Zicala, procedura, locul și bandiții: Banii sau viața?


sursa:http://razvratit.files.wordpress.com/2010/09/rosia-montana-final.jpg

Zicala: Nu există om în România să nu fi citit, văzut la cinema sau auzit, cel puțin în glumă expresia: „Banii sau viața?” Cam totdeauna un individ sau mai mulți, de obicei înarmați și de cele mai multe ori în locuri dosnice unde nu existau martori puneau această întrebare, de fapt o somație ce se poate traduce cu: ne lași banii sau îți iei adio de la viață?

Procedura: Constatînd că pînă în ziua de azi am fost puși ca popor de multe ori în fața acestei somații și că de cele mai multe ori ne-am ales cu banii luați, mă gîndesc că azi ar trebui să nu cedăm banii, chiar dacă bandiții vor să ne ia viața. Mă refer la Roșia Montană. Mă refer la aur și cianuri.

La ce ne ajută aurul dacă tot murim? La ce ne ajută aurul dacă îl iau tot ei? La ce ne ajută aurul pe care nu îl vom vedea niciodată cînd se închid spitale și stau să se prăbușească școli? La ce ne ajută promisiunile unor îmbogățiți cînd muncim pribegi în străinătate?

Locul: Nu mai este vorba de o somație într-un loc dosnic, căci Roșia Montană nu mai este așa ceva de cînd le-a trezit instinctul străinilor de a face bani pe seama noastră. Romanii ne-au cotropit pentru Roșia Montană. Decebal a murit la Roșia Montană. Despre Roșia Montană a scris Bălcescu plîngîndu-l pe Mihai Viteazul și Octavian Goga plîngînd o țară vîndută și jefuită.

Cine:  Dacă aș auzi din gura unui copil „Banii sau viața?“ aș zîmbi! Dar o aud din gurile unor oameni ce se pretind cu cap, niște cineva ce au devenit cineva pe spatele altora care sunt nimeni, așa ca mine și ca tine… Și mă mai refer la gașca profitorilor, a lupilor de ocazie sau a celor profesioniști. E cazul să spunem că ne-am săturat de mafia care ne conduce și care se îmbogățește exponențial în timp ce țara și poporul sărăcește constant. Gata!

Ce mi se pare ciudat: mi se pare ciudat că nici o biserică din România nu a dat un comunicat, un cuvînt, o pastorală ceva în legătură cu fenomenul Roșia Montană. De mic copil învățăm să nu facem ce face popa, ci să facem ce zice popa. Io m-am cam săturat de popa ăsta! Pare mai mult popa lupilor, a hoților, a cioclilor poporului. O fi și popa cu bandiții? Și duminică la biserică vom auzi aceiași somație, Banii sau viața?

Mai este biserica Biserică? (2)


sursa:http://interacc.typepad.com/synthesis/2010/02/vulnerability.html

Spuneam demult, în 14.04.2013 că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Adică între era o mare diferență între intenția lui Dumnezeu și realitate. Templul ajunsese o mașinărie de făcut bani, fără să mai fie templul lui Dumnezeu. La fel cum în foarte multe cazuri (cu siguranță prea multe) biserica de azi nu mai este biserica lui Dumnezeu. Spuneam că dincolo de transformările suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, multe biserici sunt altceva. La baza acestei transformări negative stau mai multe cauze, dar cred că cele mai importante la ora actuală sunt doar două:  biserica nu mai este vulnerabilă și biserica promovează o gîndire schizofrenică.

1. Biserica nu este vulnerabilă.

În Vechiul Testament omul este păcătos și Dumnezeu, judecătorul suprem, îl ierta dacă îndeplinea anumite condiții. Cu toate că s-a făcut vulnerabil datorită creației, Dumnezeu este inatacabil și invulnerabil.  Dar oamenii săi sunt vulnerabili. Exemple sunt destule.

În Noul Testament însă asistăm la o schimbare: Dumnezeu întrupat a devenit vulnerabil pentru că s-a făcut om. Dumnezeu a lăsat Cerul, s-a făcut om limitîndu-se la trei dimensiuni, materializîndu-se în timpul omului. Oamenii îl prind, îl batjocoresc, îl torturează și-l execută.

Asta din perspectiva omului. În urmă cu un an spunea cineva în necunoștiință de cauză că prin Isus Dumnezeu a văzut și el ce înseamnă să fii om, să suferi și să mori. Mă tem că vorbea aiurea.

Ucenicii nu înțeleg ce înseamnă să se facă vulnerabili. Nu sunt interesați. E mult mai interesant ca dracii să le fie supuși. E mai bine să-și asigure un loc la stînga sau la dreapta Domnului. Just in case… La proces și la execuție apostolii nu-și iau crucea, ci o iau la sănătoasa. Ulterior rămîn cu ochii pironiți la cer (noroc că n-au rămas cu gîtul sucit…) atunci când Isus Cristos dispare la verticală. Abia după cîteva zile depășesc starea de confuzie și de împietrire. Criza de identitate este rezolvată doar după pogorîrea Duhului Sfînt.

De obicei puterea contravine vulnerabilității, dar cu toate acestea, apostolii ajung să declare public cine sunt, ce fac, explicînd și ce se întîmpla.

Dacă Dumnezeu devenise vulnerabil, însemna ceva. Ne uităm la ce se întîmplă în evanghelii și cu puține excepții îl vedem pe Isus că realizează imposibilul: vindecă, dă de mîncare din nimic la mii de oameni, merge pe apă, etc. De cele mai multe ori îi spune celui vindecat credința ta te-a mîntuit, nu-i spune cine este, ce puteri și ce relații are (cu Tatăl și Duhul), nici ce a făcut pînă atunci. Ontologicului și iconomicul se regăsesc în minuni sau în pilde, fără prea multe explicații. Păcat că atât de mulți teologi doldora de carte nu cred că minunile mai pot fi reeditate în condițiile de azi. Probabil că așteaptă intersectarea finală a ontologiei cu economia la vremea și în condițiile apocalipsei…

Cert este că ucenicii înțeleg în cele din urmă cine este Isus și acceptă riscul de a se face vulnerabili. Devin vulnerabili pînă într-acolo că se încarcă cu păcatul original, identificându-se (în discursul lui Ștefan) cu Israelul și cu păcatele lui. Apare contrastul între Dumnezeul Templului, al literei legii din sinagogă, Dumnezeul acaparat de establishment și Dumnezeul lui Isus și al ucenicilor. În Biserică, spre deosebire de templu, intră toți cei ce acceptă că Dumnezeu s-a făcut vulnerabil, devenind la rîndul lor vulnerabil în fața lumii și a vechiului legământ. Vulnerabilitatea lui Dumnezeu devine vulnerabilitatea celui ce acceptă să treacă bariera scandaloasă a unui mesia mort între doi banali tîlhari.

Ucenicii nu construiesc un alt templu. În schimb construiesc biserici. Ca urmare vulnerabilitatea creștinismului se diminuează treptat. Acceptarea sa ca religie legală în Imperiul roman și apoi impunerea ca religie de stat duce la reducerea substanțială a vulnerabilității. Totuși vulnerabilitatea se manifestă într-o oarecare măsură (atunci cînd evanghelia era manifestată și proclamată fără coerciția violenței instituționalizate) undeva la frontiera imperiului. Vulnerabilitatea dispare însă când facțiuni ridică sabia în numele unei dogme ce l-ar fi pus în dificultate și pe Isus. Dispare în luptele dintre facțiuni mai mult sau mai puțin ortodoxe ce voiau să impună o formulă dogmatică ce asigura acapararea supremației religioase lipsește acea imitare originală a lui Cristos de a fi vulnerabil.

Instituționalizarea bisericii în est și în vest, cu nuanțele ei naționale a făcut ca vulnerabilitatea să devina mai degrabă una personală, individuală, biserica dizolvîndu-se în interesele unui stat sau altul, a unui papă sau altul sau unui conducător local sau altul. (În epoca modernă Soren Kirkegaard e un bun exemplu de reconsiderare a vulnerabilității. El se face vulnerabil sabotîndu-și poziția în biserică.)

Biserica trăia un paradox: cu toate că nu avea putere, era puternică, cu toate că avea ceva de făcut, a deviat: a dorit să acapareze puterea și să facă paradă. Împărați, regi, duci și conți, oameni mai umili, femei și bărbați, bogați și sărac, negrii, albi  sau de alte culori, au aflat-o pe pielea lor. Papi, cardinali, patriarhi, arhiepiscopi, mitropoliți, episcopi, și nu numai, au manifestat-o în condiții certe sau incerte. E limpede că rezolvarea tensiunii dintre vulnerabilitate și controlul absolut era de negăsit. Vorba unui poet român: nadir latent! La zenit putea fi doar cel ce stătea deja la dreapta Tatălui. Biserica se confundase cu cel ce-i dăduse trimiterea de a face ucenici pentru că doar El avea toată puterea în cer și pe pămînt. Omul bisericos voia acea putere.

Totuși între aceste două extreme, cea a vunerabilității și a lipsei ei, și-au trăit viața de credință milioane de creștini. Martiri sau persecutați, ostracizați sau manipulați, ei au continuat să dea dovadă de vulnerabilitate încercînd să imite modelul vulnerabilității absolute: Isus.

Oare la ce te poți aștepta din partea unei adunări a celor ce au fost iertați de un Dumnezeu ce s-a făcut vulnerabil pentru că s-a coborît să se identifice cu noi? Cum poate reacționa o adunare a celor ce-și mărturisesc păcatele, deci se fac vulnerabili? Este oare posibil ca aceasta să întrețină o invulnerabilitate personală și/sau una instituționalizată într-un creștinism bățos, distant, arogant și în același timp superficial? Eu cred că da.

Cu toate acestea mă identific cu spusele și faptele orbului Bartimeu. Iată cum mi se pare că poate fi rescris textul în viziunea mea:

Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, toți arătînd respect față de Isus și de ucenicii care erau cu El, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă.

El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige ca să atragă atenția asupra sa, cu toate că nimeni nu-l băga în seamă: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”
Mulţi îi spuneau că n-are pic de rușine și-l certau să tacă; dar cu toate că era un biet orb și era clar doar un păcătos nenorocit, el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!”

Nu-i era rușine de cine era, de ce făcea (căci doar asta putea să facă) și știa că dacă s-ar lua după obiceiurile zilei ar fi trebuit să tacă din gură, să stea la locul lui  (acolo unde l-a pus societatea) și să nu se creadă altceva decât era de fapt. Totuși în ciuda presiunii mulțimii, Isus l-a auzit, S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.”
Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus.
Isus a luat cuvântul şi ca unul care îl cunoștea, știa ce era în inima lui și știa că mulțimea l-a ignorat pentru că arăta așa cum arăta, pentru că nu avea bani și nici nu lucra ceva util, pentru că era lipsit de familie, pentru că nu ajundea de sabat la sinagogă, pentru că era orb și era etichetat ca atare, i-a zis:

„Ce vrei să-ţi fac?”

Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.”
Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.

Bartimeu a avut curajul, sau dacă vreți, s-a făcut vulnerabil cerând ceva imposibil unui om pe care mulțimea îl proteja. A riscat să fie admonestat, dar poate era ultima lui șansă. Isus nu avea să mai treacă pe acolo.