De ce mulţi creştini au devenit martori ai lui Jehova?


Anti-vaccine | Chappatte.com

Este de notorietate că martorii lui Jehova – ce în România au intrat în legalitate acum câţiva ani prin maşinaţii politice fiind declaraţi biserica lui Jehova – nu se atingeau de arme. ca urmare au suferit rigorile legii comuniste. Probabil chiar şi înainte de utopica şi mortala dictatură a proletariatului.

Şi mai este de notorietate că martorii lui Jehova nu acceptau transfuzii. Motivul este – conform sitului https://www.jw.org/en/: Both the Old and New Testaments clearly command us to abstain from blood. (Genesis 9:4; Leviticus 17:10; Deuteronomy 12:23; Acts 15:28, 29) Also, God views blood as representing life. (Leviticus 17:14) So we avoid taking blood not only in obedience to God but also out of respect for him as the Giver of life. Cu alte cuvinte – deşi interpretarea firească a Scripturii se referă la cu totul altceva decât transfuzii – martorii susţin că şi fără transfuzii poţi trăi bine mersi.

Deci, cu toate că Scripturile vechi şi noi se referă la mâncarea sângelui şi la sacrificarea animalelor pentru un idol, martorii forţeză aplicarea lor la transfuzii deşi transfuzia – în ceea ce mă priveşte ca unul care a beneficiat de câteva transfuzii- salvează viaţa în anumite condiţii. În concluzie, ei preferă să moară, dar să nu ingereze sânge străin prin sistemul sanguin. E vorba de o credinţă proprie sau ceea ce se numeşte în SUA First Amendment right sau excepţia de la aplicare, conformare din motive religioase.

Şi acum să trecem la creştini. Asta pentru că în general biserica-i consideră pe martori eretici, nu creştini eretici din mai mute motive.

Mulţi creştini de mai toate facturile (baptişti, penticostali, ortodocşi, carismatici, etc.) nu vor să fie vaccinaţi. Unul dintre motive ar fi de natură religioasă. Dar nu este clar care ar fi acest motiv. Care ar fi anomalia din credinţa lor care ar apare în cazul vaccinării? Eu unul – şi vă rog să-mi spuneţi dacă aţi auzit altceva în comentariile acestui post – am auzit stând de vorbă cu câţiva dintre ei sau citind ştirile pe un sit sau altul – că motivele ar fi:

1. Virusul Covid2 Sars19 nu există. Este o invenţie a guvernului mondial ce doreşte supremaţia globală.

2. Vaccinarea este o mascaradă pentru a injecta toţi oamenii cu un cip care să le anihileze voinţa şi credinţa adevărată. Şi variante ale acestei concepţii.

3. Chiar dacă ar fi infectarea cu virusul Covid ar fi periculoasă, credinţa te fereşte de efectele bolii.

4. Vaccinarea este un semn al Satanei conform Apocalipsei şi trebuie evitat.

Pentru un studiu mai larg vezi https://ziare.com/media/stiri-false/avem-prea-multi-sau-prea-putini-morti-a-fost-sau-nu-o-mare-pacaleala-top-fake-news-uri-si-conspiratii-despre-covid-19-interviu-1610213.

Ei bine, din toate aceste motive nu prea văd unde s-ar situa argumentaţia bazată pe Scripturi. Eventual s-ar putea situa tot acolo de unde martorii lui Jehova îşi aleg argumentaţia ce nu are legătură lingvistică şi logică cu pretenţiile de excepţie bazată pe convingeri religioase. Adică, oricine poate invoca orice din Biblie, Coran, Talmud, Mahabarata şi Ramayana, Epopea lui Ghilgameş, Manifestul comunist sau Vedele pentru a-şi susţine un punct de vedere sau altul.

Ştiu că afirmând acest lucru va duce la reacţii negative. Dar dincolo de lipsă de logică, afirmaţii de genul şi când greşeşte Dumnezeu nu greşeşte sau cine eşti tu ca să ne spui nouă că greşim, am la îndemână mormane de cadavre, nevaccinaţii din această perioadă în care în România se moare pe capete – mai ales de Covid – şi lipsa unor versete specifice care să motiveze credinţa că vaccinurile anti-Covid sunt ceva satanic sau cel puţin inutil. A, nu m-a plătit nimeni să scriu ceea ce scriu!

Deci oameni buni, dacă v-aţi vaccinat până acum anti-tetanus, antipoliomelitic, anti-mai-ştiu-eu-ce -boală mai mult sau mai puţin mortală, fără să puneţi la îndoială efectul vaccinului, cum de acum vă trece prin cap că totul este o conspiraţie satanică sau cel puţin un atentat la credinţa voastră?

Ca unul care iniţial am refuzat chimoterapia pentru o vedeam inutilă ca efect şi suferinţă din 2008 până în 2014, dar fără să am o explicaţie scripturală, am acceptat-o în 2014 şi asta mi-a salvat viaţa. Comparativ cu chimioterapia vaccinul este neglijabil ca suferinţă. Mi-a căzut părul, mi-a fost afectat sistemul muscular, organele interne inclusiv inima, sistemul sanguin, gustul, mirosul, psihicul. Cu toate astea am decis că suferinţa merita, pentru că viaţa – deşi în condiţii precare la început – are şanse să bată moartea sigură datorită limfomului non-Hodgkin, boala de care sufeream. Prin credinţă am acceptat că există o şansă să scap din încleştarea ce eu numeam Demonul cu faţa albă – boala de natură hematologică ce mi-a albit – timp de mai mulţi ani – faţa.

Şi azi sunt viu, în remisie totală. În aceiaşi notă pot să spun că m-am vaccinat, am făcut rapelul şi boosterul. Pentru mine este o chestiune de credinţă să accept. Pentru unii este o chestiune de credinţă să nu accepte. Viaţa şi moartea va dovedi cine are dreptate. Dacă sistemul imunitar nu ne joacă feste.

Ca urmare, nu înţeleg de ce unii creştini au ales să devină – cel puţin virtual – martori ai lui Jehova. Pentru ei vaccinul este ca o transfuzie de sânge, dar atenţie, versetele folosite de martori pentru a justifica ne-credinţa lor se referă la altceva decât transfuzii şi la salvarea unei vieţi. Versetele voastre pentru a justifica opoziţia la vaccinare care ar fi? Cum le interpretaţi şi în ce context are loc această (re)interpretare? Aceste versete se referă atunci la toate vaccinările şi vaccinurile sau doar la acesta din prezent? Sau şi la toate vaccinurile viitoare? Pe motive religioase? Ale martorilor lui Jehova? Hmmm…

A trecut timpul, a venit vremea


What Is the Biggest Remake Bomb of All-Time?
sursa imaginii: https://external-content.duckduckgo.com/iu/?u=https%3A%2F%2Ftse1.mm.bing.net%2Fth%3Fid%3DOIP.pPXbr0p3Tsi0XDW_ozVreQHaD5%26pid%3DApi&f=1

Am învățat și sunt perfect conștient, cu toate că nu pot uneori, oricât m-aș strădui, să admit că teologia se face într-un context cultural. Adică evanghelia și explicarea, practica ei, trebuie ancorată în realitatea unui popor, al unei comunități anume. Altfel ea nu este relevantă. Corect.

Ceea ce mă preocupă însă în ziua de azi este forma, procesul, prin care evanghelia înflorește. Adică cum devine ceva care trebuie, ceva extrem de interesant, demn de luat în seamă. Cum răspunde la întrebările generației mele acum și aici.

De exemplu, și revin la exemplul personal, atunci când am descoperit evanghelia, eu treceam printr-o criză existențială. Și atunci mă întreb, de exemplu, cum ar putea răspunde evanghelia unei crize de acest fel în ziua de azi sau dacă nu există criza, la ce trebuie să răspundă pentru a avea sens. Cu alte cuvinte (indiferent cât ar fi de vechi), de ce mesajul lui Dumnezeu ar fi acceptat, trăit și dat mai departe?

Cum n-aveam habar de evanghelie, Dumnezeu și Scriptură pentru mine, care treceam – așa cum am zis – printr-o criză existențială, a fost simplu, aproape liniar. A trebuit doar să găsesc pe cineva care putea (în accepțiunea mea) să-mi spună ceva despre toate astea.

Apoi pe etajul doi (să-i spunem așa…) am încercat să molipsesc câțiva adolescenți din familii creștine ca să citească și cum să citească Scriptura. Pentru ei era interesant pentru că era ceva nou. Și oricum nu prea citeau altceva. Un pic de manuale școlare. În final, după atâția ani, nu sunt prea convins că am reușit, dar am încercat. Vreo doi-trei-patru au încercat teologia. În final vreo doi au și reușit. O fi oare un criteriu bun de apreciere?

Apoi a venit boom-ul libertății de exprimare. Fenomenul nu e dus la adâncire, revenirea la surse (Mă întreb de ce trebuie mereu să revenim la ele, pentru că ne pierdem pe parcurs?), ci la diversificare, diluare și la activism dezorientat. În toate direcțiile. Cu botezuri mari, dar fără consistență o dată cu dispariția riscurilor tradiționale de pe vremea naționalismului și comunismului. Am parcat evanghelia într-un con de umbră? Probabil.

Și am ajuns undeva în ziua de azi. Există Scripturi de diferite traduceri. Nu-i rău. Cum se studiază Scriptura, de ce, care este rezultatul practic? Se aud multe predici, care este urmarea? Se postează multe materiale (cum este acesta de pildă), ce se alege de pe urma lor? Se scriu sau se traduc cărți. Cu ce folos?

N-aș vrea să credeți că sunt partizanul evaluării absolute de tip big brother. A celei insistente mânate de controlul absolut. Să nu uităm că prima dată Dumnezeu l-a întrebat pe om unde s-a ascuns și apoi de ce. Controlul lipsit de o motivație interioară nu numai că deranjează, ci devine distrugător în acest caz.

Dar mă întreb, dacă Scriptura a rămas în esență aceiași, de ce nu a rămas și efectul studierii ei la fel de benefice? Probabil pentru că este mai simplu să ne punem căștile și să ascultăm o predică care mai degrabă ne încântă decât ne motivează. Pentru că deși se adresează minții, nu mai există legătura cu organul care ne face să trecem la fapte? Pentru că, de exemplu, este mai ușor să dăm bani la Biserică, decât să dăm timp celor ce sunt în nevoie? Pentru că este mai simplu să consumăm un produs în loc să-l creăm noi?

Revin. Integrarea culturală presupune ceva. Presupune accesibilitate. Adică intrarea în contact, posibilitatea de înțelegere și de aplicare. Doar că – mie mi se pare – că am ajuns într-un punct în care accentul pe care îl punem în domeniul evangheliei este orientat spre teorie, sentiment și împlinire sau confort personal. Mă întreb dacă evanghelia nu mă deranjează cu nimic în cultura mea, nu cumva am devenit perfect sau poate evanghelia s-a tocit? O fi zgomotul de fond al culturii contemporane prea mare încât nu mai percep șoapta Duhului. Probabil. Nu exclud această posibilitate.

Dar dacă admit așa ceva, de unde trebuie s-o pornesc? Sau unde ar trebui să mă întorc?

Probabil la Scriptură.

Și al doilea pas, de la o comunitate ce nu numai că admite, dar pune accentul pe combinata relație dintre interpretarea personală a Scripturii și cea comunitară, adică la Biserică. Biserica fiind nu acel loc, ci acei oameni mișcați, motivați de Duhul lui Christos. Dacă vrem să răscumpărăm, adică să recuperăm vremea noastră.