau să devină membri după ce auzeau una sau mai multe predici. Ale liderilor consacraţi, meşteri în evanghelizări. Şi aşa apare generaţia zet.

Generaţia zet este – în general – o generaţie crescută în seră ca să repete fenomenul. Dacă vreţi un fel de meleme. Tu primeşti ceva de la membrul de la bază, adu şi tu un membru la bază ca să îţi salţi nivelul. Eşti lăudat. Din mai multe puncte de vedere. Şi eşti într-un grup care se vede din când în când. Deci faci parte dintr-un proces cu un pic de supraveghere. Cu un pic – nişte picături – de viaţă date cu pipeta duminică şi peste săptămână, plus la grupul mic. Control absolut.

Este greşit? Da şi nu. Nu este total greşit. Da, este greşit, pentru că a deviat de la Marea trimitere. Nu de la mica organizare. Nici de la mica trimitere. Aş putea spune o deviere standard…

Educația sexuală în România?


Abstinence Only vs. Comprehensive Sex Education. Which is ...

Ei da, educație sexuală. Ce, n-ați mai auzit sau văzut așa ceva? Eu am avut parte de ea în liceu. Scurt pe doi. Plus cartea Pentru tineri cu ceva detalii, dar nu prea multe. În afară de asta, mult mai tîrziu, o carte mai veche a unui doctor olandez. Singura care știa despre ce este vorba. Diagrame incluse.

Cum de mi-a venit ideea asta? Simplu. Am dat de niște date istorice. Ele zic că în 1925 statul american Tennessee a interzis educația sexuală în școli. Cum și la noi e interzisă putem pune semnul egal între Tennessee și România. Și între anul 1925 și 2022 Cam 100 de ani diferenţă. Nu degeaba se spune că suntem cu 100 de ani în urma Statelor Unite.

De peste zece ani, România se află în topul UE la mame sub 19 ani: peste 18.000. Statistica arată: 749 mame sub 15 ani, din care 29 la a doua naştere, cele mai multe din judeţul Mureş.

Inconştienţă la părinţi, asistenţii sociali din primării, şcoli, biserici şi tineri amatori de sex. Probabil că statisticile ar trebui să menţioneze câte dintre aceste mame au fost însărcinate de către minori. De asemenea ar fi extrem de util dacă s-ar menţiona câte dintre acestea sunt mame fără partener şi câte locuiesc cu familia lărgită. Câte au abandonat studiile şi nu au mijloace de întreţinere. Să nu uităm că există familii ce trăiesc din alocaţiile copiilor.

Şi dacă tot există statistici cu mame minore, de ce nu există statistici cu taţi minori? Ce ăştia sunt Supermen? Hai că pot înţelege anumite lucruri, dar lipsa de responsabilitate nu o pot accepta. O naştere nu se întâmplă numai din cauza mamei. Acolo s-a implicat şi un băiat/bărbat. Unde este el? Ca să nu zic cine este el? Şi ce face în condiţiile în care are un copil?

Bine că suntem în UE şi ne mirăm că nu ne primesc în Schengen. Dar instituţiile abilitate ce ar trebui să se alarmeze la astfel de statistici n-au probleme şi-şi încasează salariile de funcţionari publici, primele şi bonusurile. Vivat naţiune!

Înţeleg că biserica preferă să facă educaţie religioasă în şcoli. Dar nu înţeleg de ce şcoala nu face educaţie sexuală acasă la ea. Că e educaţie. Aş înţelege în condiţiile astea, adică dezastrul românesc, ca o biserică, nişte biserici, să facă educaţie sexuală în comunitate. Ar fi ceva în stilul samariteanului milostiv. Ar fi ceva ce poate nu s-a văzut în ţara noastră. Dar cineva va trebui să o facă.

Dar aşa ceva ar evidenţia relaţia bună sau foarte bună dintre biserică şi comunitate. Ce se extinde dincolo de liturghie, de înmormântări, nunţi, construcţia de aşezăminte cu destinaţie cultică sau strângeri de fonduri. Ar fi altceva, în varianta win-win-win: familia-biserica-comunitatea.

Şi nu mai vreau să vorbesc despre educaţia sexuală şi bolile aferente, nici despre cât de uşor accesează copiii situri porno. Şi n-am habar de vreo biserică să protesteze împotriva acestora. Nici de vreun politician. Sau vreo politiciană. Dacă aşa ceva există…

Deci, bine-ar fi să facă o biserică educaţie sexuală. Că nu s-ar zice că toţi din biserica aia n-au habar de aşa ceva. Iar vă trebuie un comitet să decideţi?

Valul patru sau al patrulea călăreţ?


https://image.cagle.com/166245/750/166245.png

Ia uite că vine, pardon, a venit, valul patru. Valul al IV-lea. Sau simplu, V4. Sau 4. Deci fără apocalipsă, dar cu o droaie de simptome care dau a sau miros a apocalipsă. A venit apocalipsa, dar nu poate fi apocalipsă pentru că virusul nu e în Apocalipsă. N-a venit apocalipsa pentru că noi, cei drepţi, adevăraţi şi setaţi pe Scriptură nu găsim virusul în Apocalipsă. De fapt nu recunoaştem că virusul e mortal.

Păi şi cum stăm cu fiara, calul gălbejit, dictatura mondială dacă ne gândim la China, Wuhan, comunism, bani (bani apocaliptici?) sau lipsa lor?

Evident, n-are nici o importanţă că afară e cald, mult prea cald, că apa e tot mai agresivă sau că dispare, că n-avem soluţii de orbi ce suntem. Adică ne interesează încă creşterea economică, promovăm programe tip rabla să schimbăm cât se poate de multe, să mărim consumul. Să facem, să producem, să vindem. Să cumpărăm, să mâncăm, să consumăm. Că mâine vom muri. Dar cel puţin dacă murim să murim sătui, ba chiar îmbuibaţi, să crăpăm de bunăstare şi nivel de trai!

Şi Dumnezeu tace. Aşa cum există destui ce-şi închipuie că Dumnezeu a tăcut între Vechiul şi Noul Testament, acum sunt alţi amatori de pseudo-teologie ce au impresia că Dumnezeu a amuţit uitându-se mirat la ce se întâmplă pe minuscula noastră planetă.

Ce i-a folosit lui Ştefan, care era mic, dar a fost poreclit cel Mare, să ridice atâtea biserici? Regele Franţei a ridicat un spital, un azil pentru soldaţii ce au luptat în campaniile sale militare. Oare ce se întâmpla dacă Ştefan ar fi ctitorit cel puţin două spitale pentru oştenii săi? N-ar fi făcut mare diferenţă acum la virusul ăsta care super bântuie şi-n Franţa, dar mai mult ca sigur ar fi ajutat la vremea respectivă.

Soldaţii (între noi fie vorba, mulţi ţărani moldoveni) ar fi avut speranţa că viaţa nu se va sfârşi în mizerie, viitorii soldaţi s-ar fi înscris la oaste ştiind că cineva va avea grijă de ei după… Nu cred că Dumnezeu îl presa de sus din ceruri pe domnul moldav să mai ridice câteva altare.

Pe vremea aceea bântuia când varianta turcească, când cea poloneză, tătară sau transilvană a virusului. Antidotul nu era masca, ci sabia, arcul şi suliţa. Un vaccin franţuzesc ar fi constituit un avantaj? De obicei varianta turcă a virusului era combătută cu altă variantă. De exemplu cea poloneză. Dar n-a funcţionat totdeauna. Vezi spitalul de pe strada Codrii Cosminului.

Vine valul 5. O fi val simplu sau ţunami? Vedem noi. Din nou dintr-o perspectivă apocaliptică?

Electronica…


În mintea copilului ce eram electronica o fi început cu primul motoraș electric demontat și remontat. Apoi cu prima celulă fotoelectrică. Lanterna ce lumina sub apă fusese o experiență periferică. Inclusiv radioul Telefunken de după război reparat de meșteri mai mult sau mai puțin pricepuți. Scala, potențiometre, lămpi. În fine, după radioul portativ polonez cu tranzistori televizorul sovietic Rubin 102 cu toane. Așa am aflat că printr-un fir de păr poate trece destul curent cît să te arunce cîțiva metri prin aer… Şi mai apoi cum poți să te trezești cu o arsură la deget dacă pui creionul cu mină de grafit unde nu trebuie prin televizor.

Primul ecran jucăuș autohton a apărut prin anul 1980. Joc de ping-pong pe un tv românesc alb-negru. Am jucat cu un tip ce credea că mă bate măr, avea un pic de pică pe mine, doar ca să afle că stăteam taman invers la comenzi și ceea ce el credea că sunt punctele lui erau ale mele.

Al doilea ecran magic a fost contactul cu echipamentele video: filme americane de obicei. Videoteca. Apoi primele jocuri pe calculator alb-negru sau color pentru că la servici aveam tv color. Se făcea programare pe calculator, mai precis programare asistată pe calculator. De fapt primul joc pe calculator a fost pe un Hewlet Packhard în care trimeteam o rachetă de pe o planetă pe alta. O chestie capitalistă rătăcită într-un stat socialist. În România!

Aşa a început nebunia. După care am primit un calculator fabricat sub licenţă. Am început să concurăm cine ajunge mai departe la un joc. Apoi la altul. Săracele taste! Tastele cu bule de aer au cedat. Nu mai ştiu cum se numea victima. Şi ce dacă. Stăteam după program. Apoi ne jucam în cele 8 ore cînd trebuia să lucrăm, încă 8 ore după și 8 ore cît eram de gardă… Dimineaţa rămîneam la servici ca să nu pierdem ziua liberă. Şi ne jucam. Deci cam 8×4=32 de ore mai mult sau mai puţin non-stop. Ce mîncam? aAsta era altă poveste. Una socialistă! Şi ne mai mirăm că am dat într-o revoluție?

Apoi au început campionatele.

Doorways to discipleship


Prin 87 am primit o carte cu titlul de mai sus. Într-un capitol spune cât de nociv este rock-ul. Că are influenţe satanice, că este purtătorul unei muzici de sunete distorsionate, că are legătură cu distrugerea legăturii dintre adolescenţi şi părinţi, că are o agendă anti-creştină, că promovează drogurile şi că este pshihadelic. Într-un cuvânt, rău!

La puţin timp pe un alt exemplar al aceleiaşi cărţi cineva din SUA scrisese cu pixul câteva remarci la acelaşi capitol al muzicii rock. Că a fost reconsiderată, că a fost încreştinată şi aşa mai departe. Cu toată componenta satanistă, anti-socială, anti-părintească, anti-anti.

Apoi am fost expus live la rock creştin. Dacă există aşa ceva. sau poate era doar un teritoriu pretins în numele Domnului pentru a nu pierde adolescenţii.

L-am întrebat pe prietenul meu ateu şi englez ce fel de muzică asculta în adolescenţă. Adolescenţii se dădeau în vânt după rock în anii 60-70. Motivul? Părinţii erau captivaţi de Tom Jones, Engelbert Humperdinck, Cliff Richard şi alţii care pentru noi adolescenţii din România erau la fel de scandaloşi precum rockerii. De care noi n-aveam habar.

Nu sunt expert în muzică. Ba chiar sunt mai aproape de a fi afon decât de a avea o bună ureche muzicală.

Voi ce părere aveţi de muzică? Există o muzică creştină? Sau interdicţii la unele sunete? Şi de ce?

Deconvertirea noastră cea de toate zilele


https://i0.wp.com/i5.photobucket.com/albums/y178/WesWoodell/passionvschurch.jpg

Nu știu dacă eu sau Cel de sus m-a convertit, dar știu în mod sigur că nu m-a convertit cineva anume, adică un alt om. Că la început am ajuns într-o biserică baptistă a fost doar o suită de împrejurări. Aș zice, fericite.

Dar de la început aș putea adăuga că la mine convertirea a fost de la nimic, adică de la nici o religie, deși botezat ortodox și dus pe la biserică de Paște. Nu și de Crăciun. Era prea frig. Așa că pot să spun că a mea convertire, dacă tot este vorba de așa ceva, a venit în două faze. Prima după o experiență personală irepetabilă. A doua, după câteva discuții cu un om.

După care a urmat botezul în biserica baptistă. De aici încolo putem vorbi despre deconvertire. Atenție, deconvertire, nu debisericire. Care este cu totul altceva. Eu fiind în mare un debisericit. Whatever this means.

Trecerea la alt tip de convertire ar însemna o deconvertire? Poate. Dar numai după o convertire inițială. Eu nu m-am convertit mai apoi la altă religie. Pentru că eu m-am convertit doar la creștinism.

Părea că mai toată lumea e creștină, așa că m-am pus serios pe lucru. Dar în mod ciudat, după ceva timp mi-au apărut semne de întrebare. De exemplu, de ce feciorului pastorului îi căzuse cu tronc soția diaconului? Caz deloc ipotetic la care-am schimbat datele pentru a proteja, știți voi… GDPR.

Apoi întrebarea unui important personaj din biserică după ce avusesem o discuție cu o soție aflată în divorț, al cărei soț tocmai îmi lăsase însărcinată fosta soție. Întrebarea suna cam așa: Și voi? De ce nu le-ați făcut în ciudă? Adică de ce nu ne-am combinat și noi.

Nu știu de ce, dar mie mi se pare că cei doi reprezintă cazuri clasice de deconvertire. Sau poate nu este vorba de așa ceva pentru că n-o fi existat o convertire. Cert este că în curând băiatul pastorului a trecut ilegal granița și acolo a rămas, după ce s-a căsătorit în lume, soția diaconului a scăpat cu onoarea nepătată. În al doilea caz doamna a divorțat, însărcinata s-a căsătorit cu divorțatul (Ce de divorțuri, frate!) persoanei cu care ar fi trebuit să-i fac în ciudă, eu rămânând neînsurat o vreme, ba chiar două.

Dar pentru cazuri și ne-cazuri din dragoste contactați-l pe Mircea Radu. Despre deconvertire, întrebați pe oricine care pretinde că a fost victima, subiectul sau eroul vreunei convertiri mai mult sau mai puțin personale, instant sau de durată. Sau pe orice misionar, cleric sau slujitor mai mult sau mai puțin laic.

Se pare că există două direcții mari în ceea ce priveşte convertirea în biserică. Prima se aduc oameni ne-convertiţi la ea ca să-i convertească. O treabă de genul mergeţi la răspântii şi obligaţi-i să intre la ospăţ. Dac-o fi ospăţ o să rămână; dacă o fi doar aşa, un bufet suedez cu buget mic, o să plece. Ca să se bisericească altundeva. Şi poate altcumva. Se va vedea. A doua este cea în care omul se converteşte în afara bisericii şi biserica vrea să-l convingă să i se alăture. Direcţie cu care mă identific. Dar nu o neg nici pe prima. Nu mă identific cu ea şi nu o recomand. De parc-ar depinde de mine… Amândouă există însă. Este sau rămâne la latitudinea omului, a bisericii şi a lui Dumnezeu, alias Sfânta Treime, care o să prindă. Nu sunt calvinist, dar nici nu sunt împotriva lui Calvin. Am fost prea baptist ca să mă des-calvinesc… Cu toate că la o deconvertire ar prinde bine.

Deci treaba cu deconvertirea apare când sistemul – oricare ar fi el sau ea – dă rateuri. Şi aici evident că vorbim despre oameni care dau rateuri. Dumnezeu nu dă rateuri. Doar Satana: vezi faza cu Iov, Iuda şi alţii/altele. Ideea de bază referitoare la deconvertire se referă la procedeul sau amplitudinea ei. Este vorba de fapt despre o re-convertire sau de o tabula rasa?

În primul caz este o pretenţie de mai bine în înţelegere, credinţă, orientare. Dacă treci de la unii la alţii sau de la una la alta (biserică, nu altceva) probabil că nu te-au răpit, luat sclav sau ai avut o pierdere masivă de memorie în stilul remisiei totale a convertirii. Nu te-ai trezit că sub picioarele tale s-a deschis o trapa satanică sau eclezială şi fleoşc, ai căzut în cutare maică biserică. Deloc. Ai făcut tu ceva. Ai declanşat tu nişte mecanisme cognitive. Disonanţa – tot cea cognitivă – te-a făcut să faci un pas, doi, o sută sau o mie în altă direcţie. Nu ai fost inconştient. O deconvertire de genul acesta nu te trece la catastif ca pe victima snaipărului. Zbang, eşti mort! Nu poţi spune că te-a pus dracul. Dimpotrivă. Dai vina pe Dumnezeu. Că doar n-ăi fi tu de vină. Ai acceptat, ai făcut în mod conştient trecerea de la alfa la omega. Pe persoană fizică…

În cel de-al doilea caz, al deconvertirii în stil tabula rasa e mai simplu. Dar totuşi destul de complicat. De ce? Pentru că trebuie să-ţi explici trecutul. Să-ţi explici cum ai putut face atâtea alegeri greşite sau cel puţin destul de rele. Şi să te lupţi cu trecutul. Asta dacă nu cumva ai cochetat de mult cu des… ca să ajungi la altceva. Sau la nimic. Sau la starea iniţială. Cu care ce-i drept n-o să te mai întâlneşti vreodată. Dar pe moment nu ştii asta. Şi te chinuie remuşcările. Aşa devii prieten cu Iuda. Dacă nu cumva ai trecut prin experienţele lui Iov. Şi atunci îţi spui că mai bine dai dracului vechiul testament şi ciunteşti din noul alegând doar ce-ţi place. La urma urmei cine te mai poate condamna? În cazul ăsta poţi să-ţi întemeiezi propriu-ţi clan de convertiţi furioşi sau amnezici. Cu ce doctrină vrei. Cu un Dumnezeu pe care-l modelezi după chipul şi asemănarea ta, conform intereselor tale sau de grup, prin dictatură sau vot democratic. Ambele pot fi manipulate la fel de bine şi pot să dea la fel de bine şi aluzia mântuirii. De grup sau personală.

Şi aici evident vorbim de clasica terapie tranzacţională care poate zburda zvăpăiată în trei dimensiuni: una a abuzatorului, cealaltă a victimei şi ultima a eroului. V-aţi prins? I-aţi identificat? D-aia-mi place să nu iau convertirea aşa de serios, dar să mă gândesc la deconvertire ca la un potenţial pericol mult hulit, dar în fond nebăgat în seamă. Aşa că închei cu tradiţionala lozincă: Deconvertiţi din toate bisericile uniţi-vă! Unde, când, de ce? Nu ştiu. Mă depăşeşte.

De ce o şcoală bună este mai…


The Characteristics Of A Good School | by Terry Heick

Cu toţii ştim că există şcoli bune şi rele, ca să nu zic proaste. Şi că printre şcolile bune unele sunt foarte bune. Ba există un clasament al celor mai bune şcoli din lume. Să le zicem universităţi la alea. Dar în general orice şcoală poate fi bună sau rea. După cum o şcoală bună poate deveni rea şi o şcoală rea poate deveni bună. Dacă…

Să vedem mai întâi ce înseamnă o şcoală rea sau proastă. Nici o şcoală nu-şi recunoaşte limitele. De ce ar face-o? Ar însemna să piardă bani. Da, şcolile de calitate cer bani. Uneori chiar foarte mulţi. Şcolile de calitate inferioară cer bani mai puţini. Pentru că şi finanţele sunt un criteriu de alegere a şcolii. De mirare că cei bogaţi au parte de educaţie foarte bună şi că tot ei prind cele mai bune joburi sau au parte de educaţia care le dă aripi mai în toate domeniile? Nu este de mirare.

Deci dacă alegi o şcoală ieftină care crezi că e numai bună pentru tine, te înşeli. Atenţie nu este scopul şcolii să te înşele, nu da vina pe şcoală. Ea este, face, ceea ce pretinde într-o anumită marjă de calitate academică controlată de sistem. Aşa că poate te gândeşti în ce ţară vrei să studiezi. Ca fapt divers, Anglia şi-a deschis prima universitate – cotată printre primele zece din lume şi acum – acum multe sute de ani. Ţara ta când şi-a deschis prima universitate?

O şcoală rea nu te va învăţa decât strictul necesar. În cele mai multe cazuri îţi va transmite informaţie organizată sub forma cursurilor. Vei avea parte de examene pe care le vei trece şi nu vei rămâne repetent decât dacă eşti extrem de leneş şi indolent, nu apari la cursuri, nu predai eseurile, nu participi la examene şi seminarii şi ai devenit un beţiv notoriu. Caz în care dacă nu te calcă vreo maşină sau nu adormi pe şinele de tren e mai bine să te întorci la mama acasă sau să te angajezi paznic de noapte ca să poţi dormi ziua.

Şcoala rea nu te va deranja. Nici nu te va provoca să gândeşti dincolo de limitele tale. Bun şi aşa e o deviză internaţională fără legătură cu o înaltă competenţă academică. Erai bun când te-au admis, când erai student şi când ai absolvit. De acolo-n colo nu mai e treaba lor. Dacă ai crezut că nici a ta, te-ai înşelat. De ce? Pentru că dacă n-ai vreun unchi barosan să ajungi bugetar, o potenţială soţie sau un potenţial soţ cu dare de mână care să te ţină acasă, vei constata că nu prea multă lume te va angaja pe un post semnificativ în afară de – exact – paznic de noapte sau vânzătoare la tarabă.

Şi aşa o să fii plin de resentimente la adresa intelectualilor, a celor cu mai mulţi bani ca tine sau pur şi simplu la adresa tuturor care par să fi reuşit mai bine din diverse motive. Pe care tu le consideri accidente.

Dar tu nu ai devenit produsul unui accident. Tu – în cazul acesta – nu eşti altceva decât suma alegerilor tale. Pe care le-ai crezut bune, dar erau doar facile. Zbang! Asta a fost realitatea care ţi-a tras una. S-o ţii minte toată viaţa.

În experienţa mea am dat de ambele tipuri de şcoli. Ca să nu mă lungesc mai mult decât trebuie, vă spun de la început că o şcoală bună este cea care te întinde, te solicită intelectual până la punctul în care zici că nu mai rezişti, că-ţi vine să abandonezi, să pleci şi să nu mai auzi de ea. Că ai făcut cea mai mare greşeală atunci când te-ai înscris. RONG!

Asta este exact şcoala în care trebuie să fii. Pentru că este şcoala care te învaţă dincolo de capacitatea ta şi te forţează ca la un antrenament să fugi încă jumătate de kilometru pentru a termina maratonul de anul viitor. Sau te forţează să încarci încă 20 de kilograme la halteră pentru a ridica în concurs 400! Tu nu îţi dai seama de progres. Vei afla mai târziu.

Atunci va avea sens nota de 5 sau 6 obţinută cu trudă aici nu 10-le obţinut din amintiri la cealaltă şcoală la care regreţi că nu te-ai înscris. Deocamdată regreţi. Pentru că pe lângă faptul că această şcoală dură te dotează academic, ea te face să rezişti provocărilor ce vor veni şi care la prima vedere sunt insurmontabile. Ştacheta e prea înaltă? Nu. Trebuie doar să gândeşti cum ai fost învăţat şi antrenat vreme de 3-4 ani ca să o depăşeşti. Poate nu vei reuşi din prima, dar vei ştii ce să faci ca să reuşeşti, nu vei da bir cu fugiţii pentru că ai în faţă un obstacol. Reuşita depinde de tine. N-ai de ce să regreţi, eşti pregătit. După ce reuşeşti îţi dai seama că cunoşti mai mult, pentru că ai accesat un alt nivel al cunoaşterii. A tale personale, a lumii.

Şi reuşeşti pentru că continui. Pentru că ai accesat o viaţă plină de provocări în care descoperi cine eşti şi ce este dincolo, este o viaţă antrenantă, o aventură. Spre deosebire de cea a unui paznic de noapte.

Când mai alegi o şcoală, alege-o pe cea mai grea. Te va transforma. Şi apoi vei avea tăria de a transforma lumea într-un loc mai bun. Fiind mai bun.

Amintiri cu Tom şi Jerry (2)


Rat Cartoon Character Sketch by George Coghill - Dribbble

O altă amintire şoriceaşco-şobolănească provine tot din liceu. Prin forţa împrejurărilor, adică prin grija partidului şi datorită faptului că era toamnă, ni s-a spus că trebuie să mergem la practică agricolă. Noi care eram elevi la singurul – pe atunci – liceu industrial din oraş. Aşa că ambalaţi în salopete sau cum ziceau unii şalopete, albastre de noi ce erau, şi de doc, evident, ne-am îmbarcat într-un autobuz TV autohton. Şi aşa am ajuns la siloz.

Practica noastră nu era prea agricolă. Era de fapt un alt mod de a petrece timpul în locul practicii din uzină. Ce aveam de făcut? Păi după ce ne-am băgat picioarele în nişte cisme de cauciuc nou-nouţe – care nu-mi amintesc cine şi de unde le-a adus – ni s-a spus că trebuie să sortăm porumbul. Cel mic cât un pumn, numit bober, într-un loc, cel mare, normal, în coşuri de nuiele şi apoi încărcat într-un vagon. Când vagonul era plin, era mutat cu o lentoare de melc turbat de o mică locomotivă diesel neagră ca cerul gurii unui câine şoricar.

Era nu tocmai cald, nu tocmai foarte frig, dar nu ne grăbea nimeni. Că dacă ne grăbea cineva, mi-aş fi amintit. De jur împrejurul locului unde ne făceam norma era un noroi în genul zăpezii murdare topite. Ce bine că aveam cizme de cauciuc. Şi dintr-o dată – nu prea-mi dau seama de ce toate lucrurile neprevăzute se întâmplă dintr-o dată, dar ce să-i faci nu le pot ştiu pe toate, că nu-s Mafalda… Deci aşa, ca din întâmplare, din nou – mă obsedează chestia asta – îmi arunc privirile la vreo 7-8 metri, undeva în stânga, unde era o suprafaţă compactă de noroi. Ce să vezi? Păi chiar aşa, ce?

În mijlocul noroiului, pe două lăbuţe posterioare, cu mustăţile zbârlite şi cu năsocul roz şi agitat, dar şi cu o coadă cât al unui brontozaur din mezozoicul mijlociu, un ditamai şobolănocul. Părea să fi căzut direct din cer. Spre deosebire de şoricelul alpinist ce ştim exact de unde căzuse… Era ca o pată de gri şobolein în mijlocul unei pete mai mari de ciment (din noi ciment?) noroios aproape mustind de apă la fel de noroioasă.

Cu un strigăt de luptă absolut motivant, barbar şi în acelaşi timp electrizat de nemaipomenita ocazie ce se întâlneşte o dată la şase vieţi, patru luni şi două sute de silozuri de cereale ale Republicii Socialiste România, am luat startul. Era o întrecere comunistă de punere la adăpost a recoltei noastre îmbelşugate gata să fie prădată de acest parazit al societăţii multilateral dezvoltate la oraşe şi sate.

Am sprintat. Am accelerat. Mi-am potrivit paşii. Chiar am îngăimat în sinea mea Doamne dă să nu cad în noroiul ăsta abject! – în contradicţie cu statutul meu de tânăr (şi neexperimentat) utecist. Şi m-am achitat cu onoare de sarcina ce mi-a fost încredinţată. Adică de a avea grijă să pun la adăpost îmbelşugata recoltă de porumb. În acel moment – unic în felul său – m-am imaginat singur cu mingea în faţa porţii părăsită de portarul echipei adverse. Eram la acea vreme utist, aşa că plauzibil să-mi fi trecut prin găoace enormitatea asta.

Şi am şutat. Cu sete. Cu dreptul. Cu cizma de cauciuc. Exact în şobolanul oprit ca la semafor. La cel de bulevardul Republicii colţ cu strada Horia. Singurul din oraş care mai funcţiona în toamna aceea. Se făcea economie la curent. Am marcat. Tribunele în delir. Eu şi acum delirez, da nu-i bai, îmi iau imediat medicamentul ce mi l-a prescris dom doctor.

Şobolanul ateriză după linia porţii aşa că arbitru validă golul… Şi fu pronunţat decedat de către colegii de echipă. Adică de clasă. Anul II D – Şobo 1-0. Şi aşa se termină repriza. A doua repriză constă în înghesuirea noastră pe lateralele micii locomotive negre ca… pe când mecanicul punea înaintea roţilor câţiva boberi ca să aibă un pic de frecare între roată şi şină.

Meciul se termină cu scorul de 0-3 a doua zi când instructorii noştri de practică ne informară că mecanicul a fost sancţionat pe linie de protecţia muncii că ne-a lăsat să-i călărim locomotiva ce ne putea tăia puţin mâinile sau/şi picioarele dacă ne pierdeam echilibrul aidoma unor şobolani şi cădeam sub ea atunci când se afla în mişcare. Nu ne-ar fi salvat nici partidul, nici cizmele de cauciuc, nici conştinţşa noastră revoluţionară de tineri utecişti. Ne-am fi întâlnit în iadul comunist cu şobolanul executat cu o zi mai devreme… Cel puţin eu.

Încă mă mai gândesc la soarta nemiloasă cu care s-a confruntat şobolanul. De fapt mă tot întreb da ce mi-o fi făcut de am fost aşa de înverşunat? De ce am lichidat o fiinţă aparent nevinovată. Cel puţin faţă de mine. Nu mi-a făcut nimic. Nu mi-a spus nimic. Nici nu m-a privit. Nici nu se dăduse la averea întregului popor, la proprietatea ce oricum era comună şi nimănui nu-i păsa de ea. De ce-mi păsase mie? N-am aflat până-n ziua de azi. Sau mai bine zis până-n noaptea de azi, că-i noapte acum când scriu aceste rânduri. Mister. cert că eram un tânăr utecist foarte intransigent, nu? Nemilos cu duşmanii poporului.

O fi sau n-o fi… proroc?


https://pipesmagazine.com/wp-content/2016/cartoons/08/01-725.jpg

Îmi amintesc că prin anul doi de liceu am văzut o fată ce mi-a plăcut. Era deosebită. Nu o cunoşteam. Nici nu ştiam cum o cheamă. Dar a fost ca o arătare ieşită din comunul vieţii de până atunci. Şi mi-am zis că dacă Dumnezeu o vrea – că era clar că eu asta voiam – ne vom intersecta vieţile. Cuvinte de adolescent timid…

Dar ce să vezi? Peste un an nu ştiu cum se face că aud o conversaţie despre o fată tare ciudată. Ceea ce mă intrigă. Apoi o văd. Nu mai ţin minte cum am aflat numărul ei de telefon. Dar, cat ză stori şort am sunat-o, am vorbit o oră la telefon şi am început să ne vedem. Era fata care am văzut-o în treacăt şi mi-a făcut o impresie memorabilă. Sau cel puţi aşa credeam eu. Era o rugăciune sau o profeţie împlinită? Poate. Cu toată timiditatea mea?

Să nu vă spun ce complicaţii şi suferinţe au urmat. Bune pentru un roman de dragoste: declaraţii, tradări, despărţiri, împăcări, rivali, scrisori de dragoste, invitaţie la masă din partea viitorilor socrii, telefoane, jurăminte, abandonuri şi reluări ale relaţiei ca-n filme. Din alea bune, zic eu, dar cu sfârşit tragic. Şi în final cu o decizie de punct definitiv al relaţiei năbădăioase. Uf ce bine că i-am pus punct! Mai bine-ar fi fost mai repede, dar na, lipsa de decizie izvorâse din drogul ăla ce-l secretă creierul când te îndrăgosteşti, devi foarte subiectiv de zice lumea că eşti nebun. Şi chiar eram. Într-un sens. Unic.

Analiză:

Era toată aventura asta o urmare a împlinirii unei rugăciuni sau prorocii? Ce s-ar fi întâmplat dacă duceam relaţia până la capăt, adică mă căsătoream? Din perspectiva post factum, un dezastru. Din perspectiva unuia care n-avea cum să vadă în viitor, cine ştie, poate ar fi fost o căsnicie normală. Hmmm.

Şi atunci mi-am pus întrebarea: există prorocii potenţiale în care, ştiu eu, se spune: Du-te fă asta sau Ai fost ales să devi regele Eldorado-ului, dar nu te prinzi în joc şi modifici viitorul? Sau sunt doar vise nebune(şti) sau prorocii mincinoase?

Să vă dau (alte) două exemple.

Primul: într-un an de mari schimbări politice în ţara noastră i se spune unui frate bazat, că a apărut în visul cuiva. Nu era bai, dar în vis era preşedintele României. Nu era aşa de periculos că preşedintele precedent tocmai fusese executat. Împreună cu soţia. Întârziase visul? Glumesc. N-a produs senzaţie decât în familia cu pricina. Şi i-a deschis un pic de teren de manevră persoanei respective în acea familie. Vreun interes? Alt hmmm.

Evident, potenţielul preşedinte n-a ajuns în vârful puterii. A fost curtat de un anumit partid, dar nici măcar n-a devenit membru. Şi gata.

Dar o fi avut visul un potenţial? Poate. A fost unul inspirat? (Eu) Nu cred. Ei, au lipsit elementele clasice: un înger, o arătare, ceva cu iz divin. Dar se poate ca persoana visătoare – aidoma celei îndrăgostite – să fi avut intenţii bune, să fie deschisă la a-l accepta pe potenţialul nou preşedinte care i se părea tocmai nimerit pe funcţie. Şi cine ştie, pardon, precis, ar fi fost mai bun ca al doilea preşedinte post-decembrist, care era de fapt tot primul, dar la al doilea mandat. Rezon! Vai, alte întrebări…

Şi al doilea exemplu: care vine din aceiaşi sursă. Adică aceiaşi persoană ce avusese visul prezidenţial, îi spune cuiva, despre altcineva, că e speranţa României. Hmmm. Sau HMMMM!!! Şi a bisericii. Nu mă-ntrebaţi de ce. Dar bănui.

În fine, această speranţă ajunge la urechile celui vizat după aproximativ doisprezece ani. Ha! Evident că omul nu ajunsese acea speranţă. Dar canalului prin care ajunge să afle – să-i zicem fosta prorocie – i se dă dezlegarea de ce n-a ajuns speranţa României. Şi nu mă-trebaţi ce vrea să însemne această speranţă cu iz naţional, că habar n-am. Dar bănuiesc că e vorba de ceva în domeniul bisericii. Aia baptistă. Deci n-a ajuns că nu s-a căsătorit cu cine trebuie. Sau că pur şi simplu s-a căsătorit. Ai grijă să nu faci ca el. Hmmm.

Deci dacă şedem strâmb şi judecăm drept, ne zbârnâie mintea de ni se prăjesc neuronii, ce putem concluziona? Mai nimic. Decât că a fost o zicere adresată cui nu trebuie, devreme ce adrisantul n-a ştiut nimic. Şi a (mai) fost o interpretare ulterioară care bistoş zice că d-aia nu s-a concretizat potenţiala speranţă. De parcă chiar omul nostru ar fi fost unica speranţă a României precum devenise Hagi regele fotbalului. De unde tragem concluzia că aşa cum toţi românii se pricep la fotbal, cel puţin unii români şi românce se pricep la prorocii şi la interpretarea lor. Rong!

În cazul de faţă n-am habar să fi intervenit vreo arătare angelică albă sau neagră şi nici n-ar mai trebui să mă întreb de ce prorocia cvasi-secretă nu s-a materializat. Cu toate că pe plan naţional încă ne mai bântuie mitul salvatorului, cine – în afară de Vadim şi Miron Cosma – s-ar fi prins într-o astfel de prorocie cu potenţial exploziv de a-şi asuma titlul de Mesia României? Sau a bisericii baptiste din România? În mod evident nimeni.

Credem în prorocii? N-avem încotro. Adică credem. Se împlinesc? Sau mai bine zis ni se împlinesc visele, prorociile? Cele mai multe nu. Sunt ele genuine? Da şi nu. Mai ales nu. De ce? De aia. Există totuşi proroci şi prorocii 100% adevărate ce se împlinesc? Da. Cu toate că unele sunt limitate ca efect în timp şi deci nu sunt 100% înţelese.

Ultimul – dar nu unicul – caz.

Cineva este bolnav. Grav. După cum spun doctorii, pe moarte. Jale. Dar nu din partea persoanei vizate. Şi ce să vezi? Hodoronc-tronc, cineva sună de peste hotare şi are un mesaj aut ăv năueă: Se ridică din pat bine-mersi. Şi s-a ridicat. A mai trăit câţiva ani. A murit din alte cauze.

Prorocie cu adresă. La obiect. La fix. Logic? Nebunie, nu altceva. Dar exact. Cu efect. Persoana care a comunicat nu ştia nimic, dar a transmis mesajul. Persoana care a suportat prorocia habar n-avea de prorocie sau mesaj. Dar s-a ridicat din pat fără explicaţii. În loc să moară. Era o sincronizare? Era o înştiinţare pentru cineva că Altcineva aranjează vieţile? Poate. Poate da. Şi poate nu. Cert este că s-a întâmplat. Fiecare-şi explică-n contextul său. Corect sau mai puţin corect.

Există vise. Există prorocii. Nu prea ştim ce să facem cu ele. Uneori suntem victimele lor. Alteori le trecem cu vederea. Bine-ar fi să ştim mai mult. Sau cel puţin să înţelegem mai bine. Ceva ce poate nu ţine doar de noi. Sau de mine.

Revenind la angoasa personală a existenţei sub incidenţa unei alte dimensiuni, cea spirituală, întrebarea care apare aidoma celei mai mult sau mai puţin valide – Mă încadrez în voia Domnului? – este Nu cumva prin deciziile mele rătăcesc (sau rătăcesc pe altcineva) de la o anumită traiectorie – care nu o cunosc?

Pentru că de multe ori am întâlnit oameni care au cunoscut oameni ce din vari motive au deviat de la o relaţie, de la un obiectiv, de la un vis. Dar asta s-a văzut doar privind în istorie. Erai/erau acolo, puteai/puteau ajunge acolo – departe, foarte departe, etc. de exemplu îmi amintesc că la un moment dat am fost întrebat când am accesat un nou job: Unde te vezi peste 5 ani? Şi răspunsul meu a fost: Departe! După cinci ani eram departe: de jobul respectiv. Nu în jobul respectiv. Dar a fost – retrospectiv – o decizie bună. Nu bănoasă.

Am stricat nişte jocuri ce erau făcute având în plan şi perspectiva mea de departe? Poate. Poate nu. Nu mi s-a reproşat nimic. Niciodată. Ba din contră. Tot astfel poţi intra în sfera unei persoane pe care poţi – cu intenţii bune – s-o admiri, chiar s-o iubeşti, dar să-i schimbi traiectoria. Cine ştie?

Cu toate astea cel mai sănătos nu este să trăieşti sub incidenţa îndoielii şi a unui viitor potenţial, ci cu siguranţa unui trecut asumat, într-un prezent concret structurat pe baza unui plan de viitor. Trecutul nu-l mai poţi schimba. Prezentul piere ca o nălucă în timp ce nu stăpâneşti viitorul. Aşa că doar călătoria într-acolo contează. Împreună cu oamenii care-ţi sunt alături. Proroci sau nu.

După România urmează Ucraina. Mersi!


It is ‘highly unlikely’ Britain or its allies will send troops to defend Ukraine if it is invaded by neighbouring Russia, Defence Secretary Ben Wallace has said (Ian West/PA) (PA Archive)

https://uk.news.yahoo.com/defence-secretary-warns-uk-unlikely-064513760.html

It is ‘highly unlikely’ Britain or its allies will send troops to defend Ukraine if it is invaded by neighbouring Russia, Defence Secretary Ben Wallace has said (Ian West/PA) (PA Archive)

Domnu Ben Wallace, mai bine tăceai din gură! De ce? Pentru că acest domn, absolut inconştient, îi transmite Rusiei că poate să invadeze Ucraina. De ce? Pentru că Marea Britanie şi aliaţii din NATO nu vor mişca un deget.

Este această declaraţie mai de condamnat decât vânzarea noastră lui Stalin la Conferinţa de la Yalta? Atunci a fost Churchill, acum este Wallace, ministrul lui Boris Johnson. Ciudat că-l cheamă aşa de Boris… Da este. De ce? Pentru că occidentalii au uitat lecţia cortinei de fier. Pe care tot Churchill a inventat-o după ce ne-a vândut.

O fi o lecţie pe care Marea Britanie i-o serveşte Europei Unite? Poate. De ce? De Brexit!

De azi avem un nou partid: Partidul Comunist Liberal Naţional


ZhangHongtu2

Nu e o noutate? Aveam eu o bănuială eu că sunt mai multe partide comuniste în România, dar nu aveam certitudini. Acum le am. De unde le am? De la excluderea lui Orban. Şi care sunt mai concret certitudinile mele? Iacătă-le:

  1. Probabil cea mai evidentă certitudine vine din direcţia pactului de guvernare cu PSD. De ce? Pentru că PNL era un partid de dreapta, iar PSD unul de stânga. Cu mulţi milionari, dar ce contează… Deci dacă poţi să faci un pact de guvernare cu un partid comunist şi excluzi fostul tău prim-ministru şi fostul tău preşedinte, care nu a trădat ideologia PNL, atunci înseamnă că eşti ca şi PSD. Deci comunist.
  2. Şi pentru că l-ai exclus pe fostul preşedinte al partidului, alias fostul prim-ministru, exact cum făceau comuniştii în epoca stalinistă – evident că ai fi preferat să-l execuţi, dar au trecut vremurile acelea – eşti tot partid comunist. Mai comunist decât PSD care şi-a văzut preşedintele (fostul) debarcat, judecat şi condamnat de către stat (şi aici ar fi de discutat). Dar nu de către statul PSD. Deci eşti mai comunist ca PSD.
  3. Revenind la punctul 1, dincolo de excluderea lui Orban trebuie remarcat ceva. PNL este tot atât de comunist în gândire, mentalitate, dacă nu şi mai comunist decât PSD pentru că deşi partid liberal – deci cu o gândire deschisă, nu una marcată de o ideologie totalitară – nu admite diversitatea de păreri. Nici existenţa unor grupuri concurente care nu numai să gândească diferit, dar şi comunice această diferenţă. Deci, comunismul totalitar de factură comunistă a imprimat urme (aproape inexplicabile) mai rău ca-n PSD. Deci PNL este un partid comunist.

Nu în ultimul rând aş dori să-mi manifest curiozitatea cu privire la un alt partid. La UDMR. Sau la orice alt partid fondat pe criterii etnice. Poate un român să se înscrie în UDMR? Ce motiv(e) ar avea? Să zicem că se descoperă că un român înscris în UDMR trebuie exclus. Se va face pe criterii etnice? Şi trece cumva asta drept rasism? Sau ce?

Dar să mă reîntorc la Partidul Comunist Liberal Naţional. Ce garanţie avem că dacă azi acest partid face exact pe dos ce a spus în urmă cu câteva zile – că nu va face o alianţă cu PSD – acest partid nu va face o alianţă cu partidul lui Putin sau cel al chinezului sau al nord-coreanului? Se pare că din chestia asta tot PSD iese mai bine: nu şi-a schimbat părul şi şi-a păstrat năravul.

Cine pierde? Poporul. Care vede încă o dată – dacă mai era nevoie – că votul său n-are nici o valoare. Că ieşirea în stradă e inutilă.

Cine mai pierde? Ţara. Pentru că omul de rând (de la pălmaş la intelectual) scârbit de politicienii aleşi îşi vor face calabalâcul şi vor pleca în alta. Indiferent ce ţară ar alege nu este condusă de români. Şi nici nu este ultima din Europa, aşa cum suntem noi. A nu suntem ultima, aproape ultima.

Şi suntem ultima ţară din Europa cu două partide comuniste. Cu excepţia Rusiei!

România 2021: adevăr sau provocare?


Nu s-ar zice că am scris o carte. Am scris o parte dintr-o carte. După cum spunea Prefața, de fapt o falsă prefață:

Pseudo prefață

Această carte a plecat de la ideea că oricine poate scrie. Și că oricine are ceva de spus. Mai ales dacă subiectul este România. Am dat sfoară-n țară și peste hotare. În cele din urmă am obținut doar trei răspunsuri. Cu mine patru. Și nici măcar nu mă cheamă d’Artagnan.

România 2021: adevăr sau provocare a apărut după proiectul nematerializat din cauza alegerilor România douăzeci-douăzeci: adevăr sau provocare. A fost o provocare pentru noi, cei patru. Rămâne de văzut dacă este și pentru tine. Pentru că am de gând să încep anul viitor cu România 2022: ce s-a schimbat?

Am obținut patru texte inedite. A rezultat o Românie văzută de un englez, o Românie văzută de norvegieni, una văzută printr-o prismă multinațională și una isterică. Pardon, istorică. Adică văzută de mua.

Accept înscrieri pentru următoarea colecție de texte. Din orice țară și din orice perspectivă. Versuri sau proză. Din orice domeniu. Dar cu o singură condiție: să fie despre noi, România, români. Români aiuriți, adică plecați aiurea, băjeniți d-aici sau români adoptați, adică străini pe care i-am aiurit noi să rămână la noi.

Cu defecte și calități, cu bune și rele, cu realizări și eșecuri. De cea mai bună calitate.

Proful

Stres, depresie și anxietate… creștină


Strategies for reducing anxiety | Kaiser Permanente

Prima nedreptate pe care am simțit-o în biserică a fost atunci când pastorul – supărat (poate furios) a strâns corul și l-a muștruluit ca pe un singur om. Probabil după modelul Du-te și vei bate pe Madian ca pe un singur om. S-o fi crezul Ghedeon? I-o fi vorbit Domnul? N-am îndrăznit să-l întrebăm. Explicabil dacă noi eram Madian. În secolul XX. Doar că majoritatea dintre noi nu eram vinovați. După muștruluiala de rigoare a urmat pocăința de rigoare. Eu m-am cam făcut că plouă. (Mi-a ajutat!)

Un exemplu tipic de manipulare, de plasare a responsabilității pe umerii executantului, nu al dirijorului, recte liderului. Ca și când ai da vina pe echipa ce s-a lăsat pe tânjală și a încasat-o acasă cu 3-0!

Și de aici a urmat o lungă listă de masturi și nu-uri cât un pomelnic de sfârșit de an. Sau de început. Ce este cert? Este foarte cert – dacă mă pot exprima așa – că pastorii, predicatorii în general (ba chiar și anonimii ce conduc – oare – ora de rugăciune), dar pastorii în special, marșează pe sentimentul vinovăției. Nu ai făcut asta. Nici cealaltă? Ești tu așa cum…? Ai făcut tu așa cum…? Crezi tu că…? Sau voi, sau noi… Aproape niciodată eu. Dincolo de impresia artistică, cea tehnică lasă se se vadă – nici măcar între-vadă – pasarea responsabilității personale predicată cu acuze colective fără pic de excepție. Și – aici intervine axiomatic cireașa de pe tortul tagmei – neprihănirea, sfințenia, predestinarea într-u giob și chemare a liderului. Eu, mua, mi, BUN – tu, voi, ei/ele – RĂI!

Care te conduce la un stres spiritual, apoi la anxietate de unde te mai scoate episodic vreun verset rătăcit de un predicator venit de pe alte meleaguri, un cântecel mobilizator de pe la radio sau vreun psalm scris acum 2700 de ani. Vivat! Cert este că predispoziția spre depresie spirituală mai mult sau mai puțin inoculată inconștient e acolo. Am trecut prin așa ceva. Mai ales cei care ni se aplică clișeul suntem de mulți ani la credință

Dar te obișnuiești cu suferința că de, și Isus a suferit, ba chiar a murit pe cruce. Moarte pe care tot o aștepți, dar nu mai vine. Ai prefera să mori ca martir ucis de islamiști fioroși decât să mai suferi falsul martiraj al împachetării spirituale numită generic ascultarea de pastor, pentru că vrând-nevrând tu nu mai ești nici măcar oița rătăcită. Nu. Eu sunt (tu ești) capra predestinată focului veșnic. Ei, cum o mai negociem și p-asta? Conștient sau inconștient.

Cert că la poarta sufletului tău s-a prezentat un alt personaj ce s-a cuibărit acolo fără să dea semne de plecare: Anxietatea. La fel de spirituală. Acea stare continuă de inadecvare. Acel Bau-bau că nu te ridici la nivelul așteptărilor. Ale cui așteptări? Ale liderului sfânt, neprihănit și total adecvat. Ale perfectului și perfecțiunii. Ale celui ce se bate cu oricine și orice și iese învingător. Și nici măcar n-a fost nevoie să moară pe cruce.

Doar că dacă stăm un moment și ne gândim… Frate, dar noi n-avem voie să gândim. N-avem voie să spunem ce simțim. N-avem voie să… De ce?

Pentru că spre deosebire de perioada bisericii primare pe care o proslăvim și spre care tindem, dar nu reușim să ajungem – de ce oare? – nouă ni se dă în cap cu TOT Vechiul Testament, cu tot Noul Testament, plus zeci, dacă nu sute de ar trebui, trebuie, musaiuri și nu-lua-nu-atinge-nu-gusta ca să ne menține un fals statut de invincibilitate implementat mai mult sau mai puțin local de interpretări haotice sau sistematice, dar total neavenite.

Pentru că – dacă o luăm logic – acei creștini minunați și biserica lor primară n-aveau la dispoziție Vechiul Testament. În orice caz nu în forma care o avem noi azi. Unul dintre motive fiind că el nu s-a definitivat de către evreii iudei decât după secolul I. În al doilea rând să nu uităm că Noul Testament a fost organizat definitiv în colecția pe care o cunoaștem azi cam prin secolul IV. Deci biserica primară nu era bombardată, mitraliată, împușcată și sinucisă cu scrieri ca pe vremea lui Gutenberg, cu concepte ca pe vremea lui Luther și Calvin sau cel puțin – ca să nu-i omitem pe alții mai dezvoltați ca noi – cu catehisme, mărturisiri de credință și alte canoane á la Trent/Trento/Trident. Sau Constantinopol.

Deci creștinii lui Petru & Co, inclusiv Pavel & Co n-au suferit de inadecvare, de anxietatea conformării provenită din cunoașterea întregii Scripturi care – fie vorba-ntre noi – are multe de condamnat, dar și foarte multe de iertat. De ce Adam și Eva nu s-au sinucis? De ce nu s-a sinucis Cain. Dar David? Oare nu trebuiau să se auto-flageleze, să se taie până la os și să plângă până când îi răzbeau o afecțiune auto-imunitară? De ce n-a pățit-o Solomon? Că erau șefi? Că n-avea cine să-i toace la cap cu Băi, ai citit ce scrie la bla-bla cu versetul bla-bla? Probabil – adică se poate proba, ca-n limba engleză – mai mult ca sigur!

Vinovăția avea un capăt. În afară de Iuda, de vreo doi-trei de prin Vechiul Testament vinovăția s-a reglat, depresia s-a disipat, eventuala anxietate s-a rezolvat în cetățile de scăpare. Ciudat că bisericile ce ofereau până nu demult așa-zisa inviolabilitate a sanctuarului s-au transformat în depozite en-gros de anxietăți personale fără putință de rezolvare în ciuda garanției celui care ne-a spus tuturor Credința ta te-a mântuit!

Și atunci despre ce este vorba? Care ar fi soluția?

Soluția – personală, individuală – care se poate aplica, chiar în cazul celor ce imprimă în suflete anxietatea – bineînțeles dacă aceștia o doresc – este un cuvânt aplicabil cu aceiași măsură, dar cu ajustare individuală, personală. Este vorba de CALIBRARE!

Eu – poate și tu – îmi/îți voi/vei CALIBRA credința în funcție de percepția mea/ta personală a ceea ce înseamnă pentru mine/tine Dumnezeu, sfințenie, biserică, lume sau comunitate, și de mediul în care eu trăiesc la cel mai realist potențial. Pentru că nimic ce mi/ți se impune fără o trăire, o asimilare conștientă, plenară, de bună voie nu constituie parte integrantă a mântuirii. Nici a răsplății.

Iar în ceea ce-i privește pe cei ce ne duc în ispită/depresie/anxietate calibrându-mă/te, le vom transmite un mesaj ușor de înțeles: Domnia voastră fără har, arbitrară, nedreasă cu sare s-a sfârșit.

Puterea unui discurs articulat


Lumea se împarte în două, ba chiar în trei. Da, nu, nu ştiu. Sau pro, contra şi nu mă interesează. În aceste trei grupuri polarizarea duce uneori – în lipsa argumentelor – la manifestări gălăgioase ce se numesc contra-manifestaţii. Acestea sunt moştenirea luptelor angajate fizic din istoria omenirii. De tipul nu-mi place de tine, nu-mi place ceva, îţi dau în cap. Te scuip. Te înjur. Te ameninţ. Fac semne obscene. Fac gălăgie ca să-ţi demonstrez că nu te las să vorbeşti. Bla-bla-bla. Te împiedic să-ţi expui argumentele. Totul în numele superiorităţii mele. Dar în lipsa argumentelor.

Acest tip de dispută este prezentă şi în biserici. Uneori. Uneori nu eşti ascultat. Deşi ai argumenetele cele mai bune. Din ce cauză se întâmplă asta? Pentru că emoţiile sunt mai puternice decât argumentele. Nu poţi convinge un om ce vrea să te omoare pentru că tu-l înfăţişezi pe Satana cu argumente logice. Mai ales în domeniul spiritual. Dar nu numai. Şi în cel politic.

De aceea la alegeri anticipate în România zilei de azi va câştiga AUR. Şi bineînţeles PSD. Agresivitatea şi demonizarea celorlalţi imprimă un efect emoţional de genul Las că merită guvernul, nenorociţii ăştia de la PNL şi homosexualii ăia de la USR !

De ce? Pentru că USR şi PNL n-au avut un discurs articulat de când au intrat la guvernare. USR şi PNL s-au certat pe faţă de când au intrat la guvernare şi s-au expus indecent – ca să zic aşa – în preajma şi în timpul celor două congrese în care şi-au ales preşedinţii. Probabil că singurul punct pozitiv l-a achiziţionat USR prin faptul că Cioloş a ajuns la conducere în locul insipidului, distantului şi ambiţiosului Barna. Bănuiesc că a făcut asta printr-un discurs mai logic, articulat cu proiecţia unui viitor mai roz. Dar toate astea au fost alterate rapid din start de tembeliziunile furioase, uneori agramate, ce-au amplificat gălăgia, jignirile, minciunile şi feicniusurile ca argumente fără putinţă de combătut. Cum poţi combate decent o acuzaţie fantasmagorică? Coborându-te la nivelul celor ce o proferează? NU!

Dacă ai ajuns să fii acuzat în asemenea hal, e cam târziu să mai faci ceva. Până atunci trebuia să-ţi fi luat măsurile de prevedere. Ai cam pierdut. În acest caz nu ajută discursul articulat. Acest tip de discurs îi ajută doar pe cei care sunt de partea ta. În nici un caz nu va combate. Şi puţin, foarte puţin probabil că va reuşi să-i câştige – în focul disputei asezonată cu înjurături – pe cei nehotărâţi care spuneau până acum Nu mă interesează.

Dacă vrei să învingi trebuie să te pregăteşti. Învaţă. Citeşte. Exersează. Începe să faci ceea ce intenţionezi chiar dacă nu reuşeşti din prima. E singurul drum spre succes. Presupun că nu eşti Maradona şi n-ai nevoie de antrenamente. dacă erai nu citeai blogul meu. Nimic nu poate înlocui discursul articulat. Dar ca să-l ai trebuie să investeşti timp şi efort.

În acelaşi timp trebuie să îmbini două componente ale adresei discursului: individul şi grupul. Să faci ce a făcut Isus. Pe de o parte să te adresezi individului care are nevoie de înţelegere. Pe de altă parte trebuie să te expui mulţimii ca să fii cunoscut, să demontezi argumentele opoziţiei – indiferent care ar fi ea – ca să-ţi demonstrezi superioritatea argumentelor tale. Şi nu în ultimul rând să trăieşti aşa cum predici. Ca argumentele tale să fie testate în viaţa de zi cu zi şi să nu fii descoperit ca un alt ipocrit/fariseu.

Bineînţeles că nu vei fi Isus Christos, dar vei putea să-l imiţi la o scară mai mică. Am spus imiţi nu măimuţăreşti. Poate nu vei vindeca, nu vei alunga draci şi nu vei linişti marea, dar vei fi prezent în viaţa celor care au nevoie să le spui o vorbă bună, să fie îndrumaţi în viaţă, să devină mai maturi sau trec printr-o nenorocire. Aşa se verifică un discurs articulat în practică. Şi aşa dezarmezi opoziţia. De partea ta este nu numai discursul articulat, ci şi Duhul. Mai articulat de atâta nu se poate.

Femeia credincioasă


DIÁRIO ESPIRITUAL MISSÃO BELÉM 20/09/2018 - Lc 7,36-50 ...

Centurionul roman a pledat pentru un sclav, mama susținută de mulțimea din cetate pentru unicul fiu, dar după încredințarea dată lui Ioan Botezătorul, acel profet al pocăinței sub amenințarea botezului cu foc al judecății, oare cine va pleda pentru o femeie păcătoasă în casa unui fariseu?

Evident, nimeni!

De cele mai multe ori amatorii în ale predicării răscolesc literatura după amănuntele minore ale întâmplării. Explicabil. Cum să vorbești despre o femeie? Cum să vorbești despre o femeie ce l-a atins pe Isus, Dumnezeul creștinilor? Cum să vorbești în fața unei audiențe despre o femeie ce se atinge de picioarele lui Isus, când Rahav a făcut ceva foarte asemănător? Cum să vorbești despre Isus și ce-o fi simțit el în momentele acelea? Parcă se-ncadrează la dogma ,,Isus n-a dansat”. Mda. Nici n-a băut. Sigur.

Probabil că la nunta din Cana Isus a stat într-un colț, cu spatele la oameni. Ba chiar înainte de a se lansa în spațiul public Isus n-a fost niciodată la vreo nuntă, era afon și nu avea simțul ritmului. Că altfel ce concluzie să tragi când tot dogmaticienii îți spun că a fost uan handrăd părsent uom… Dar nimeni nu se atinge de subiectul sexualității în cazul lui Isus de parcă n-ar fi fost totuși și el om. Sau adolescent. Sau bărbat. Și totuși a fost. Pentru că altfel nu era inteligibilă întruparea. Nici mântuirea sută la sută a omului, pentru că ce nu este asumat nu este nici mântuit.

De data asta eu am încă o întrebare. Mai simplă. Mai neîntrebată. Mă tot întreb cum de femeia aia a trecut de bodigarzii fariseului. Dar am o bănuială: o cunoșteau că mai fusese pe acolo. Sau doar o cunoșteau în chip biblic.

Un lucru e sigur: fariseul este numit. Inculpatul se numea Simon. Pentru că este singurul inculpat. De ce? O să vedem. Isus dialoghează cu inculpatul. Aparent Isus dialoga cu femeia. Femeia ce în ciuda prafului îi sărută picioarele. Să facem abstracție de lacrimi deocamdată. Nu de alta, dar orice ziar de scandal, orice post teve ar fi relatat asta la știrile de la ora cinci. Un învățător, un proroc, un dumnezeu întrupat prins în flagrant: lasă o scursură a societății să-i sărute picioarele. Nu o dată. Apoi lasă ca să-i fie șterse de aceiași femeie. Și în final lasă să-I fie unse cu un ulei scump cumpărat cu banii celei mai vechi meserii. S-a compromis. S-a murdărit. S-a descalificat. Și-a pierdut chemarea. Dacă chiar o fi avut-o…

Trebuie să vină în fața camerei Simon, în casa căruia s-a întâmplat incidentul. Va fi caterisit. Excomunicat. Uitat. Rejectat la groapa de gunoi a religiei! Vă avertizăm că urmează niște imagini cu un mare impact emoțional!

Reporterul Credința TV: Ce credeți că tocmai s-a întâmplat în casa dumneavoastră? V-ați gândit vreodată că se poate întâmpla așa ceva având în vedere viața dumneavoastră atât de curată? Cum o să suporte șocul soția dumneavoastră? Dar copiii? De ce credeți că Isus a inventat povestea cu ceilalți doi interlopi ai societății, cămătarii aceia? Care a fost adevăratul motiv? Ce urmărea să obțină de la dumneavoastră? Va trebui să vă mutați ca să nu fiți blamați de vecinii dumneavoastră?

Din regie (în casca cameramanului): Close-up pe fața lui Simon…

Femeia cunoscută de toți, mai puțin de Isus (contradicție în termeni, nu?) intră într-o casă plină de bărbați supunându-se privirilor, gândurilor și gesturilor lor. Oricine s-ar fi gândit că (în mod normal), dacă Isus ar fi avut un pic de insight, dac-ar fi fost profesionist, n-ar fi lăsat-o să-l atingă. Evident!

Și aici mă gândesc că provocare asta a fost pusă la cale mai demult. Femeia a fost chemată. Femeii i s-a permis să intre în casă cu toate că se știa cine era. Oricine știa. Și se aștepta ca ea să-l atingă pe Isus. Sau poate invers. Cel puțin asta sperau fariseii.

Dar femeia le-a dejucat planurile. A început să plângă. Pentru că făcea parte din capcană și îi părea rău să compromită un om bun după planurile celor răi. După un scenariu. E clar că (și) ea era victima unui șantaj: nu faci ce-ți cerem, te omorâm cu pietre! De parcă pân-atunci nu puteau s-o omoare bine mersi. Dar era tolerată pentru binele societății. Cum care bine? Pentru binele bărbaților. Și pentru binele soțiilor acestor bărbați. Că doar nu era un secret ce făcea ea. Nici ce făceau ei.

Singurul secret era… cine era Isus? Cine l-a trimis? De unde avea el puterea asta? Și pe fondul conspirației pentru compromiterea sa, vine întrebarea despre iertarea unei mai mult sau mai puțin banale sume de bani. Iar vorbea Isus despre bani! Ni-este lehamite! Domle, omul ăsta nu are alte subiecte? Cămătari, bani, iertare?! Zău așa! În casa neprihănitului Simon?

Fariseu nu e prost. E doar fariseu. Cine este scăpat de o datorie mai mare îi va fi recunoscător celui care i-a achitat-o. Normal! Dar în cazul ăsta despre ce vorbim aici? Cine acumulase cea mai mare datorie? Femeia? Poate ea nu avea cu ce plăti… Dar cea mai mare datorie, și victima propriei conspirații eșuate este Simon. Isus a intrat cu bună-credință în casa sa, dar Simon omite cu bună-știință să comită cele mai elementare gesturi față de un oaspete: nu-i spală picioarele, nu-l sărută, nu-i unge capul cu untdelemn. De ce-ar fi făcut-o? Disprețul faţă de cel ce a căzut în capcană i-a interzis niște politețuri inutile. Isus nu merita. Sau nu se merita… Totul era aranjat.

S-ar fi ales Simon cu păcatele iertate dac-ar fi făcut toate astea în loc să-i pregătească lui Isus o capcană? Probabil că nu. Dar cel puțin n-ar fi implicat încă un suflet nevinovat ce n-a complotat împreună cu partida fariseilor. Și în final Isus confirmă această teorie al sufletului nevinovat. Păcatele-i sunt iertate. Nu prin ceea ce a făcut. Nu prin ceea ce n-a făcut. Ci prin credința sa. Ciudat, nu? În fața unui Dumnezeu întrupat, înainte de răstignire și de înviere, credința unei femei, nu a unui centurion, nu a unui fariseu, nu a unei mulțimi, provoacă mântuire. Personală. Și aduce pace. Peste conflict. Peste complot. Peste viață.

Aș paria că abia acum, după nereușita înscenării, după cuvintele lui Isus, Simon fariseul a înțeles că poate să-l iubească pe Isus pentru că el este cel care poate ierta mai mult. Și Simon este dator vândut. Sau doar vândut.

Repetiție generală cu costume


Mascarade: jeu de société chez Jeux de NIM

 
 
Ei da. Repetiție generală cu costume de epocă. Asta este în curs de desfășurare. Coviv-necovid repetiția mater studiorum est, dac-ar fi să adaptăm celebra zicală romană. Romană, nu română.
 
Adică cu ce ne confruntăm în ziua de azi? Cu costumație impusă. N-am fost invitați, am fost forțați. În faza actuala parcă toată lumea e un bal mascat. Cum s-ar numi altcumva? Era pe vremuri o emisiune ‘Cu mască și fără mască.’ trebuia sa ghicești cine era în spatele măștii. Azi cu atîtea teorii ale conspirației, cu atîtea fake news, nu mai are sens să ghicești. Singura scăpare este dacă crezi. Indiferent ce, ancorarea într-o conspirație sau alta, în ‘adevărul’ comunicatelor (dacă o fi și ăla adevăr…) oficiale, într-o scriptură sau alta îți dă tăria (falsă sau nu) de a rezista împotriva dușmanilor. Mai pui o manea să moară dujmanii, mai tragi un imn religios sau național-religios și aștepți. Aștepți? Ce?
 
Aștepți să se termine balul. Poate vor obosi muzicanții și nu vom mai dansa așa cum ne cînta muzica. Sau pleacă toată lumea la muncă-n străinătate. Ar fi și asta o soluție. Dacă nemții vor agricultori, doctori și îngrijitori de la noi, de ce n-ar vrea și polițiști, mecanici, aitiști și artiști de la noi? Șenghenul pare mai aproape decît oricînd, dacă nu în teorie, cel puțin în fapte.
 
Na, că m-am luat cu vorba și am uitat de repetiție. Ei da, asta a fost o repetiție generală cu costume. Ca la teatru. Sau la nuntă, mai nou. Să iasă bine. Nu s-au scos tancurile ca la rivoluție, loviloție sau execuție. Dar s-a cîntat imnul, s-a pus trupili pi stradă, s-a introdus interdicția de circulație. S-a raționalizat papa – vezi interzicerea exporturilor de produse alimentare, primul pas spre raționalizarea alimentelor. România, grînarul Europei… Mai să raționalizeze și lemnul. Dar ce să vezi, nu s-a interzis exportul de lemn…
 
Deci, ce face repetiția? Repetiția, ce se desfășoară conform unui scenariu, sub atenta supraveghere și îndrumare a factorilor de decizie ce au venit cu o idee inspirată are cîteva obiective. Dar astea nu se spun în gura mare. Meseria se fură. Ca și secretele… Ei, despre secrete alta dată. Acum să vedem ce-ar fi după în epoca post-bal mascat.
 
În epoca comunistă nimeni nu s-a gîndit cu seriozitate ce va fi după. Cum va trebui să reacționăm. Ce ar trebui să schimbăm și de ce. Pe ce ne-am bazat în acele condiții – care în treacăt fie spus, ne bîntuie și azi… Pe înțelepciunea milenară a poporului român. Unde ne-a dus? Pe înțelepciunea biblică. Cine a dat doi bani pe ea? Am acționat și am re-acționat tot conduși de instinctele drasajului comunist. Pavloviada, Daciada, Cîntarea României și ședințele de partid au fost mai tari. Mai aproape de neuronii activi. Pentru că n-ai cum să gîndești altcumva dacă nu ești pregătit din timp să dezbați, sa contești, să pui sub semnul îndoielii, să încerci sa găsești soluții. Altele decît cele pentru asigurarea nevoilor de baza pentru supraviețuire.
 
Ca urmare, ne-am trezit cu puterea în mîini și n-am știut ce să facem cu ea. Au știut alții. Cei ce ne conduc și azi. Ne-am trezit cu libertatea în mîini și ne-am vîndut-o. Dar despre asta altă dată.
 
Să zicem că repetiția generală se încheie mîine. Ce vom face? În mod firesc vom face provizii. De tot felul. Dar oare ăsta să fie obiectivul pe care trebuie să-l atingem? În caz de ceva să ne luăm nu numai masca pregătită, ci și costumul? Să fim gata să stăm în izolare mai mult, mai ușor, mai bine, mai confortabil? Pentru ce? Ca să trăim? Oare nu e exact asta punctul în care ne-a adus comunismul în ultima sa fază? N-am stat toți acasă cu antenele noastre spre alte posturi tv, cu parabolice, videouri și deck-uri cu capete de cristal? Și ce dacă ne tăiau curentul sau apa caldă? Și ce dacă nu vorbeam în public? Vorbeam acasă ce aveam chef. Ah, ce bancuri se spuneau pe vremea aia! Și ce dacă ne țineau în frig? N-avea fiecare bucătărie de bloc cîte un horn? Ne-au raționalizat mîncarea? N-aveam noi cunoștințe în branșă? N-a murit nimeni de foame. Ba încă era bine: n-aveam atîția supra-ponderali…
 
Deci, pe de o parte, riscăm să reacționăm în același model al conservării, de fapt, a instinctelor primare. Pe de altă parte, această educație – că ce altceva este repetirea acestor obiceiuri la nesfîrșit – nu ne pregătește pentru epoca de după spectacol, bal mascat sau cum vreți să-i spuneți. Pentru că va fi viață și după. Doar că nu știm exact cum va fi ea.
 
Eu zic – ca unul prudent – ei da, vîrsta își pune accentul, să ne pregătim pentru activitatea în caz de ilegalitate. Adica de intrarea Bisericii sub interdicție. Cam ca și pe timpul comunismului. Interesant ca acum cînd toată lumea strigă pace-pace, nimeni nu mai amintește un alt dicton roman, la fel de bine știut, dar nebăgat în seamă: Si vis pacem, para bellum…
 
De ce în condițiile în care Biserica este mare parte paralizată în practică nu se găsește nimeni să scormonească în teorie, în orice altceva, să vadă dincolo de evenimente? Dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber (activitatea guvernelor) sau dincolo de ce nu se vede (SARS-CoV-2 sau alte cauze) și să sune din trîmbiță? Cu atît mai mult cu cît este o situație generalizată pe plan mondial. Suntem din nou nepregătiți, dar de data asta la scară mare. Foarte mare!
Spectacolul adevărat, real, se va juca. Cu noi. Depinde de noi dacă vom juca rolul impus de un regizor sau de Regizorul nostru personal.