Două lecții despre politică și creștinism


Dumbest Cartoon From The Left On "Church And State ...

Majoritatea evanghelicilor sunt de părere că Reforma a fost ceva bun. Vrem nu vrem, într-un fel Reforma a fost mama noastră. Chiar dacă unii dintre noi susțin sus și tare că se trag tocmai din cămăruța de sus a cinei de pe urmă sau cel puțin din casa cincizecimii. Indiferent de mitul original, sau cum vrem să-i spunem genezei pe care o acceptăm, susţinem sau combatem, trebuie să admitem că religia reformatorilor nu ne-a fost prea favorabilă. Noi, sau ai noștri, ne-am găsit să ducem reforma mai departe sau cel puțin să fim diferiți. Și pentru diferența asta suntem în stare să ne scoatem ochii, să murim și să declarăm că ceilalți (oricare ar fi ei) se duc direct în iad, cu sau fără clauza purgatoriului.

Dacă din punct de vedere religios (cu excepția anabptiștilor) biserica Reformei ne-a tras de urechi, hai să spunem că din punct de vedere politic nu cred că suntem de acord cu militarismul Reformei. S-ar putea să am un lapsus, dar totuși nu cred că just war se încadrează în același registru cu fericirile de pe munte. Ştiţi voi care. Cu toate că azi, pentru mulți, pare o opțiune agreată de Isus . Dincolo de războiul din Germania care a durat destui ani, de războiul țărănesc (sau răscoala țăranilor din Germania), să nu uităm ceea ce istoria consemnează sub numele de Războiul de 30 de ani din secolul 17, ce s-a stins în secolul 18.

Dar din 1522 (cel puțin) pînă în 1711 sunt niște ani buni de măceluri. Îi admirăm pe hughenoți, pe protestanți în general, dar să nu uităm că şi ei au contribuit din plin la cele 10 milioane de victime înregistrate în războaiele religioase din acea epocă.

Să nu uităm nici că în toiul războaielor s-au aliat cu dușmanii ca să-și atingă țelurile politice. Probabil știau proverbul autohton ce spune că nu-i rău, ba e foarte bine, să ne facem frați cu dracu pînă trecem puntea. Ca urmare, protestanții au fost sprijiniți de țar și de sultan. În timpul războiului de optzeci de ani Olanda protestantă, calvinistă, a avut Franța catolică ca aliat, evident, după faimoasa noapte de Sf Bartolomeu. O sfîntă alianță am putea spune… Şi nici să nu uităm că foarte curând după iniţierea Reformei, în 1527 trupe protestante germane au jefuit Roma catolică fără nici un fel de remuşcări.

Putem discuta despre stat și biserică, dar să nu uităm că fără puterea statului Reforma ar fi eșuat. Chiar pre-reformatori ca Hus au susținut ideea unei biserici naționale, apărînd ideea rezistenței armate. Husiții n-au fost doar niște tipi pioși. Erau și buni militari. Două sute de ani mai tîrziu new model army a lui Oliver Cromwell era compusă din cele mai radicale elemente creștine ale vremii, adică cei mai credincioși dintre credincioși. Și de ce să n-o spunem p-aia dreaptă: fără traducerile autorizate de stat, adică de regele Iacob, fără decretele Elisabetei I, protestantismul englez ar fi eșuat într-un catolicism autohton cu iz izolaționist. De fapt cele 39 articole ale credinţei din 1563 au debutat cu Zece Articole (1536), Şase Articole (1539) şi 42 articole (1552) pe vremea a şase monarhi:  Henric VIII, Eduard VI şi Elisabeta I.

Un al doilea exemplu, mai aproape de noi vine (Vă vine să credeți?), din tabăra americană a democraților. Este vorba despre președintele Jimmy Carter. Se pare un om bun, un creștin practicant, fost ofițer de marină, senator, guvernator. Dar după spusele americanilor Carter a fost un președinte slab. A eșuat jalnic în criza ostaticilor. Însă puțini dintre noi știm că s-a implicat în Habitat for humanity, că s-a opus cu hotărîre deciziei Curții Supreme în Citizens United v. FEC care a coborît limitele banilor cheltuiți de corporații și sindicate, susținînd că S.U.A. „nu mai este o democrație funcțională ” și are un sistem de „mită politică fără limite.”

Deci un baptist ce a devenit președinte, dar n-a plăcut deloc. I-a urmat un actor, despre care aș spune că și-a jucat rolul, nu c-a fost un președinte. Însă cînd vezi harta alegerilor și covîrșitoarea majoritate a voturilor date lui Reagan, îți pui anumite întrebări.

De exemplu, una dintre ele ar putea fi: Oare ce legătură este între politică și religia creștină? Cea existentă între biserica ortodoxă și stat, oricare ar fi el? Care este menirea creștinului? Să schimbe lumea apelînd la pîrghiile democrației? La cele ale statului? Mi se pare ciudat să batem apa-n piuă cu Isus care a trecut pe lîngă citadela romană din Ierusalim ca să se îndrepte spre Templu, dar în același timp noi să poposim îndelung în fața Citadelei statului fără să ajungem la cea a Templului.

Oare Ierusalimul ceresc are nevoie de politică, de partide, de o democrație autentică înrădăcinată în etosul valah, transilvan sau moldovan? De ce Isus n-a primit să fie rege? Îl alegea doar mulțimea prin vot popular. Nu permitea constituția Israelului? Era mai ceva ca un referendum! Sau poate ne sună a nenea Iancu: Dorința adunării stimabile!

Ce vreau să spun cu aceasta? Vreau să spun că există oameni implicați în politică care sunt buni sau foarte buni în ceea ce fac. Pot fii creștini. Dar tot atît de adevărat este că în politică creștinii au rețineri, mustrări de conștiință, scrupule ce provin din conștiința religioasă. Spre deosebire de Hitler, Stalin, Ceaușescu, Mao, Dragnea, Tudorel Toader, Dăncilă, Firea, Orban, Tokes și alții de teapa lor.

Bănuiesc că atunci cînd Isus a spus să fim sarea pămîntului, nu se referea la sarea partidului. Nici nu ne trimitea la centru să ne impunem politica bisericească de acolo. El nu numai că n-a acceptat să fie rege, ci a fost condamnat de unul dintre ei și de politicieni. Chestia asta ar trebui să ne servească ca pildă. Și iertați-mă, dar faza cu împăratul Constantin și cu salvarea bisericii de la persecuție nu ține. Dacă pînă și ortodocșii susțin ca adevărat enunțul Sîngele martirilor, sămînța bisericii, autorul ei fiind ereticul Tertulian.

Viziune, strategie și tactică sau unde nu-i cap vai de …biserică (3): A fi cinstit sau despre sens şi înţeles


sursa: http://www.hieronymus-bosch.org/Ecclesia%27s-paradise.html

N-am auzit şi nici nu am citit de vreun rege sau împărat care să fie supranumit cel Cinstit. Avem cel Mare, cel Bun, cel Înţelept, cel Chior, cel Mic, Ţepeş, Copronimul (sună mai bine dacă ştiaţi ce era aia Coprol şi la ce folosea) şi alţii de alte feluri. Nici nu am dat de vreun papă de la Roma care să fi foat catalogat ca cinstit. Dar poate au existat episcopi, patriarhi sau mitropoliţi cinstiţi. Mai jos nu merg că mi se face frică…

Dar aşa cum am stabilit, cinstea nu era la mare căutare printre marii şi micii conducători. Sau greşesc, era printre cei mici, că poate de aia au dispărut. Dar rămîne o constatare şi un adevăr valabil şi azi: conducătorii nu sunt cinstiţi. Între sensul cuvîntului şi înţelesul său mi se pare că este o diferenţă. Poţi fi cinstit la modul general, dar nu atît de cinstit pe cît este înţelesul cuvîntului.

Veţi spune că era ceva normal: nu putea fi cinstit Carol cel Mare cu sarazinii, nici Mihai cu turcii, nici Decebal cu romanii, nicii franţujii cu nemţii, englezii, belgienii, normanzii, italienii, austriecii, ruşii, prusacii şi alţii, precum nici Alexandru Macedon cu perşii, indienii şi restul lumii dinspre est. La fel şi Toragawa cu ai lui, Gingishan cu toată lumea ş.a.m.d. E clar.

Dar atunci de ce cerem ca politicienii noştri să fie cinstiţi? Pentru că nu ne mai batem în duel, pentru că ne-am retras armata la aproape 100 de kilometri de la graniţă, pentru că suntem în NATO şi aproape în UE? Ar fi ca şi cum i-ai cere lui Putin să-şi dea demisia că a stat la putere prea mult, dincolo de limita constituţiei, să-i spunem lui Iliescu că va avea de ispăşit şi în viaţa viitoare pentru ce a făcut cînd era la putere şi să-i transmitem lui Bill a lu Clinton că n-o să ia în veci premiul Nobel că nu e cinstit. Sau poate o să-l ia pentru că premiul nu se dă pentru morală.

Mda, de ce nu a lăsat domnul Nobel bani şi pentru unul care a trăit moral? O fi fost prea mare competiţia sau ar fi fost prea mulţi ipocriţi rămaşi în cursă? Păi acum suntem către opt miliarde…

Deci, în mare, toţi politicienii noştrii sunt cinstiţi dacă nu sunt prinşi, judecaţi de justiţie şi condamnaţi ca necinstiţi: cu mici excepţii, extrem de bine cunoscute, toţi sunt cinstiţi. Ce sens are cuvîntul cinstit acum? Dar înţeles?

Să vă spun sincer însă, eu n-am probleme cu politicienii: e clar că trebuie să mintă, altfel n-ar mai exista politică. Aşa cum au minţit F. D. Roosevelt, Clinton, J. Kennedy, Nixon, Kohl, Reagan şi alţii. Cu toate astea lumea vrea şi politicieni cinstiţi şi să trăiască bine. Mie mi se pare că există o contradicţie în sine între cele două dorinţe. Sensul e că fiecare dintre ei au minţit, dar numai cîţiava au fost catalogaţi ca necinstiţi şi au fost amendaţi. Au minţit prea mult şi în folosul propriu.

La fel se întîmplă şi cu pocăiţii. Lumea vrea ca pocăiţii să fie pocăiţi punct. Dar nu se poate să te pocăieşti o dată şi să rămîi aşa toată viaţa. E la mintea cocoşului.

David a scris atîţia psalmi în care se tot pocăia. Isaia se tînguia împreună cu Ieremia plîngîndu-şi păcatele lor şi a poporului lor. Nimeni nu i-a spus lui David pe cînd încerca să scrie al doilea psalm să înceteze că n-are rost, era deja pocăit. Sau deja lamentat. La fel cu Isaia şi Ieremia. După primul capitol (oral) a urmat al doilea, al treilea ş.a.m.d. La fel ca în cazul marilor politicieni, dacă pui beneficiul pocăinţei personale în faţa beneficului celorlalţi nu ajungi decît o maimuţă demnă de un spectacol jalnic. S-ar putea ca cei de pe margine să-ţi arunce un bănuţ, dar o fac din milă pentru că între sensul şi înţelesul pocăinţei tale există o diferenţă. Care este cîştigul comunităţii în afară de etichetarea personală?

Ca urmare, pocăiţii nu sunt pocăiţi şi lumea vrea mai mult de la ei. Chiar şi pastorul, biserica (adică toţi ceilalţi) vrea mai mult de la tine, toţi fiind gata să-ţi dea sfaturi. Ca în cazul politicienilor.

Să vă spun sincer eu m-am cam săturat de o biserică pocăită, perfecţionistă, elitistă, triumfalistă şi lista poate continua. Aşa cum v-aţi săturat de politicieni.

Nu vreau să fac o revoluţie. Nu în politică. Dar vreau să încep o biserică fără biserică. O biserică de oameni normali, o biserică de oameni, nu de pietre. O biserică fără pretenţii, fără legi, fără ifose, pocăiţi şi vorbe mari. O biserică a celor care sunt cinstiţi atît ca sens, cît şi ca înţeles. Las pocăinţa pe seama fiecăruia. E o chestie extrem de personală.

Şi fără viziune, strategie şi tactică. Fără!