Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Prezentul.


sursa:http://ericcyee.blogspot.ro/2010/04/lost-art-of-disciple-making-appendix-2.html

La ceva timp după revoluție, în 1994 am participat la o întrunire de tineret la cea mai mare biserică baptistă din România. Stil: show. Dezamăgirea a fost cu atît mai mare cu cît cel ce făcea șoul era un bun cunoscător al tinerilor, avea copii, avea charismă și era implicat în predarea teologiei. Un american ce fusese și el invitat nu prea și-a găsit cuvintele, încercînd să nu jignească gazda, dar s-a simțit stînjenit în mijlocul acelui spectacol deplasat. Cel puțin pentru o biserică. Am plecat cu același sentiment de pierdere: să ai în față cîteva sute de tineri și să nu le spui nimic despre Dumnezeu. Dar părinții erau liniștiți că tinerii se aflau la biserică. Pe mîini sigure.

Practica mi-a fost explicată de un alt păstor aflat în aceiași postură: trebuie să faci orice să-i ții pe tineri în biserică. Păi dacă au și ei nevoi, trebuie să le împlinești. Altfel o să se ducă acolo unde sunt împliniți, adică la bar, la disco. În biserică se văd, se cunosc, se plac. Trebuie stimulați: întîlniri, jocuri, excursii la alte bisericii. Adică tot un fel de disco, dar în stilul nostru. Dacă dezertează te iau părinții la rost și cine știe, îți pleacă și ei. Și nu era pastorul de tineret.

Pe de altă parte, m-am întîlnit întîmplător cu un fost enoriaș al bisericii pe care o frecventam ce mi-a declarat că devenise pastor carismatic și că în zonă erau circa 7-800 de tineri și ce lucrare se putea face cu ei! Pînă atunci nu l-am auzit nici măcar vorbind la școala duminicală… Biserica sa nu a depășit limitele familiei sale, cum să aibă impact asupra a sute de tineri? O altă biserică, tot carismatică, din apropiere era plină de tineri. Erau luați de pe străzi, educați, îngrijiți, avea o fermă de porci, își făcea publicitate în străinătate și avea idei de marketing. Nu știu ce îi învăța.

După revoluție bisericile au dat de bani, a dispărut interdicția extinderii clădirilor, așa că unul dintre efecte a fost apariția sălilor de școală duminicală pe grupe de vîrstă. Import american. Rezultatul a fost specializarea învățătorilor și o oarecare izolare a celor tineri de copii, de oamenii maturi. De remarcat că separarea nu se făcea pe grupe de maturitate în credință (de la a doua naștere), ci pe baza anilor de la naștere. Parcă în contradicție cu credința bisericii baptiste. Dacă tot este menționată în Mărturisirea de credință nașterea a doua.

Apoi au apărut promoțiile de pastori, de absolvenți ai secțiilor de teologie didactică, așa-zisă Christian education, tot de import. Și au apărut, ceva mai devreme, școlile confesionale, de toate tipurile. Și aici se preda teologie. Dar cine preda? De cele mai multe ori pastorii și proaspeții absolvenți ai facultăților de profil. Ce făceau copiii la școală? Banalități din vechiul și noul testament. Apoi trebuiau să meargă cu clasa în ,,misiune.“ În mod clar și această activitate contravenea Mărturisirii de credință. Cum să facă misiune copiii ce nu erau convertiți, botezați și catehizați? Dar această întrebare nu se pune. În nici un caz factorilor de răspundere. Nici ei nu și-au pus această întrebare. Ei erau preocupați de alte probleme.

De exemplu, la congresul baptist de la Timișoara dr. Paul Negruț, fost rector al UBEO, pastor al bisericii baptiste Emanuel din Oradea și responsabil cu educația din partea Uniunii baptiste se lamenta cu privire la nunțile baptiste ce nu mai erau ca pe vremuri. Înțeleg că cei ce se nuntesc sunt credincioși vaccinați și nu e bine să-ți pui întrebări stînjenitoare cu privire la copiii despre care în Mărturisirea de credință se deduce că nu pot fi botezați, dar sunt numărați la totalul suflării baptiste (și penticostale). Un fel de numărare a steagurilor a la Pristanda.

Directorilor seminariilor liceale nu le pasă de contradicție, diriginților și învățătorilor nici atît. E o activitate ce trebuie făcută cu clasa pentru a strînge bani, a da frumos și a cîștiga simpatie: uite ce drăguț e ăla micu la amvon! Dar ia să încerce un ditamai matur să se urce la amvon fără autorizație! Anatema!!!

Recapitulînd vom constata că un copil dintr-o familie baptistă învață ceva despre credința sa la școala confesională, apoi la biserică, la școala duminicală și apoi mai învață din văzute și auzite din familie. Deci are cel puțin trei-patru surse de informații,   la care se adăugă și pe cea proprie: prietenii, citirea unor materiale religioase, Scriptura. Pe cine să creadă? Situația ideală în care toate aceste surse concordă este utopică. Rezultatul? Fragmentarea credinței, lacune, confuzie. Nu-i de mirare că în ciclul gimnazial cînd apare ora de religie opțională aceasta este privită ca ceva de pe altă lume.

La toate astea mai trebuie adăugate presiunile părinților, directorilor, inspectorilor și a pastorilor la adresa unor învățători și profesori de teologie, ce se confruntă cu pile, amenințări și stări de vorbă mieroase pentru ca elevul cutare să ia notă mai mare că doar e din familie bună și credincioasă. Nu mai pomenesc de lupta cadrelor didactice cu năbădăile unor odrasle  (cu părinți ) cu ifose sau cu lipsa de educație elementară. Se vede din nou lipsa de coordonare dintre cei ce concură la educația religioasă și la viitoarea dezertare dintr-o biserică cu probleme. Părerea mea este că tinerii nu pleacă cînd devin adulți, ci cu mult înainte. Sunt prezenți cu trupul, dar nu și cu inima.

Așa cum se știe educație teologică din școli este de fapt o cateheză ce se aplică tuturor elevilor. Oare de asta au nevoie? Și ne mai mirăm că pleacă… În urmă cu cîțiva ani apărea pe internet o scrisoare deschisă a tinerilor de origine română din America. Voiau ca predicile să fie în limba engleză. Nu înțelegeau limba română, părinții nu prea vorbeau limba engleză. Și ei plecau. Pentru asta erau înfierați. Și acum pun eu întrebarea: dacă era clar de ce plecau tinerii din bisericile românești (la cele americane), de ce nu s-a putut schimba ceva de dragul lor, a viitorului bisericii (chiar așa?) și a mărturiei în comunitate. Ce costa? Asta făcînd abstracție că bisericile baptiste românești din America sunt anchilozate în cultura anilor 60-70 din România…

Prezentul nu sună bine chiar dacă nu intrăm în detalii ce țin de practica bisericilor, de articole de credință și de controverse referitoare la craționism vs evoluționism, răpirea bisericii, cina Domnului, mileniu, genetică, etică, corectitudinea politică, avortul sau ineranța Bibliei și drepturile omului. Bisericile, cam toate, preferă să stea într-un con de umbră, să nu dezbată probleme spinoase. Rezultatul? Se confruntă cu evenimente spinoase… și plecarea tinerilor.

Ca să nu închei într-o notă negativă aș propune o soluție: ucenicizarea tinerilor ce au fost convertiți. Nu este ceva nou, dar este ceva ce nu se ia în calcul. Ciudat pentru că Noul Testament este exact despre așa ceva. Mărturisirea de credință ce zice? Dar chiar dacă aș vrea să fiu pozitiv trebuie să constat că majoritatea bisericilor nu mai fac așa ceva, pentru că nu au făcut așa ceva. Nu degeaba a scris un american cartea The Lost Art of Disciple Making… (Introducerea de Coleman, ce a scris Planul de evanghelizare al învățătorului. Sună cunoscut?) Cine o traduce și pe limba noastră? Inutil să mai menționez că ucenicizarea nu se face de către pastori și că de cele mai multe ori ei acționează contra celor care gîndesc și fac așa ceva. Și ne mai mirăm că pleacă tinerii?

PS Ah, era să uit ceva! Taberele creștine!!! Despre astea ar fi indicat să scrie un specialist. Mie nu îmi plac…

Vorbiește Moscova?


Eram copil cînd ascultam Vocea Americii sau Europa Liberă ce deschidea emisiunea cu Rapsodia română a lui Enescu, încet să nu audă vecinii. Era o clădire mare cu ziduri de jumătate de metru la exterior și locuiam la etajul doi, deasupra fiind podul. Aveam vecini o familie extrem de doritoare de liniște, așa că dacă făceam gălăgie băteau în perete și strigau să ne potolim. Ne potoleam. N-am știut niciodată dacă ei știau ce ascultam noi la radio.

Dar mai erau și alte posturi de radio, unele mai periculoase altele mai puțin sau deloc periculoase. Era Radio Novi-Sad, al sîrbilor ce emitea și în limba română. Tata asculta muzică sîrbească și meteo la sîrbi. De cele mai multe ori se potrivea cu zona noastră. Mai era Radio Timișoara și Studioul de radioficare al orașului Arad. Asta în afară de radio București. Dar mai era și Radio Moscova ce își începea emisiunea cu un semnal simplificat al melodiei Ce frumos oraș este Moscova. O fi fost, dar pînă în 1977 nu l-am văzut.

În timpul evenimentelor din august 1968 din Cehoslovacia am dat accidental peste acest Radio unde de cele mai multe ori crainic era o femeie cu un puternic accent rusesc. Era de-a dreptul enervantă. Citea o scrisoare de adio a unei tinere ce se sinucise cu ocazia intrării trupelor tratatului de la Warșovia în Cehoslovacia și spunea, citez din memorie: …acum cînd un Merciedes niegru va claxona di trei ori, eu voi fi nevoită să mă sinușid… Cusută cu ață albă povestea voia să dea vina pe capitaliștii ce își băgaseră codița în Cehoslovacia.

Ce făceam? Schimbam postul și gata. Nu stăteai să asculți minciunile rușilor comuniști. Aveam destule de-ale noastre, autohtone.

Așa și acum. E media coruptă, aservită, vîndută? Schimbă domle postu. Închide aparatul, du-te la o plimbare în natură, citește o carte bună! Adevărul nu e de vînzare!

Apoi a zis:


„Adevărat, adevărat vă spun că de acum încolo veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorîndu-se peste Fiul omului.”

De cîte ori nu am zis, eu cel puțin, că iacă mor și Dumnezeu nu trimite măcar un înger din cîți are ca să mă facă bine, să mă salveze! Dar schimb placa și zic: Adevărat, adevărat vă spun, că Dumnezeu a trimis cel puțin un înger ca să aibă grijă de mine, că dacă n-ar fi fost așa, de mult aș fi fost oale și ulcele! Deci e nevoie de o schimbare de perspectivă.

Zicea ieri cineva că sistemul religios nu moare, este indestructibil și așa mai departe. Probabil. Eu ziceam că trebuie o revoluție. Cred că revoluția e la îndemîna oricui. Așa cum tot spunem, dar nu facem, revoluția începe cu mine. Chiar dacă asta ar însemna o rupere de tiparul societății ca a lui Soren Kirekegaard, un cantonament la o mănăstire sau la Taizee, un stadiu petrecut la mititica, slujind ceva vreme la spălatul vaselor într-o cantină a săracilor sau livratul în fiecare vineri și sîmbătă timp de șase luni a 650 de pliante unui sat din România… Singura mea problemă este dacă în loc să mă ridic accept să mă cobor.

Cum altfel să văd îngerii Domnului urcîndu-se? Îi voi tot aștepta coborîndu-se, dar în van… O revoluție cinstită, interioară și în cele din urmă cu efecte exterioare se poate produce în România, de fapt oriunde în lume. Condițile există. Una dintre ele, poate condiția esențială, este ca cei ce conduc și pretind că dețin adevărul să fie confruntați cu Adevărul. Simplu. Asta a început să facă Ioan Botezătorul. L-au lichidat. Asta a făcut Isus Cristos. L-au lichidat, dar nu le-a mers. A înviat. Ba ca să le dea cu tifla (so tu spik) s-a ridicat la cer și a lăsat ucenicilor (nu ierarhiei) cea mai periculoasă afirmație din istorie:  Toată puterea mi-a fost dată în cer și pe pămînt. Duceți-vă și faceți ucenici…

Din păcate această afimație extrem de periculoasă a fost și este anihilată de o chestie banală: propriul interes. În locul interesului lui Isus Cristos am pus interesul meu personal. Și dacă n-am reușit m-am străduit. Alții s-au străduit mai mult, au reușit mai mult. Și-au făcut sereleuri religioase punînd pe firma lor credința, nădejdea și dragostea. Și am ajuns la o babilonie de glasuri și de interese. Și ne-am ascuns în întunerec pretinzînd că suntem lumină. Pentru că am inventat adevăruri de plastic, de carton, de tencuială, de tinichea, de paie,

La întrebarea „Prin ce semn ne arăți că ai putere să faci astfel de lucruri?” Isus n-a scos steaua de șerif, firmanul de la București sau diploma de la Maglavit. Le-a spus ceva despre moartea sa. Dar nimeni n-a înțeles. Se pare că și azi e greu de înțeles. Mie mi-e greu să înțeleg ce s-a întîmplat cu cei ce mi-au fost înaintași, mentori, modele. Unde au dispărut? S-au căpătuit? Cu ce? Cu un centru, cu o universitate, cu o funcție? Și au dispărut. Parcă Isus n-a lăsat modelul ăsta… Totul se reduce la ceva în stilul economiei politice a lui  Marx și Engels, de acumulare și plus valoare prin exploatarea cuiva? Dacă toată puterea i-a fost dată în cer și pe pămînt doar pentru asta, sună jalnic.

Creștinii sunt condamnați (sună nasol, dar așa e) să trăiască un paradox fără de care își pierd rațiunea de a exista: ca să progreseze trebuie să se uite înapoi. Nu poți fi un creștin mai bun dacă nu te uiți la cine a fost și ce a făcut Isus Cristos acum 2000 de ani. Cu toată teologia ce s-a scris și se va scrie. Această teologie, dacă a avut succes, n-a făcut altceva decît să spună în alte cuvinte cine a fost și ce a făcut Isus Cristos. Pentru că îndepărtîndu-ne de sursă pierdem contactul cu ea. Putem avea centre, grădinițe, școli, biserici și cîte mai cîte, dar în ele trebuie să se regăsească aceiași persoană ce este Adevărul, Lumina și Cuvîntul.

După cum ziceau unii dintre studenții mei: E atît de complicat, dar cînd le spuneți dumneavoastră e parcă așa de simplu…

Dar oricum îngerii se suie și coboară peste cineva..

.

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (3)


După răspîndirea creştinismului în Imperiul roman, după despărţirea definitivă a bisericii de creştinismul iudeu, şi după depăşirea obstacolului ce s-a numit gnosticismul (un fel de New Age al antichităţii) şi după slăbirea în intensitate a marcionismului şi montanismului, Biserica a început să definească în termenii civilizaţiei „moderne” (la vremea respectivă) cine era Isus Cristos, care era locul lui, fără să se intereseze prea mult de  (pare ciudat pentru acea vreme atît de aproape de origini), Duhul Sfînt, ce este menţionat atît de puţin sau chiar deloc. Nu ştiu cum justifică alţii importanţa actuală a botezului cu Duhul Sfînt, cînd aceasta lipsea.

Să se fi pierdut atît de repede a practică sau o credinţă esenţială? Faptele Apostolilor nu menţionează prea multe amănunte cu privire la mîntuirea creştinilor dintre neamuri, dar trebuie menţionat, că în ciuda extremei importanţei sale de acum, conciliul de la Ierusalim nu impune botezul cu Duhul Sfînt, nici alte manifestări charismatice ca şi o condiţie esenţială a mîntuirii. Evident, nu poate fi vorba de o omisiune, dacă aceste condiţii ar fi trebuit să fie vitale pentru mîntuire. Vorba aceea, nici măcar Isus nu a vorbit în limbi! Dar cine ştie, poate botezul să fi fost atît de important încît nu mai trebuia fi menţionat, el subînţelegîndu-se automat.

În fine în secolul patru şi mai tîrziu creştinii ajunseseră să îşi zboare capetele pe motive specifice religiei lor: donatiştii cu ne-donatiştii, partizanii lui Arie cu cei care spuneau că Isus a existat din veşnicie, urmînd o serie întreagă de puneri în scaunele patriarhale şi demiteri, cu sau fără sinod. În acest context intră pe scenă şi se face remarcat Ioan  Hrisostom sau Gură-de-Aur, cel care face Antiohia să se pocăiască după distrugerea statuii împăratului. Cum deja scaunele de înalt rang bisericesc erau rîvnite datorită influenţei şi puterii lor şi cum călcase pe bătăturile împăratului, dar mai ales cele ale împărătesei, Hrisostom este tîrît afară din catedrala Sf Sofia din Constantinopol în Duminica de Paşte cînd trebuia să prezideze botezul a 1000 de noi creştini şi îşi sfîrşeşte viaţa în exil.

De cealaltă parte a Imperiului, la Milano, Amrozie, cel care îl botează pe Augustin, este mai puţin expus şi îşi impune punctul de vedere, care pare mai mult legendă decît realitate: nu îi permite împăratului să ia cina după ce acesta omorîse drept represalii cîteva mii de civili în Tesalonic, nu cedează ca una dintre bisericile sale să fie dată arienilor şi neagă dreptul statului de a se amesteca în treburile Bisericii. Cu alte cuvinte, dacă în urmă cu destul de puţin timp statul atenta fără impunitate la viaţa credincioşilor, confisca clădirile bisericii, scripturile ei şi nu exista nimeni care să apere Biserica, Biserica pretinde că această stare de lucruri s-a inversat: nu numai că statul nu are putere asupra ei, ci ea fiind superioară, are dreptul, ba chiar datoria, de a face ce este drept în ochii lui Dumnezeu, disciplinînd statul sau reprezentanţii acestuia.

Cam tot în acea perioadă însă îşi face apariţia un curent care avea să ridice multe şi importante semne de întrebare în creştinism, acestea rămănînd fără răspuns pînă în ziua de azi. Ca urmare a instituţionalizării Biserici, a influenţei lumii asupra Bisericii, unii creştini preferă să se izoleze total de ceea ce ei pretindeau că este o alianţă a lumii şi a religiei. Astfel a apărut timid, dar sigur, monasticismul. Iniţial la marginea aşezărilor omeneşti, apoi în deşert şi apoi în aşezăminte organizate după reguli dintre care cele mai vestite sunt cele ale lui Vasile cel Mare şi Benedict, acest curent manifestă cea mai mare influenţă asupra Bisericii încît pare să îl rupă în două: o Biserică integrată în civilizaţie şi una independentă de aceasta. Problema monasticismului era că ascetismul a devenit din ce în ce mai extremist, pietatea fiind confundată cu străduinţa. Curăţenia a fost neglijată: Atanasie se lauda cu faptul ca Anton nu şi-a schimbat niciodata camaşa şi că nu s-a spălat niciodată pe picioare. Regula lui Pacomie interzicea spalarea picioarelor cu excepţia cazurilor de boală. Marjorie Strachey comentează plină de realism: „Putoarea sfinţeniei din acele mănăstiri şi schituri trebuie să fi avut un ciudat efect descurajator asupra nasurilor religioase.”