Duminică dimineața


 
Printre lucrurile ciudate pe care le-am făcut de-a lungul timpului a fost și o oră de curs cu doi studenți. Dacă ar fi fost doar unu, l-aș fi trimis acas. Și printre lucrurile astea ciudate (impropriu spus lucruri, că de fapt nu sunt lucruri…) a fost și să predic într-o casă de rugăciune în care am putut să număr pe degete credincioșii prezenți. Nu același lucru am putut face cu cei absenți…
 
Așa că mă înființez într-o încăpere aproape goală, împopoțonată cu fel de fel de briz-brizuri, bănci, amvon, baptistier, candelabre rătăcite parcă dintr-o altă lume (nu una mai bună…) și cîteva persoane pe care, evident, nu le cunosc. Dar îmi iau în serios rolul de proroc. Pe cît se poate…
 
Am plecat spre locul cu pricina cu o oră mai devreme. Din alte motive. Agale. Computerul de bord indica un consum incredibil de mic. Animale sălbatice îmi traversau drumul, gata-gata să facă cunoștință cu roțile motoare. În viața mea n-am fost atît de depășit. Eu n-am depășit pe nimeni. Nu era cazul.
 
Am ajuns în proximitatea destinației mele spiritualizate și am mai tîndălit vreo zece minute într-o parcare pustie. Apoi am rătăcit pe ulițele pustii, dar asfaltate. Răcoare, fețe necunoscute, liniște. Ca duminica dimineața. În cele din urmă, poposind alte cîteva minute dincolo de limita geografică a destinației mele, m-am întors. Era deja ora de începere.
 
Am parcat în fața unei case ce se alinia cu drumul principal. Poarta era deschisă, ușa era deschisă și dinlăuntru răzbăteau vocile tînguitoare ale enoriașilor. Un cîntec de înmormîntare? Nu. O cîntare mai jalnică decît una de înmormîntare. Probabil că anunța decesul unei spiritualități demult apuse. Apocalipsa putea începe!
 
Erau în expectativă. În curte se întrezărea toaleta parcă prea modernă în comparație cu realitatea evidentă. Iluzii. În dreptul pisoarului apa ar fi trecut de înălțimea talpei pantofilor mei de protocol. Noroc că în dimineața asta nu i-am găsit și am încălțat o pereche de pantofi de lucru cu talpă de trei ori mai groasă. Predestinare?
 
În fața adunării se oprește o mașina neagră din care coboară o familie tipică. Un el, o ea, un copil de vreo șase ani. Întîrziaseră ca mine. Doar că eu mi-am premeditat întîrzierea. Intrăm după ce dăm mîna într-o anticameră.
 
Culori patinate, așezare tipică, audiența postată strategic de la jumătatea sălii spre ieșire. Ca la ședințele de partid. Sau poate puneau în practică versetul cu locurile cele mai importante la nunți. Cine știe? Erau smeriți.
 
Fratele de la amvon citește un text. Lung. N-am înregistrat de unde. În fața mea un tînăr are Biblia deschisă la alt text. În dreapta vreo 5-6 surori. Cu tot cu mine eram șapte frați. Tot mai bine decît doi studenți. Dar ce să spui unor oameni pe care nu-i cunoști, nu știi cu ce se frămîntă, habar n-ai care sunt temerile sau problemele lor reale?
 
Din rugăciunile exprimate se pare că se deplînge plecarea unora ce fuseseră prezenți cîndva, bolile altora, munca în străinătate și absența pastorului călătorit alt-undeva cu familia. Sunt menționat și eu, bănuiesc cu indicativul Musafirul…
 
Dar eu nu eram musafir. Venisem cu un job. Cu o zi mai devreme mă chinuisem să găsesc un text. Să încropesc o predică. O predicuță… Nimic.
 
Răsfoisem texte cunoscute, vechi notițe. Pustiu. Nimeni și nimic nu-mi spunea tot nimic. Eu nu reușeam să cuplez cu divinitatea. Ea se încăpățîna să tacă. Eram pe alte lungimi de undă.
 
Rugăciunile odată mîntuite, sunt abordat. Cu bănuiala că aș fi trimis să le spun ceva. Cu întrebarea dacă mai rămîn și după-masă. Și dacă dictez și cîntările. Dacă eu le-aș fi dictat cred că aș fi fost acuzat – probabil pe bună dreptate – că am introdus ceardașul în biserică! Mi se desemnează un dictator – de cîntări.
 
Ajungem la amvon, cîntăm ceva cu intonații mortuale despre cît de mult te iubește Isus într-o încăpere 90% goală. Două muște descriu incredibile acrobații, mult mai atractive decît asasinarea fără anestezie a acestui marș din vremea Reformei. Supraviețuim.
 
Mă rog să supraviețuim experienței din ziua de azi, din acest loc, din acest sat, din această adunare, biserică, ce-o fi sau mai bine-zis, ce și-o fi închipuind unii că o fi. A fi sau a nu fi? Hamlet autohton. Mă închipui ținînd în mînă craniul cu pricina… Piei Satană!
 
Fratele dictator îmi spune că lăsăm programul mai lung și invită la contribuții, evident, emoționat. Gîndesc: să facem abstracție de origini, că n-am ales unde să ne naștem și cine să fim. Așa că urmează două cîntări în stil manelist. Tînguitoare. La sentiment. Dar sincere. Și din caiet. Un frate citește un psalm. O soră spune o poezie. Eu citesc textul. Judecători. L-am ales pe Ghedeon.
 
Mă deconspir un pic spunîndu-le cine sunt, de unde-l cunosc pe pastor și alte baliverne autentice. După o altă cîntare leșinată în care le țin isonul, deschid subiectul ca un profesionist ce sunt. Fratele dictator coborîse deja de la amvon plasîndu-se pe laterală, în corul cîndva existent.
 
Cum Dumnezeu vorbește de sus și nu prea reușeste în Vechiul testament să capteze atenția decît prin minuni care-mi sunt imposibile, fac ceva la mintea cocoșului: imediat după introducere cobor de pe muntele sfînt la nivelul audienței. Și le explic de ce fac asta: doar privindu-i în ochi de la același nivel pot să le captez atenția. Minunile pe altă dată!
 
Esența celor două zeci de minute în pas alergător: Dumnezeu stă de vorbă cu Ghedeon la nivelul său. Cu toate că el se plînge că este cel mai mic, cel mai sărac. Aș zice eu cel mai fricos și cel mai pesimist. Poate chiar necredincios. Deși crede că are vedenii.
 
Îngerul ce crease universul stă vreo două ore și-l așteaptă pe Ghedeon să-i facă papa. Dar nu o mănîncă. O arde. Nici Ghedeon nu moare. Ghedeon stă de vorbă cu Dumnezeu cam cum a stat de vorbă și Moise. Direct. Fără prorocul menționat înainte de întîmplare. Ciudat de ciudat!
 
Și îngerul îi dă o misiune, lui celui mai neimportant. Început timid cu demolarea idolilor. Apoi trîmbițarea. Adunarea. Îndoiala. Și războiul. Succes.
 
Morala? Nu contează că ți-e frică. Că ești cel mai mic, cel mai sărac. Cel mai neimportant. Dumnezeu alege lucrurile slabe pentru a-și demonstra superioritatea și a-și atinge scopul.
 
Priviri interesate. Ochi ce sclipesc. Body-language pozitiv. Zîmbete. Mă rog pentru continuarea efectului. Dau mîna cu toți și toate. Îmi iau rămas-bun. Sunt întrebat la ce biserică merg. Una necunoscută parcă… pentru zonă, pentru mediu, pentru stil. Mă opresc la primul abece și cumpăr o pîine încă caldă coaptă pe vatră. Mușc cu poftă. Duminică dimineața.

Demonul cu faţa albă (11): efectele rugăciunii


Deci, am ajuns în momentul în care s-a declanşat criza trombocitelor, care la început erau prea puţine, aşa cum se vede în emailul de mai jos din data de 16 iunie 2008
„Dragii nostri prieteni,
Alex si-a pierdut rabdarea, din pacate nici azi nu il va opera. Nu au sange.
Problema cu sangele este ca el are nevoie doar de o parte din sange si anume masa trombocitara, asta se strange de la 14 oameni care au grupa lui si e valabila doar 4 zile, ceea ce face si mai grea colectarea. Rugati-va sa reusim azi. Eu impreuna cu cativa prieteni din Cluj mergem sa donam sange, poate ca va fi bun si 01, pozitiv, Alex are B3, pozitiv.
Va multumim pentru rugaciuni si sprijin.

Dana”

Mulţi prieteni au vrut să vină să doneze dar, aşa cum am mai spus nu se poate să apari din alt judeţ să donezi sînge. Cred că ar trebui ca Arafat să desfiinţeze piedica asta.  Vă daţi seama de alte probleme din alt email adresat lui Jim Foster, cel care a mobilizat Oastea Domnului din Cluj:

„Jim,
Asta e o veste tare buna pentru noi! Are nevoie de B3, pozitiv.
Eu am reusit sa gasesc o prietena cu o prietena cu aceasta grupa, dar nu putem folosi sangele ei, desi era doritoare sa doneze, pt ca lua medicamente pentru alergie. Daca ati putea da de veste celor din CLuj, sau poate sa imi dati nr lor, sa sun eu… Azi am umblat la centrul de transfuzii si sunt multe cerinte pentru cei care vor sa doneze, dar poate vom reusi. Sa nu fi luat medicamente in ultimele 6 saptamani, sa nu sufere de vre-o boala cronica, sa aiba peste 55kg, sa nu aiba tensiune si sa spuna pentru cine doneaza daca vor sa o faca pentru Nadaban Alexandru, Chirurgie III. Eu ma duc maine sa donez „la schimb” poate ca va fi de folos altcuiva sangele meu. Este criza de sange, mi-a spus doamna de la centrul de transfuzii.

A Lui sa fie Slava,
Dana”

Şi apoi s-a întîmplat cam aşa:

„Dragii nostri,

Nu a fost operat azi. Totul a fost amanat pentru maine dimineata la 9.30. Nu au avut camera de operati libera, au fost urgente. Dar maine Alex va fi primul.
Dar ca sa va bucurati impreuna cu noi de minuni va povestim ce ni s-a intamplat.
Stiti ca era problema cu sangele si ca lui Alex ii trebuia sange ca sa intre in operatie. Ei bine eu am fost ieri la centrul de Transfuzii si am vorbit cu 3 doamne, am aflat ca au putini donatori, dar ca poate in cateva zile se va strange de ajuns pentru Alex. Ieri seara un prieten mi-a spus ca are rude in Cluj si ca va vorbi cu ele poate se va gasi cineva doritor sa doneze.
Minunea? Dimineata la 10 deja mersesera 7-8 oameni sa doneze in contul lui Alex, iar pana la 12 cand chirurgul a sunat sa vada daca au sange deja pentru Alex era ce avea nevoie. Dar Domnul e bun si da ploaie peste toti si pana la 13, cand se inchide Centrul de Transfuzii au continuat sa mearga sa doneze pentru Alex. Si maine mai sunt care vor merge, pentru ca s-a anuntat si la Radio Vocea Evangheliei Cluj ca e nevoie de sange.
Acum… inchipuiti-va figura domnisoarei de ieri care imi spunea despre penuria de sange cand vedea ca tot vin oamneni si spun ca vor sa doneze sange pentru Alexandru Nadaban si nu e deajuns dar continua si in urmatoarea zi. Inchipuiti-va ce marturie este asta pentru toti cei din Centrul de Transfuzii prin mana carora trec cei care au donat pt Alex. Si acum bucurati-va impreuna cu noi de faptul ca tot sangele pe care nu il vor folosi pentru Alex va merge la altii care au nevoie.Acesta este unul din rezultatele rugaciunilor voastre.
Gloria sa fie Dumnezeului Tata, Fiului si Duhului Sfant, azi si in veci vecilor. Amin.
Cu drag,
Dana”

În 20 iunie situaţia era cam aşa:

„Dragilor,

 Stiu ca simtiti impreuna cu noi si va multumesc, si eu simt impreuna cu voi, pacea si linistea pe care le simt din Dumnezeu, prin voi vin.
Ieri dupa amiaza l-au mutat pe Alex de la terapie intensiva, desi ar mai fi trebuit sa sta macar inca o zi, dar au fost urgente multe. Cand l-am vazut era in salonul de sus (asta pentru mine inseamna ca pot sta cu el cel putin 3 ore), avea dureri, dar nu insuportabile, era linistit si isi dorea doar discutiii fara incarcatura emotionala; pt ca de orice fel ar fi fost ele ii provocau dureri din cauza contractiilor din muschii abdominali, unde era operatia. Chirurgul este un domn si se vede ca Domnul lucreaza puternic la toti cei din jurul lui Alex pentru ca este o vedeta acolo, toti il apreciaza si se comporta cu el binevoitor. A primit pat in salonul de 3 paturi (asta fiind salonul profesorului, pt noi este o dovada ca Domnul lucreaza si la cei care nu sunt direct implicati in ingrijirea lui Alex) si asta inseamna mai multa liniste pt el. Revenind la chirurg este cel care ieri a venit sa il vada de 3 ori pana la ora 4, cand am plecat eu. Vorbeste cu Alex si ii explica, asta face mult si pt mine. Se pare ca vindecarea decurge bine, fara complicatii, pana acum.
Desi noaptea trecuta nu s-a odihnit prea bine, azi dimineata nu avea febra, iar acesta este un semn de vindecare fara complicatii. Dupa pranz ma voi duce sa il vad si voi afla mai multe.
Sa stiti ca experienta pe care o traiesc de cate ori va scriu sau va citesc mesajele ma face sa simt obucurie nestavilita. Bucurie care vine din faptul ca lucrul dupa care am tanjit ani de-a randul si anume o biserica al carei membru sa fiu si care sa-mi ofere ce am nevoie si careia sa ii ofer darurile cu care am fost inzestrata, deci lucrul dupa care am tanjit l-am primit acum, prin voi. Va multumim pt rugaciuni si incurajari, pt mijlocire si actiune. Stiu ca Domnul va rasplateste deja – dupa indurarile Lui care nu se sfarsesc niciodata, si binecuvantarile Lui care se inoiesc pentru noi toti in fiecare zi- cu tot ce aveti nevoie.
A Lui, Stapanului nostru Celui Atotputernic sa fie slava, gloria si marirea, astazi, asa cum a fost in trecut si cum va fi in veci vecilor.
Va pup si imbratisez pe toti,

Dana.”

Şi apoi în 25 iunie cu o zi înainte de a ieşi:

„Dragii nostri,

Va multumim pt ca sunteti alaturi de noi!

Vestile sunt si bune si rele. Maine ii da drumul acasa la Cluj. Vindecarea operatiei merge foarte bine. Dar partea rea e ca acum trombocitele (cele care ii lipseau inainte pt ca le extermina splina) au luat-o razna, au trecut deja de 600.000. Asta inseamna ca sangele se prea coaguleaza. I-au administrat deja cortizon, dar maine vom merge la hematolog sa vedem ce poate lua care sa nu aiba atat de multe efecte secundare. Poate ca nu vom pleca spre casa sambata. Inca nu stim, poate maine cand vorbim cu hematologul vom afla si noi mai multe.

Daca Domnul va vrea maine va va scrie Alex.

Va multumim pt rugaciuni, incurajari si actiuni.

Cu mult drag,
Dana”
La care prietenii noştri Mike şi Leslie au răspuns cam aşa:
„Hi Dana and Alex,

                      Delighted that the  young man is on his way home after the surgery  and everyone is amazed.  Excellent!!
                      Not sure what „Trombosites” are.  Anything to do with playing the Trombone?   Anyway we are praying that they will come back into order and be regular.  Complete Recovery is the goal and prayer.
                     We had a great E mail this morning from a lady who was healed at the weekend. It is so encouraging.   So BE encouraged.  Continue to be BOLD and courageous.  You are in our prayers and in our hearts.
                              Much LOVE, Hope and Peace      Mike and Lesley  xxxxx
Aproape inutil să mai spun că hemogramele se succedau la cîteva ore, dar pînă dimineaţa trombocitele s-au calmat şi au început să scadă vertiginos. Cînd l-am văzut pe hematolog, imediat după externare, a spus că medicamentul şi-a făcut efectul. Total greşit: medicamentul nu îşi putea face efectul aşa de repede. Rugăciunile voastre şi-au făcut efectul!
 A doua zi Dan Butuc, un prieten din Oradea m-a dus de la Cluj la Arad, via Oradea unde am poposit acasă la el.