Biserica sa schimbat


Acum câteva zile m-am întâlnit cu cineva. Om ce bate la poarta vârstei a doua. În care eu am intrat de mult. Şi ne-am pus pe vorbă. Sau vorbe. Destul de negative, dar şi pozitive. Şi istorice. Ca vârsta noastră. De la una la alta şi de la unul la altul. Cum am fost baptist şi el încă mai este vă închipuiţi pe ce ne-am concentrat. Ca să nu zic focusat.

Apropo, ştiu, în mod normal s-a se scrie aşa nu ca în titlu. dar titlul nu e greşit. Asta a fost intenţia. Să greşesc ca să atrag atenţia. Sau să scriu intenţionat greşit ca să sune mai ciudat. A, nu e de la Feisbuc, nici de la alte reţele sociale. Nu activez în nici o reţea. Nici măcar una socială.

Deci, am vorbit şi ne-am vorbit. Despre cunoscuţi. Unii de aproape, alţii de departe. Unii trecuţi dincolo chiar. Şi despre cei vii. Numai să fi fost vorba de vii… Iar o dau pe negativ. Ză darc said.

Şi am mai vorbit despre biserică. Aia ce sa schimbat. În esenţă aia baptistă. Dar şi celelalte. Despre cum este să fii în biserică, dar să n-ai biserică (era să scriu nai…).

Oricum despre aia baptistă nu mai sunt la curent. Nici când eram nu cunoşteam multe nume – mai ales de pastori/păstori – dar acum e şi mai şi. Trăiesc din amintiri – ca să zic aşa.

Ideea de bază a fost că biserica nu mai este cum a fost. Adică nu mai este cum a fost pe vremea mea şi a sa. Dar la un moment dat ne-am dat seama că dincolo de această realitate, că nici ea nu mai e ca atunci, nici noi nu mai suntem ca atunci. Evident, am trecut prin câteva experienţe. Am căzut de acord însă că bisericile au devenit nişte cluburi. În care creştinii vor să audă ce le place. N-ar fi poate rău, depinde ce le place.

O chestie interesantă a fost ideea ce mi-a împărtăşit-o de a se ruga biserica din care face parte pentru un pastor după inima lui Dumnezeu, propunerea colectivă. Obiecţia lui a fost că de ce să trimită Domnul un pastor după inima sa ca să se lupte cu ei, care nu sunt după inima sa? N-ar fi mai bine să se roage biserica ca fiecare să fie după inima Domnului şi pastor s-o găsi? Poate că da. Dar oricum el nu va bate opţiunea de pastor azi-nu-mergem-la-biserică-stăm-acasă-pe-net- şi-ascultăm-o predică-mai-bună…

În fine, m-am văitat şi eu că informaţia fiind pe toate gardurile, posturile de radio şi pe internet, cam toţi ne-am obişnuit să vedem, ascultăm ce ne place, de câte ori ne place, cine ne place, aşa că tare bun trebuie să fie cel de la amvon ca să nu adormim. Dar dincolo de asta eu am mai avut un of.

Pentru că după cum ziceam informaţia e pe toate gardurile, mai nimeni nu are timp de creştinismul unei epoci trecute. Când Biblie se scria cu b mic. Când numele Isus Cristos era interzis. Când dacă nu citeai ceva din Biblie simţeai că nu-ţi vorbeşte Domnul. Când trebuia să găseşti răspunsuri la propriile întrebări existenţiale pentru nimeni nu ţi le dădea sau erai minţit. De propaganda comunistă. Când cuplai instantaneu cu un alt creştin şi nu conta că ei au sau nu au cor. Că ei au sau nu tobe. Apropo, în afară de fanfară nimeni nu avea tobe. Sau ecran. Sau TV cu circuit închis. Serios? Se putea şi fără? S-a putut şi fără aer condiţionat, dar mai greu. Şi fără mega church-uri s-a putut. Şi fără universităţi creştine.

Dar ce era esenţial era acea descoperire personală a lui Dumnezeu cu aplicaţii imediate într-o lume cvasi comunistă, dar în faliment iminent. Ei, nu plâng după ce era cândva. O eră s-a sfârşit, alta a început – de ceva timp. Păcat că biserica nu şi-a dat seama. Cu alte cuvinte, biserica sa schimbat. Acum nu mai este textul atât de important, informaţia este pe toate gardurile. Aproape că şi Scriptura… Dar acum – ca şi atunci – omul întruchipează textul. Omul este sau poate fii scriptura.

Duhul se manifestă în oameni, în acţiuni, atitudini. S-a ascuns în textul ce nu mai este studiat, dar se lasă descoperit de cine-l caută. Despre care vorbim uneori cu nostalgie. Pentru că nu mai avem timp. Am uitat de text? Am uita de ce şi cine este în text. Dar nu numai în text. Ci şi în Duh.

Şi-n final ne-am luat la revedere. Nu cu speranţa că vom supravieţui schimbării ca ultimi dinozauri refugiaţi într-un muzeu al ştiinţelor naturale. Nici că vom încerca să reedităm – ce credeam noi că a fost – epoca de aur de odinioară. Ci doar că vom continua. Să căutăm Adevărul. Oricum biserica ce sa schimbat nu e a noastră. E a lui.

Să se schimbe el/ea…


Am dat de Domnul cu circa 35 de ani în urmă. O viață de om. După vreo cîteva înîlniri acasă la mentorul meu, am poposit și la biserică. Era parcă vineri seara. Puțini. Cînd mă rugam mă treceau toate sudorile. Dar după un timp am vrut să merg și duminica dimineața. Pe vremea aia nu știam ce e biserica, cine e biserica și dacă făceam parte din biserică. Conștientizarea a venit mult mai încolo. Dar eu eram mulțumit că aveam acces la Dumnezeu.

Retrospectiv intuiesc două perspective. Eram eu care intram în contact cu ceva nou. Era biserica ce intra în contact cu ceva nou. Nu eram un tip extravagant. Nu a trebuit să schimb aspectele exterioare ca să mă pierd în mulțime… Nici biserica nu avea nimic extravagant, așa că ne-am înțeles.

Dar au intervenit schimbări. De obiceiuri. De taiming. De proceduri. De gîndire. Și de acțiune. Și m-am întrebat dacă mi s-a dat timp să mă obișnuiesc sau a trebuit să mă schimb ca să fiu acceptat? Și cu toate că botezul consființește punerea în drepturi depline în biserică și în mod normal de la botez ar trebui să apară schimbările, nu aș putea confirma acest lucru în ceea ce mă privește.

Schimbarea a apărut (cel puțin la mine) înainte de a lua contactul cu cineva care să-mi explice despre ce este vorba în creștinism, ce e aia biserică, Dumnezeu, Biblie, păcat, iertare, justificare, neprihănire, cină, botez și altele. Dar disciplina a apărut după contactul cu biserica, chiar dacă era vorba de doar un creștin și de mine.

Iar mai apoi au intervenit schimbările intelectuale. Modul de a judeca. Setarea priorităților. A valorilor. Și de ce nu eficientizarea vieții. Unele lucruri le-am socotit ca un gunoi pentru a fi capabil să alerg după cele mai valoroase.

După care a apărut reflexul, mimetizarea, autosuficiența, plafonarea și alte înfundături. Le-am explorat, am ieșit din ele și încerc să-mi văd de treabă. Vreo două-trei cadavre mai trebuie îngropate. Cel mai periculos este să te obișnuiești cu putoarea lor și să devii imun la schimbare. Sau total insensibil.

Cu teologia nu a fost un șoc. A fost un deșert. Era efectul de minte de lemn. Probabil din cauza creativității forțate, a competiției și a lipsei practicii în raport cu teoria. Cred că ar trebui să existe și disciplina asta. Cum să pui teologia în practică. Nu cu pastori sau ce vor ei. Ei vor altceva și altcumva. Sau să nu poți trece mai departe la teologie dacă nu ai aplicat în practică. Dificil? Poate. Tai din aripi? Poate. Ce să faci, vîrsta…

Și din nou, n-ar fi mai simplu să se schimbe celălalt sau cealaltă? Ba da. Doar că ar fi total fără folos pentru mine. Schimbarea minții altcuiva nu îmi aduce nici un folos. Dacă se schimbă altul există riscul de a nu mai înțelege schimbarea. De a mă pierde sau de a rămîne în urmă.

Dacă mă schimb eu și înțeleg de ce o fac, pentru ce o fac, schimbarea este lipsită de traume și poate deveni permanentă și ireversibilă.

Adevărul despre biserică, dragoste și alte lucruri banale (1)


Câteva precizări de început.

Aproape că a trecut vara, dar ce, asta a fost vară? Am revenit, pentru unii un pic mai târziu, pentru alții un pic mai devreme. Și eu sunt de aceiași părere.

Atunci când te afli în fața unei instanțe trebuie să juri că vei spune adevărul și numai adevărul so help me God. Sper că lucrul acesta a fost valabil și pe blogul meu, cu toate că nu am scris sub incidența anonimatului. Am căutat să fiu cât se poate de obiectiv și să dau dovadă de curaj atunci când am abordat un subiect. Cu sau fără curaj, dar cu umor sau cu altceva, am fost și voi fi eu.

În al treilea rând, trebuie să menționez pentru unii care nu sunt la curent cu ceea ce cred sau nu cred, că am rupt contactul cu orice instituție eclezială, varianta oficială (ha!) fiind că mi-am luat un an sabatic de cugetare la cele spirituale și mai mult sau mai puțin sfinte. În fine, tot la acest capitol trebuie să menționez că recent am fost convins de valabilitatea teologiei sacramentale protestante și ca atare nu mai cred în oficierea actelor de cult de către așa-zișii slujitori cu funcții (diaconi, prezbiteri, pastori) ce chipurile nu fac parte din cler, dar oficiază pentru că au fost ordinați și sunt curați ca lacrima. Prefer un profesionist pe linie apostolică care își face treaba ca la carte, chestia cu sfințenia unor oficianți rămâne problema lor personală între ei și Dumnezeul lor.

Ca să nu ne pierdem în detalii ar mai trebui să fac unele precizări referitoare la titlu: adevărul este de preferat minciunii, biserica cârciumii și dragostea urii, dar ce facem când acestea nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie sau mai bine zis, sunt cu totul altceva?

Deci, ca să încep, trebuie să spun că mie mi se pare că adevărul a fost transformat în minciună, biserica într-o peșteră de tâlhari și dragostea în ură. De aceea au devenit ceva banal, inutil și fără valoare. O altă întrebare vă va clarifica situația: cine își mai dă viața pentru adevăr, pentru biserică și pentru cel pe care-l iubește? Marele apărător al credinței ortodoxe Gigi Becalli a intrat la închisoare pentru altceva, el războinicul luminii. Mai mult, bisericile tradiționale își fac loc cu coatele ca meritele lor să fie recunoscute în noua constituție. Guvernul, parlamentul, senatul, justiția și alte instituții ale statului se joacă de-a alba-neagra cu adevărul.

Și cu toate astea trebuie să încercăm să facem ceva. Ca să fiu în ton cu muzica, cred că Pink le zice bine.

Deci:

În ultimul timp am fost marcat de faptul că biserica este locul unde se întâlnesc sfinții, doar că de atâta sfințenie nu mai este loc pentru păcătoși. Ce a devenit biserica? O fortăreață din care ieși doar mort și intri doar dacă te transformi asemenea cristalidei într-un fluture perfect. Parcă inițial biserica era acea adunătură de păcătoși ce credea că Isus este Fiul lui Dumnezeu. O adunătură a rataților de marcă dintre care cel mai ratat era unul pe nume Pavel. Nu am o explicație plauzibilă pentru trecerea de la o adunare a celor vulnerabili la adunarea celor perfecți și invulnerabili. Incoruptibili. Dacă stau să mă gândesc biserica din Noul Testament pe care o tot invocă unii ca prototip perfect se chinuia cu mari probleme. Vorbesc despre ele Iacov, Pavel, Petru, Ioan, îngerii și Luca.

Apoi mă întreb de ce s-o fi făcut vulnerabil Dumnezeu atunci când l-a creat pe om, când s-a legat la cap cu Izraelul și de multe ori când s-a întrupat? De ce s-a făcut Isus vulnerabil și a fost botezat când botezul însemna că ești păcătos și că ai nevoie de iertare? De ce s-a lăsat atins de oameni? De ce s-a lăsat învins de trei instanțe și arestat ca un făcător de rele? Pentru ca biserica să fie perfectă sau vulnerabilă? De ce s-a lăsat biciuit, scuipat, lovit și batjocorit? Ca biserica să nu mai îndure vreo jignire și să îi ardă pe rug pe cei ce credeau altceva? Dumnezeu întrupat în Isus a murit pe cruce. Culmea vulnerabilității.

Îmi aduc aminte de atmosfera din instituțiile noastre de învățământ. Nu era tocmai una marcată de vulnerabilitate. Din contră. Cu toate astea acum ceva timp au anunțat un seminar dedicat creativității, imaginației și inovației. Adică un seminar pentru studenți  (https://www.facebook.com/events/131834337000548/?ref=3&suggestsessionid=3f2378be5a537f3b438716e3c05d8b87) într-un mediu prietenos și relaxat, propice noilor idei. Sper că a fost așa. O singură mențiune: doar vulnerabilitatea crează cadrul propice pentru inovație, imaginația și creativitate. Vulnerabilitatea este cadrul perfect pentru schimbare, ceva ce bisericile și instituțiile de învățământ din țara noastră nu admit. Pesimist? Nu. Depresiv.

Ca să nu rămânem cantonați în depresia noastră cea de toate zilele, hai să recunoaștem un lucru: opusul vulnerabilității, frica și rușinea sunt la mare căutare în locurile menționate mai sus. De ce? Pentru că în caz că vrei să schimbi ceva, să fii altcumva, ți se spune: Cine te crezi? Nu știm noi cine ești? Cam aceleași întrebări cu care a fost confruntat și Isus. Totuși într-un astfel de context, nu te face decât  să vrei să pleci, să te faci nevăzut și să uiți că ai dat pe acolo.

Adevărul dureros despre biserica secolului XXI este că avem o biserica obeză, grasă de atâtea resurse, de cursuri, școli, grădinițe, posturi de radio și teve, întruniri și conferințe, centre și locuri de odihnă, biblioteci, filme, edituri și librării și cu toate astea calitatea și numărul creștinilor devotați trup și suflet este în scădere. Parcă ceva merge pe dos. Parcă rezultatele ar trebui să fie altele. Sau poate mi se pare doar mie.

Cu toate că este percepură ca o slăbiciune vulnerabilitatea, după cum spune Brene Brown, este de fapt un act de curaj. Îți trebuie curaj să schimbi, să încerci altceva, să nu rămâi înțepenit în lege. Să fii botezat ca adult, să accepți să ajungi în ipostaze dificile și să riști să fii jignit, necăjit, bătut sau omorât. Îmbrăcați în armură, cu pavăza lăsată, aflați în cel mai inaccesibil turn al inviolabilei noastre biserici vrem să facem mari lucrări pentru Domnul, cel ce a fost batjocorit, biciuit și a murit răstignit între tîlhari. Parcă nu prea sună a evanghelie a prosperității…

Încercăm să găsim adevărul? Try!

A mai murit o …biserică! (1)


În urmă cu cîţiva ani un personaj americano-român lansa de dincolo de baltă o chemare la întrecere patriotică printre baptiştii români pentru a salva de la extincţie bisericile baptiste de la sate. Habar n-avea de realitatea de la faţa locului. Bisericile baptiste nu erau lovite de o năpastă cataclismică aidoma dinozaurilor ante-diluvieni. Nici nu se îndrepta spre micile şi îmbătrînitele, dar tradiţionalele biserici baptiste de la sate un meteorit. Ele am început să moară cu mulţi ani în urmă, încă de pe vremea cînd un preşedinte poznaş al uniunii chema la o întrecere (era să scriu socialistă), în stilul defunctului preşedinte comunist, în care numărul baptiştilor să se dubleze. Era atît de pătruns de chemare încît a uitat să ne spună care erau paşii pentru a ajunge la rezultat. Cîţiva ani mai încoace un pastor baptist a fost chemat la o biserică de ţară să le dea cina. A mers şi le-a prorocit că va mai veni încă de cinci ori. Neobişnuită cu astfel de apucături penticostale la un pastor baptist, asistenţa a cerut explicaţii. „O să mai vin de cinci ori ca să vă îngrop că atîția ați rămas.”

Dincolo de cazuistica şi de anecdotica situaţiei, de altfel deosebit de triste, trebuie să remarcăm unele adevăruri ascunse sub covorul leadershipului baptist al tuturor timpurilor de după revoluţie. În primul rînd, niciuna dintre conducerile baptiste nu a catadicsit să ia măsuri benefice, minime şi la îndemîna bunului simţ, în sprijinul bisericilor de la sate. În loc să fi sprijinit ridicarea unor construcţii de mari biserici la oraşe, era mult mai bine să fi impus şi sprijinit financiar construirea sau cumpărarea unor case parohiale la sat. Acum bisericile de la sat sunt păstorite cu telecomanda. Pastorul stă acasă şi apăsă pe telecomanda bisericii de la sat: cînd el apasă, la sat se acţionează, să întîmplă ceva.

Efectul este nociv din mai multe puncte de vedere, dar le menţionez doar pe cele mai importante: 1) n-ai cum să conduci o turmă, chiar şi de oi, dacă nu o cunoşti şi nu te cunoaşte; 2) nu poţi să şti ce se întîmplă în biserica de la sat dacă nu stai acolo. În evul mediu, unul dintre papii Romei şi-a dat seama că biserica se destrăma atunci cînd preotul nu locuia cu biserica lui. Ca să evite acest lucru a dat un decret prin care îi obliga pe preoţi să locuiască în localitatea, cetatea în care se afla congregaţia pe care o păstoreau. Astfel a evitat extincţia multor biserici. I-ar fi (fost) prea greu preşedintelui uniunii baptiste să dea un astfel de decret? Probabil că nu-l putea găsi în Noul Testament şi n-avea acoperire dogmatică. Dar oare exemplul lui Isus Cristos nu ar fi de ajuns? Închipuiţi-vă cum Isus Cristos şi-ar fi făcut de lucru prin Ierusalim, Cezarea sau o altă cetate, iar ucenicii ar fi fost la lucru pe „ogoarele evangheliei” bîzîiţi de la distanţă cu telecomanda. Ar fi fost un dezastru total!

Ce s-a întîmplat cînd apostolii se înghesuiau în Ierusalim în ciuda poruncii de a vesti evanghelia în toată lumea pînă la marginile pămîntului? A apărut moartea şi i-a împrăştiat. Ar mai fi ajuns Biserica să cucerească Imperiul Roman dacă păstorii creştinilor ar fi stat la Roma şi bisericile ar fi fost teleghidate cu telecomanda? NU. E chiar aşa de greu de învăţat din istorie? Poate, dar nu imposibil.

În urmă cu vreo şapte ani am asistat la o întrunire a conducerii lărgite a uniunii baptiste la Timişoara la care se pusese la cale o mîrşevie în spiritul concurenţei Oradea-Bucureşti. S-au cheltuit bani ca toate cadrele didactice din Oradea şi Bucureşti să fie prezente împreună cu alţi vreo 20 de pastori. Mulţi dintre cei prezenţi acolo nu mai lucrează în cele două instituţii baptiste de învăţămînt superior. S-a discutat degeaba vreo trei-patru ore, s-au flexat muşchii, s-au băgat contre şi apoi s-a mîncat bine pe cheltuiala bisericii. Cu banii ăia se putea pune fundaţia primei case pastorale de la sat. Dar nu! Mai bine ne sfîşiem între noi şi cheltuim banii pe şourile ambiţiei personale. O singură întrebare: dar cauza Bisericii unde este? Dar grija faţă de Biserica de la sate unde s-a pierdut?

S-a schimbat situaţia în bisericile noastre?


Iată un text datat 14.12.2004. Nu a fost publicat, dar am impresia că exceptând unele date referitoare la cîteva personaje din politica ţării noastre, nu s-a prea schimbat mare lucru. Am făcut schimbări minime, de exprimare, nu de fond.

Ma gîndeam în urmă cu două zile la cît de bucuroşi, cît de plini de speranţă au fost unii dintre noi la auzirea ştirii că Adrian Năstase nu va fi preşedinte. Poate ar fi trebuit să ne bucurăm că am scăpat şi de bunicuţa de la Cotroceni. Totuşi eu m-am bucurat mai puţin decît atunci cînd a fost ales Constantinescu. Speram că PSD-ul să se desfiinţeze, speram că ţara să o ia spre o democraţie de tip occidental. Speram. Am rămas cu un gust amar pentru că am investit prea mult emoţional. Ce a urmat cunoaşte toată lumea.

 Mă gîndesc ce mult influenţează opinia publică unele declaraţii care trimit spre o curăţenie morală şi ruperea cu trecutul comunist: gata cu marea corupţie, gata cu clientela politică, vom avea libertatea presei, ne vom alinia cu axa Washighton- Londra!

 M-am gîndit cînd, unde şi de ce va apare şi la noi în biserici un om, sau poate mai mulţi, care să spună lucrurilor pe nume şi să fie primit cel puţin ca Ioan Botezătorul? Cînd se va termina cu corupţia spirituală, cînd se va termina cu manipularea credincioşilor, cînd va exista şi la noi libertatea cuvîntului, a presei, cînd vom scăpa de baronii locali sau de cei dinafară? Cred că ştiţi toţi despre ce vorbesc. Sau să vă dau un exemplu: în urmă cu mai bine de cinci ani am stat de vorbă cu un american pripăşit pe la noi în căutarea aventurii spirituale. În afara limbii române am abordat şi unele subiecte dureroase din ţara noastră. Printre altele am discutat şi despre un personaj sus-pus din cultul baptist. La îndoielile mele referitoare la probitatea morală a acelui personaj influent americanul a răspuns fără echivoc: noi ştim cine e cutare, dar misiunea mea a hotărît în ciuda a ceea ce ştim, să lucreze cu el. Nu a fost exprimată o părere de rău, ci o simplă concluzie, rece ca moartea.

 Nu l-am mai văzut pe american după ce am exprimat dubii cu privire la utilitatea trimiterii unei echipe romîneşti într-o ţară musulmană, să facă treabă. Dar personajul din discuţia anterioară nu a devenit invizibil, nici alţii ca el. Nici amploarea procedeelor de manipulare a bisericilor nu s-a restrîns. Ştiţi ceva despre libertatea presei bisericeşti? Oare cînd va veni cineva ce va pune întrebări şi care va aştepta răspunsuri la acele întrebări? Cine îşi va suma responsabilitatea unei înnoiri a Bisericii din Romania: mastodonţii care au avut viziuni des abandonate, cei care şi-au însuşit proiecte de dragul faimei şi a banilor, politicienii noştri ecleziali? Am ajuns aici pentru că la o anumită vreme am spus nu, în loc să spunem da, sau am spus da, în loc să spunem nu, dar suntem aici. Ce e de făcut?

 Poate credeţi că sunt un Zoro baptist. Cu vreo doi ani înainte de revoluţie m-a întrebat cineva de ce nu plec? Am răspuns că vreau să văd sfîrşitul, că va fi foarte interesant. A fost la vremea respectivă. Dar de atunci (1990) şi pînă acum cred că s-au făcut mai multe greşeli, sau dacă vreţi, compromisuri, decît sub comunişti. Dacă tot e libertate!

 Cînd vom schimba ceva? În urmă cu cîţiva ani la conducere au apărut oameni noi, dar ce au făcut ei pentru biserica din Romînia? Ce a beneficiat credinciosul de rînd? Ce s-a schimbat după comunism? Mă tem că nu prea multe în bine. Ce sperăm, că va veni un Băsescu evenghelic? Iertaţi-mă dar nu am auzit cîntînd cucuveaua pe unde am fost: Arad, Oradea, Bucureşti, Timişoara.

 Să aşteptăm o altă schimbare de generaţie? Cred că sunt prea bătrîn pentru aşa ceva.