San Remo 1968


Nu vă apucă cîteodată nostalgia? Pe mine mă apucă.

În vremurile alea se cânta în costum (ce-o mai fi ăla?). Muzica bună venea din Italia sau Franța, mai puțin din Marea Britanie. Noi știam să vorbim franțuzește și intuiam italiana. Contau și versurile, așa că englezii nu avea șanse.

Ia uitați-vă ce public! Ia uitați-vă cum aplaudă! Acum se fluieră și se țipă. Nu vi se pare că devenim tot mai animalici?

Uitați-vă ce versuri! Să le comparăm cu cele de azi? Nici pomeneală.

La festa appena cominciata
È già finita
Il cielo non è più con noi
Il nostro amore era l’invidia di chi è solo
Era il mio orgoglio la tua allegria

È stato tanto grande e ormai
Non sa morire
Per questo canto e canto te
La solitudine che tu mi hai regalato
Io la coltivo come un fiore

Chissà se finirà
Se un nuovo sogno la mia mano prenderà
Se a un’altra io dirò
Le cose che dicevo a te

Ma oggi devo dire che
Ti voglio bene
Per questo canto e canto te
È stato tanto grande e ormai non sa morire
Per questo canto e canto

Festivalul era transmis și la noi integral. Alb-negru că pe vremea aia așa era.

Dar totul era decent, frumos și emoționant. Când ați văzut așa ceva ultima dată la televizor? Sau pe internet? Sau oriunde?

Da, știu: sunt un tip nostalgic și demodat, pe cale de dispariție.