Ucenicizarea face ucenici, convertirea face doar convertiţi


În urmă cu cîteva luni am predicat în biserică despre ucenicizare. Era un context potrivit pentru că tocmai se botezaseră patru „suflete”. Am întrebat cine din biserică se vor ocupa de ele. Am observat priviri semnificative, dar nu s-a mers mai departe. Mulţi au fost interesaţi de subiect, am discutat despre asta, dar se pare ca nu a prins în final. Mă gîndesc că din mai multe motive.

Pornind de la conceptul de biserică observăm că suntem de cele mai multe ori interesaţi de ceea ce se întîmplă în clădirea unde se adună biserica cîteva ore pe săptămînă, ceea ce îngustează foarte mult nu numai definiţia bisericii, ci şi preocuparea ei principală. Ca urmare accentul se pune pe activitatea poporului lui Dumnezeu la închinare pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi pe primirea şi darea de învăţătură dogmatică. De aici rezultă o lipsă de preocupare dincolo de zidurile clădirii şi dincolo de cantitatea de timp alocată pentru aceste întîlniri. Aceste auto-limitări, auto-impuse nu fac altceva decît să restrîngă orizontul şi sfera de acţiune a bisericii.

Ce se întîmplă atunci? Biserica nu iese în afară, nu este în primul rînd angajată în misiune în lume, ci rămîne orientată în principal spre interior şi spre o divinitate ce nu pare să fie interesată de lumea pe care a creat-o. O primă consecinţă a acestei stări de fapt este platitudinea sau dispariţia orei de rugăcine, pentru că în lipsa unei ieşiri în afară, rugăciunea se vede exilată în micul cotidian al credinciosului cîrcojat doar de vreo boală sau de criza sistemului secular în care îşi desfăşoară activitatea profesională.  Din nou, unui profan care deschide uşa „bisericii” în timpul orei de rugăciune, o activitate de genul acesta, fără formă şi fără fond, îi comunică absenţa accesului la un Dumnezeu care eventual a creat lumea, a pus-o în mişcare, dar o ignoră, fiind preocupat de alte probleme, eventual în alte lumi.

Repetarea la infinit a aceloraşi rugăciuni nu face decît să îl convingă pe acesta că Dumnezeu este sau surd sau absent, că ceea ce a spus şi este menţionat în Scriptură nu este citit şi aplicat tocmai de aceia care ar fi cei mai îndreptăţiţi să o facă, adică de creştini. În mod paradoxal prezenţa fizică este în contradicţie cu absenţa sufletească a credinciosului la ora de rugăciune, ceea ce nu face decît să îi întărească impresia menţionată mai sus unui observator venit din exterior. Aminuri nespuse, abia auzite la rugăciuni aproape nerostite, ba uneori departe de subiect, nu fac decît să îi confirme ipoteza sa de lucru: Dumnezeu nu aude, nu ascultă şi ca atare e inutil să îi spui ceva, darămire să îl asculţi.

O biserică care se confruntă cu probleme reale, care nu doar reacţionează la ceea ce se întîmplă, dar are şi un plan de acţiune, de „atac”, care s-a mobilizat nu numai ca să fie sfîntă, ci să-i elibereze pe prinşii de război, să îşi formeze noi trupe bine antrenate care să sprijine lupta, să o ducă mai departe şi să o extindă, va avea nu numai motive de rugăciune, ci şi forţă, credibilitate şi rezultate, pentru că Dumnezeu este atent la astfel de rugăciuni.

Suntem azi în situaţia de a avea biserici formate din convertiţi tobă de teorie, dar anemici, cu muşchi atrofiaţi pentru că nu au fost folosiţi. Sau eventual au fost folosiţi în dispute orientate spre interior cu privire la cîţi îngeri pot să stea pe vîrful unui ac. O biserică formată doar din convertiţii nu poate să vadă, să perceapă ucenicizarea ca ceva fără de care biserica nu poate exista. Ca urmare acea biserică nu investeşte timp şi resurse în aşa ceva, confirmînd în acest mod dubla absenţă atît a formei, cît şi a fondului. Acest tip de biserică este consecventă cu tipologia amintită la început şi nu îşi va schimba orientarea decît cu traume. Preferînd micile binecuvîntări, acest tip de biserică nu ia în calcul menirea suferinţei lui Cristos, nici cea personală pentru slava lui Dumnezeu, nici moartea lui Cristos pe cruce şi trimiterea Duhului Sfînt în beneficiul creştinilor potenţiali aflaţi încă în lume şi de fapt îşi auto-barează accesul la marile binecuvîntări.

Ce este de făcut? În primul rînd se cere reorientarea spre exterior a bisericii, ceea ce ar duce în mod automat la reorientarea spre rugăciunea cu scop şi semnificaţie a bisericii militante, angajate. Reorientarea tuturor activităţilor spre contactul cu cei pierduţi, astfel încît o agapă, de exemplu, să nu ducă la moleşirea bisericii datorită hranei ingerate, ci la mobilizarea şi energizarea ei. Practic? Trebuie schimbată total politica de investire a  timpului, care trebuie investit nu în activităţi, ci în persoane, în cineva. Aceasta trebuie să se facă îndepărtînd gîndul unor beneficii imediate de dragul sporirii numărului convertiţilor şi a beneficiilor personale de orice fel. Cu toate acestea, practicând ucenicizarea, aceasta va aduce beneficii (personale) spirituale enorme.

Despre blogul acesta


Am decis să am blog. Am mai avut unul, dar l-am abandonat. Ideea în sine mi s-a părut interesantă, dar îmi lua prea mult timp. Dar am recăzut. 

Am auzit de bloguri care nu permit comentarii. Nu comentez! Am auzit şi despre bloguri cu comentarii prea „colorate”. Este inevitabil să nu se mai rătăcească şi unul mai „colorat” pe blogul tău. Ce poţi să faci? Nu îi admiţi comentariul! Nici eu. Dacă laşi un comentariu, în caz că nu ne cunoaştem personal, lasă numele adevărat. Anonimatul e depersonalizant şi miroase mai mult a denunţ de Ev Mediu, decît a enunţ al secolului XXI. Dacă numele tău nu se potriveşte cu adresa de mail, puţin probabil că o să îţi apară postul. Mi se pare un principiu bun.

Nu pot să mă dezic de mine însumi, nici de istorie, aşa că posturile vor şi fi auto-biografice. Uneori o să trec dincolo de ceea ce am trăit eu, de dragul ficţiunii şi nu numai.

Pasarea Phoenix Remixed & co a fost catalogat automat ca blog despre Istoria Bisericii. Este şi despre aşa ceva. Pasarea Phoenix Remixed & co a fost catalogat ca blog evanghelic. Hm? Nu am declarat aşa ceva. Perspectiva mea e ceva mai largă. Din 1982 am luat o direcţie creştină pentru că l-am descoperit pe Dumnezeu sau poate el mi s-a descoperit. Ei, ce contează? A fost o experienţă personală de care nu am făcut prea mare caz, cu toate că a fost destul de …charismatică. Biserica în care m-am maturizat nu declara că e „baptistă” şi ca atare nu ne-am identificat prea mult ca baptişti, ci ca ucenici ai Domnului. Trebuie să mărturisesc că am fost atras de această identitate. După un timp am constatat că identitatea în care am fost iniţiat este definită prea îngust, chiar mai îngust decît mi-a fost prezentată iniţial. Drept urmare, nu ar trebui să mire pe nimeni că încerc să mă exprim dincolo de graniţele ei dogmatice. Trebuie neapărat să menţionez că în timp, am fost îndrumat să gândesc în afara acestor graniţe de cîţiva oameni ce au rămas în interiorul ei.  

Personal, nu am scopuri politice, religioase, etnice sau de altă natură. Totuşi nu pot să neg că sunt roman, creştin, alb, bărbat, tată, pedagog şi că am o anumită vîrstă. Nu ştiu dacă acest blog mă defineşte, dar la urma urmei, nici nu cred că ar conta prea mult. Voi posta ce îmi trece prin minte, prin faţa ochilor, orice este interesant sau extrem de plictisitor; orice ce e de bună calitate, dar şi ceea ce este de prea proastă calitate. Nu mă interesează reclama, pentru că …nu sunt cotat la bursă. Chiar dacă alimentează eul, nu mă interesează poziţia mea în vreun top, clasament sau ceva asemănător. Nu scriu ca să urc, cum nu postez ca să fiu aprobat sau dezaprobat. Scriu pentru că am trăit. Cînd nu o să mai scriu veţi şti că am …plecat.

Voi accepta comentarii critice. Sper fără atacuri la persoane sau persoană. Nu sunt intangibil, dar sper să fiu incoruptibil. Pe cât posibil accept limba română, engleză şi franceză. Vă rog nu postaţi în swahili, chineză, japoneză şi alte limbi rare. Nu sunt în stare să citesc aşa ceva.

În principiu, pe Pasarea Phoenix Remixed & co ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. 

Închei cu tradiţionala urare: bloguieşte mai departe!

Semnat, Alexandru Nădăban