La început a fost… diagnosticul (2)


Un diagnostic e bun dacă e confirmat și re-confirmat. Al meu a fost de la început clar. Nu a fost nevoie de second opinion. Pînă și diagnosticul meu era încăpățînat.

Dar pe lîngă încăpățînaree mea nativă mai era ceva. Singurătatea.

Sunt tipul de om ce nu-și face ușor prieteni. E drept că prietenii mei sunt la fel de statornici.

Nu sunt un tip deschis. Fac parte din categoria aceea de oameni ce se simt bine și dacă sunt singuri. Și la un astfel de diagnostic sunt singur. Chiar dacă cineva acolo sus mă iubește. Chiar dacă cineva aici jos mă iubește. Sunt singur sub aparatul Roetgen, la CT, pe masa de operație. Și mai ales singur cînd citesc și răs-citesc verdictele: bilete de trimitere, de ieșire, analize… Îngrozitor de singur.

Singur într-un salon aglomerat. Poate în elementul meu într-un salon gol. Singur cu mine. Egoism? Nepăsare? Neadaptare? Nu. Doar eu. Singur.

Nu m-am supărat pe Dumnezeu. Nu m-am putut niciodată supăra pe Dumnezeu. Nu am strigat „De ce eu?” Nu-l consider responsabil pentru ce mi se întîmplă. Nu știu de ce… Nu sunt prea credincios, nici prea necredincios. Sau poate am fost mai credincios. Dar nu asta contează.

Să se fi supărat Dumnezeu pe mine? Nu cred. Sau nu știu. Precis mi-ar fi spus. Găsea el o cale. Un timp. Ceva.

Nu mi se pare că e nedrept ceea ce mi se întîmplă. Alte lucruri puse la cale de oameni mi s-au părut nedrepte. Nemeritate. Prostești.

Ce ciudat! Poate e doar o problemă de interpretare. Cine-i Dumnezeu și cine-i omul?

În singurătate mi-am dat seama că nu-mi plac pesimiștii. Îi combat. Eu! Sună ca o glumă.

Și mi-am dat seama că nu-mi plac nici super-optimiștii. Cei cu gura mare. Zicea un fost coleg de salon că ăștia nu o duc mult. Se pare că nici celorlalți nu li se garantează lungimea vieții. Nimeni nu garantează nimic niciodată. Și-atunci?

În ultimul timp se pare că se încetățenește tot mai mult ideea că de fapt e o minune că trăim. Subscriu. Sunt un accident. Premeditat desigur. (Să nu jignim unele suflete mai slabe..). Și fericit, la urma urmei. În ciuda tuturor lucrurilor ce trebuie spuse pe nume.

Mă gîndeam de ce Isus a fost singur. Cu toate că avea 12 ucenici în preajmă. Nu au traversat împreună marea pe furtună. Era singur cu Petru.

A predicat singur. Nu a fost o introducere a lui Petru, un îndemn a lui Ioan, apoi Isus, cu predica de bază, apoi Andrei cu concluziile și în final Iuda cu talerul. În fericirile de pe munte era singur. Prorociile le vedea doar el. Și numai el singur.

Singur a fost botezat. Singur a fost ispitit. Singur a fost vîndut. A fost doar el răstignit. Singur. Între doi tîlhari. S-a pogorît singur în locuința morților. Singur a înviat. Singur s-a ridicat la cer. N-a făcut pereche…

Singur în mijlocul atîtor oameni. Printre prieteni și dușmani. Cu toate astea n-a stat prea mult singur în deșert. Putea. Primul care l-a acompaniat a fost Diavolul. Și i-a propus să iasă-n evidență. Să nu mai fie singur. I-a dat să aleagă între trei diagnosticuri. De dorit pentru orice muritor. Le-a respins pe toate. Și Satana a plecat de la el, lăsîndu-l singur.

Ucenicii l-au părăsit și ei lăsîndu-l singur. L-au abandonat și singur i-a găsit.

Apoi a trimis Duhul ca să nu rămînem singuri. Chiar am fost singur vreodată?

 

 

 

Probleme urgente, probleme importante sau diferența între tactică și strategie


sursa:http://www.nickols.us/strategy_definition.htm

“În absența tacticii strategia este cea mai înceată cale spre victorie. Fără strategie tactica este zgomotul dinaintea înfrîngerii.”― Sun Tzu, The Art of War

Am ales acest citat ca să nu fiu acuzat că citez din vreo Biblie sectară sau nesectară. Cred că putem accepta cu toții un chinez mort de mii de ani ce n-a avut legătură cu credința noastră și nici nu se amestecă în ea.

 

Hmmm! Mare titlu, după zicala mare e secerișul, puțini sunt secerătorii, legătorii, treierătorii, încărcătorii, conductorii de atelaje, magazionerii, morarii, brutarii și celelalte categorii ce papă pîinea noastră cea de toate zilele.

Ce vreau să zic? Multe, nu știu dacă voi zice totul dintr-o singură postare…

Creștinismul nostru (en gross) este bîntuit de probleme mari și mici, vizibile și invizibile, cel puțin la prima vedere. O parte din noi o formează nemulțumiții care se plîng, dar încearcă să găsească soluții sau cel puțin să tragă un semnal de alarmă. Cealaltă parte este formată din cei ce trăiesc fără probleme, că totul merge bine, suntem pe calea cea bună, ce s-ar putea întîmpla? Dar și între cele două mari categorii există popor.

Apoi există alte două categorii de creștini: unii ce duc lupta cea bună individual sau în grupuri mici de ucenici și alta cărora nu le pasă d-așa ceva. Ei vor regimente compacte, credeu spus în masă, conducere de sus cu indicații prețioase pentru fiecare moment al vieții, pentru fiecare alegere mai mult sau mai puțin importantă. Depinde și la aia cum și cine se uită la ea. De exemplu, unii zic că nu-i bai să bei o bere. Dar pentru ceilalți să bei o bere, un pahar de vin e păcat mortal.

Alții zic că nu-i bai cum se îmbracă femeia sau bărbatul atîta timp cît nu a comis o infracțiune asupra culturii locale (care știe ea ce știe…). Ăiailalții zic că-i bai dacă fusta nu are atîția țenti, că baticu, că talia pantalonilor nu trebuie să fie mai jos de un anumit punct, că ginșii nu-s buni de biserică. Sunt două poziții antitetice.

Apoi există unii care vor biserică de tineret. Adică iei un pastor tînăr sau îți alegi un lider de tineret și faci o întrunire la biserică imitînd o întrunire la biserică a oamenilor mari. Altora li se pare pierdere de vreme. Că tineretul nu este biserica de mîine, ci cea de azi.

Unii vor predici, alții vor experiențe. Unii vor să le spui cum se bagă firu de ață-n ac, alții vor cel mai nou model de tipoaien că pun ei culoare, formă și o ieși ceva… Unii își promovează tinerii la amvon după cum dau cu gura: azi la ora de rugăciune, mîine la școala duminicală, poimîine la predică. Și hop la 18-19 ani la seminar. Alții zic că nu-i chiar bine și că mai mult contează viața de credință decît turuirea credinței de pe un postament de lemn pus în fața oamenilor. Nepotriviri.

Putem zice că totul se reduce la rezolvarea problemelor urgente pentru unii, pentru aceia care au nevoie de ajutor: e păcat să faci așa, cum să mă îmbrac, de ce așa și nu invers. Alții ce au trecut de faza asta, știu cum să-și rezolve problemele urgente și se gîndesc cum să le rezolve pe cele de perspectivă: dacă deschid azi o școală teologică cînd o să îi văd rezultatele, dacă azi înființez o biserică în satul X unde o să se adune peste 10 ani sau altele de genul ăsta. Două nivele diferite.

Trebuie să se ia în considerare că nu toți creștinii sunt la același nivel: unii sunt mai mici în credință, alții mai mari. Mai tineri sau mai bătrîni. Sau bătrîni, dar tineri în credință, sau tineri, dar mai experimentați.

În esență e vorba de tactică, adică rezolvarea problemelor pe linia frontului de zi cu zi: cum să citești Biblia, cum să te ferești de ispite, ce e aia o ispită, dar un păcat, ce să citești, ce se interzice (dacă se interzice) și altele de acest gen. Nu există o soluție prescrisă la toate, chiar dacă ne uităm în NT sau în VT. Nu de alta, dar și aici ne confruntăm cu interpretări și interpretări. Apoi unii au și alte surse: proroci, vise, lucrări. Alții n-au așa ceva, dar au ierarhie. Poate și primii au, dar nu contează așa mult…

În materie de strategie, unii au trecut dincolo de învățarea tacticii și își rezolvă probleme de front, adică de zi cu zi în mod automat, adică au învățat bine, sunt atenți și nu mai fac mare caz de ceva ce lor li se pare banal. Pentru ei obiectivele sunt în adîncime, dincolo de ce se vede cu ochiul liber.

Acuma toate ar fi bune dacă oamenii s-au iubi și s-ar înțelege. Dacă s-ar vedea lucrarea Duhului, dacă ar ne-am da întîietate unii altora, dacă ar fi un pic de ascultare, de milă, de îngăduință și n-ar fi și din cele rele. Nu le mai pomenesc că tot mi se spune că prea bag de vină.

Și de aici ies chestiile alea ce le-a spus Iacov acum 2000 de ani. Și Pavel unele. Hai să nu ajungem la Petru și la Apocalipsă, să lăsăm judecata necredincioșilor mai pe urmă. Problema e ce se întîmplă între noi, nu ce se întîmplă în lume.

O fi lipsa de ucenicizare, de cateheză, de trăire, de rugăciune, de liturghisire, de meditație, de bani, de organizare, de Duh, de educație, de bun simț, de viziune, de curaj, de treining, de ungere, de proclamare, de una, de alta? Sau e prea mult din eul nostru, al meu, al tău? Sau ce? Suntem orbi? Chiori? Surzi? Că muți nu prea suntem. Dezbinați, supărați, indignați, materialiști, self-centriști, nepocăiți, creștini de formă (care?), de duminică, de ocazie, din interes?

Și n-am ajuns la sacramente, ordinări-hirotoniri, tradiții sau tradiții mai noi, teologie de-a noastră sau de-a voastră, haine preoțești sau nu, catedrale sau adunări, popi sau pastori, pastori sau păstori. Putem s-o luăm oricînd de la capăt și să ne luăm de cap fără probleme, fără remușcări pentru ce credem sau nu credem, pentru ce facem sau nu facem, pentru ce spunem sau prea spunem. Pentru cîte capitole are Biblia mea sau a ta. Pentru Isus sau Iisus sau pentru Mîntuitorul sau pentru smail gizăs lăvs iu.

Ține de tactică și de strategie. Ține de noi, de mine și de tine. Dincolo de diferențe, de carențe, de cine cînd a apărut sau a dispărut din istorie. De diversitate sau uniformitate. De putoarea sfinților nespălați sau de parfumul aftășeivului de pe fața predicatorului sau șanelului cinci de sub lobul miresei.

Dumnezeu stă în ceruri și rîde. Probabil că nu de noi. Satan cică e pe pămînt și… plînge? Mira-m-aș! Fiecare dintre ei are o tactică și o strategie. Fiecare are probleme urgente sau importante. Există o soluție? Sau mai multe? E urgent sau important? Sau urgent ȘI important?

Și în final, o adăugare: Rita Pavone ce voia să dea în cap tuturor celor care nu sunt ca noi. Calmați-vă! În 1964…