Lenea, bat-o vina!


Dear Angry Preacher Dude - Borrowed Light
Lenea, bat-o vina!
În mod normal aș fi început cu “Venea omoară pe Siret”, ca să vă atenționez, dar cred că sar peste introducere. O să vedeți mai încolo de ce…
Lumea noastră, a bisericoșilor, este bîntuită, la propriu, și la figurat de mai multe dihănii. Aș fi spus cu chip angelic, dar aș greși. Vedeți că angelic este cu minus în față. Ba cîteodată cînd mă uit la chipurile deloc angelice ale predicatorilor îmi fac cruce cu limba și deschid Biblia încetișor, uitîndu-mă-mprejur ca nu cumva să mă miroase cineva. Nu voi să fac opoziție monșer!
Despre ce aiurez în rîndurile de față, în loc să-mi văd de pandemia-mi pe gătatelea? Și auto-suspandarea liniștită? Păi despre vinile obiective și imaginare care mă mistuie pe dinăuntru. Și mai ales cele ce mă străbat ca un fior de circa 70000 de volți ce ies din vocea și degetul predicatorului ce ne întreabă cu un glas tunător, cam ca cel auzit de popor pe cînd Moise zăbovea pe Munte: Tu ai dat slavă Domnului???
După care înșiră circa cinci mii șapte sute patru zeci și opt de chestii, lucruri, activități pe care nu le-am făcut în ultima săptămînă. Bașca opt mii patru sute cinzeci și nouă de alte chestii murdare vecine cu crima de lezmaiestate, trădarea de țară, dezertarea la inamic și furtul bijuteriilor coroanei britanice, toate în pielea goală – ce mi-au trecut prin cap în ultimele 24 de ore…
Apoi, cu un zîmbet larg, cu o voce caldă, cu un bodilanguigi cufundat în acceptare datorită brațelor deschise într-o îmbrățișare maternă totală, ce-mi declanșează porția zilnică de endorfine, îmi spune: “Gizăz lăvs yu!
Ei, cît am așteptat eu momentul ăsta! Poponeața-mi nu-și mai găsea loc pe scaunul tapițat. Șireturile-mi șopteau ceva despre destinul lui Iuda, hainele-mi băgau de vină că erau fabricate dintr-un amestec ce nu era coșer și mațele-mi chiorăiau datorită mîncării de porc interzise încă dinainte de potop… Ei, nu vă speriați, n-am luat-o razna: e doar o licență poetică. Maleficilor! Cu plus înainte…
Deci după ce mi-a servit o porție de scrofăială numărul unu bis de la locul sfînt, predicatorul mă acceptă. Cu o condiție: 1. să… 2. să… 3. să… și să nu mai fac! Și așa mai departe.
Dar eu n-am cum să nu mai fac. Era să scriu o prostie, dar m-am abținut! Eu sunt om. Nu OM. Doar om. Și evident el nu este. Adică om. Nici ohm… El este OM. El este etalonul. Standardul. Chiar dacă nu este păstrat la Sèvres la 21 de grade Celsius. Dar la fel ca cel din Sèvres, este de neatins. Cu toate că este uns. Și el este canalul. Da. El este canalul prin care comunică. Și se comunică.
De aia eu nu mai merg cu Biblie la biserică. Am impresia c-a mea-i eretică. Nu de alta, dar nu scrie-n ea majoritatea chestiilor care mi se predică. Majoritatea chestiilor care mi se cer. Și minoritatea chestiilor care mi se impută. Vorba-vine…
Întreba un oarecare domn într-o predică ne net dac-am dansat. Io recunosc, dansul e un chin, o tortură. Un tip de penitență, o autoflagelare. Pentru mine. Pentru cine mă vede un chin. Pentru cine mă dansează o dezamăgire. Cel puțin…
Și am zis da. Ca la ofițerul stării civile. De bună-voie și nesilit de nimeni. Da numai cu soția. Domnul de față-și închipuia că păcatul cel mare e c-am dansat… Eu cred că păcatul cel mare este că ne aduce barza… Sau bărzoiu. Depinde de sexul copilului. Mă întreb pe el cine l-a adus? Pesemne cucul…
De ce astfel de gălăgioși cu efă mică-și permit să spună o samă de bazaconii cu atîta aplomb de la amvoane, microfoane? Pentru ne-a furat lenea. Nu lenea ne-cititului, că citim des și mult. Ci lenea ne-gîndirii. Lenea ne-folosirii creierului cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De aia ni se dă discurs și literatură.
Ca să nu studiem sursa primară, Scriptura. De aia ni se dau cărți ce ne explică tot. Ca să nu mai punem întrebări. Mai ales întrebări incomode. De aia ni se dă Scriptura trecută prin mașina-de-tocat-a-liderului-unic. Și de aia nu ni se dau metode (atenție, nu Metoda) de studiere a Scripturii.
Pentru c-am putea ajunge la alte concluzii. Pentru ne-ar putea călăuzi în alte direcții decît cele înspre care suntem direcționați. Pentru a nu avea alte păreri. Ce, ne credem mai deștepți? Ce, ne credem mai speciali? Și iată cum ajungem din nou, datorită lenii noastre, să avem cler. Să avem categorii de creștini diferențiați nu prin daruri sau talent, ci prin statut. “Las’ frate că suntem egali.” Da, dar unii-s mai egali ca alții. Ontologic.
Să nu ne mirăm că ni se spune c-am ajuns să citim Scriptura cum s-aude: “Venea omoară pe Siret…”

 

De ce n-a concurat Biserica luptele cu gladiatori?


În primele secole ale bisericii au existat distracții mai incitante decît adunările ponderate și de destule ori secrete ale creștinilor. Luptele cu gladiatori, cu animale exotice, banchetele religiilor păgîne, jaf, îmbogățire și liste cu proscriși. Distracția, politicul, îmbogățirea nu aveau limite inferioare decît cele dictate de molime, înfrîngeri ocazionale sau cataclisme. Cezarul avea grijă de plebe și nu degeaba grîul venea din Egipt, iar sărbătorile erau marcate de circ.

Și totuși biserica n-a împrumutat din cultura zilei. Lumea și cultura ei era a cezarului sau dacă vreți mai răspicat a balaurului care promitea doar persecuție și moarte. Nu te plictiseai atunci în biserică. Pentru că biserica nu era despre distracție. Nici despre ceva obligatoriu: frecvență, cod vestimentar, colportare sau alianțe. Era simplu: Biserica era împotriva tuturor pentru că toți erau împotriva Bisericii. Complicat pentru un creștin.

Doctrina era mai fluidă, scriptura mai rară și notorietatea predicatorilor cvasi-nulă. Dar Biserica n-a dat drumul circului în adunările ei. Nici nu și-a compromis statutul cu puterea. Sau nu cumva puterea nu s-a compromis cu eticheta creștină? Cine-ar fi vrut să fie catalogat ca retrograd, credul? Cine-s-ar fi compromis că mănîncă carne de om, bea sînge de om, că se închină unui măgar și că este ateu pe deasupra? Puțini.

Și totuși Biserica nu a făcut compromisul cu cultura. Nu a coborît barierele. Nici nu a diluat doctrina, atîta cît era. În ciuda numărului mic, Biserica nu și-a deschis larg porțile, cu toate că Isus a vindecat pe oricine. Poate reflexul apărării de romanii ce l-au răstignit pe Isus n-a fost atît de rău. Poate repulsia față de bani n-a fost atît de dezonorantă pe cît ar lăsa să se întrevadă sub-cultura creștină actuală. Chiar dacă Iuda a fost hoț, trădător și sinucigaș, păcatul său principal a rămas trădarea, nu hoția.

Și prin toate crizele de început prin care a trecut, prigoane, infiltrarea gnostică, trădarea marcionistă sau exagerarea montanistă Biserica nu numai ca a supraviețuit, ci s-a dezvoltat. Fără circ, fără subvenții, fără politică și intervenții politice. Doar cu cele divine. Să fi fost asta un handicap?

Cum altfel s-ar putea cataloga perioada pînă la Constantin? Cum s-ar putea cataloga minunea convertirii viitorului împărat. Și cum s-ar putea explica schimbarea sistemică ce a urmat și a cărei victimă suntem? Nu era oare de preferat totala separare a Biserici față de stat și de oficiile puterii și bogăției? În lipsa acestora istoria s-ar fi scris în mod diferit. Nici nu îndrăznesc să visez. Pentru că dincolo de acele momente marcante în cele douăzeci de secole de existență n-a existat o cotitură mai mare rezultată dintr-o ecuație politică previzibilă, dar deloc spirituală.

Puterea, luxul, ambițiile și mîndria au invadat locul preasfînt. Au apărut bisericoșii, sfinții, sfîntocanii și fariseii creștini. Și echilibrul s-a rupt. Biserica nu se situa la antipod de lume cu Isus ce ținea totul în echilibru, ci lumea a dat buzna în Biserică trimițîndu-l pe Isus la capătul extrem al balanței pentru a menține echilibrul.

Da, știu, este o imagine complet dezechilibrată și doar parțial adevărată, dar cît de real trebuie să fi fost șocul? Se schimbase ceva în cer? Cîștigase sau pierduse cumva arhanghelul Mihail vreun război cu balaurul? Adăugase cumva Isus Cristos o adenda la sfintele Scripturi? Exista cumva o învățătura secretă ce acum fusese revelată? Nimic din toate acestea.

Și poarta s-a deschis larg. Și calea îngustă s-a făcut largă. Pe considerente politice. Financiare. Culturale. Ecleziale. Sau personale. Imperiale. De curte. Ale împăratului. Ale patriarhiei. Și așa dispăru ecclesia apostolica. N-a fost nevoie de introducerea luptelor cu gladiatori în Biserică pentru că au apărut luptele cu clerici. Circul n-a mai fost atît de atractiv. Pentru că circul s-a mutat în Biserică.

Contribuim și noi la el.

Jesus vs Batman


sursa:http://pconormanning.wordpress.com/2010/10/05/luke-24-jesus-your-my-superhero/

Dacă cauți pe youtube găsești fel de fel de întreceri. Mie îmi plac cele de mașini: Ferrari vs Toyota, Lamborgini vs Maserati și altele. Cele mai gustate sunt cele a unor mașini aparent slabe sau cvasi anonime versus cele cu nume tari sau foarte tari, la creme de la creme. Mi-a plăcut întrecerea dintre un Fiat 500 și un Nissan 350 Z. Iată de ce:

Tribuna îl aclamă pe David, nu pe Goliat, pentru că în lipsa unui preferat tribuna ține cu cel mai slab. Aparent…

În lumea noastră eroii nu mai sunt așa cum îi știam. Eroii copilăriei mele știau să facă ceva și se căzneau să cîștige ceva. Un obiect cu calități magice, mîna domniței, să facă cumva lumea mai bună și mai sigură. Acum eroii favoriți ai copiilor au însușiri nemaiîntîlnite pe care nu le datorează nimănui sau le datorează numai întîmplării (Ceea ce mă face să mă gîndesc la chestia aia ce spune că viața a apărut la întîmplare pe pămînt. Aparent…). Superman a venit din altă lume. Pe Spiderman îl înțeapă un păianjen. Omul invizibil e un accident. Ceva normal  în ziua de azi. Rar mai găsești pe cineva să datoreze ceva cuiva. Probabil că numai băncilor. Cînd eram mic binele triumfa împotriva răului, dar asta era valabil numai în povești. Acum se cred altfel de povești. Nu degeaba copiii vor să se facă mafioți cînd vor fi mari. Exersează de pe acum.

Dar eu m-aș întreba de exemplu, cum ar fi o întrecere între Isus și Batman. Cine ar fi preferatul maselor? Păi cred că e limpede ca lumina zilei: Is… BATMAN!!! Pe Batman îl vezi pe tricouri, pe caiete, pe insigne. Batman se vinde oriunde. Isus numai la Diecezana. Tuturor le place Batman pentru că-i comod: îi bate pe toți și nu-ți cere nimic. Isus îți cere să accepți riscuri, să fii în fel și chip. Batman răzbună, Isus suferă. Batman cîștigă totdeauna ultima bătălie cu răufăcătorii. Numele lui Batman îl rostești oriunde și oricînd, nu se supără nimeni, nici măcar răufăcătorii. Numele lui Isus jignește, ofensează, amenință și este interzis în instituțiile unor state democratice. Despre Batman nu se prea glumește, dar nici nu se înjură. Despre Isus avem o colecție foarte bogată din ambele specii. Batman dă pînă în dușmanii pînă îi terciuiește. Isus încasează pînă moare. Majoritatea pămîntenilor nu sunt interesați că învie. Dacă-a murit, a murit! Ridicarea la cer după moarte vine prea tîrziu în comparație cu Batman. El zboară totdeauna cînd vrea și nu moare niciodată. Prefeințele nu se discută…

În acest context mă întreb care este relevanța bisericii și ce mai transmite ea azi. În afara faptului că vorbește o limbă moartă, rar mai dă de veste societății că trăiește. La Paște, la Crăciun, la moaște. La hram e dans, dans, dans. Cînd te gîndești că unii interzic fără să interzică dansul, îți explici și de ce. Apoi se mai trezește papa să reacționeze după vreo 30 de ani de tăcere sau dogmatizare ermetică la cutare problemă ce trebuie abordată curajos. În fine!

Cu riscul de a mă repeta, spun că biserica nu mai aduce sau face ceva nou, doar reacționează. Tot în apărare, tot în apărare… va cîștiga numai dacă cealaltă echipă marchează-n propria poartă. Ca urmare nu mai este în linia întîi, nu mai conduce, ci este împinsă de la spate. Asta nu-i poveste. Chiar și China a decis că biserica poate să se ocupe de asistență socială. Se înscrie în trend. Îi ajunge? Da Șoarecele zburător unde-i?

În ceea ce privește prezența creștină și exprimarea chiar cele mai bune bloguri, dar mai ales cele mai proaste bloguri creștine, nu fac altceva decît să încerce, fără să reușească, să comunice cu lumea. Oricum s-ar învîrti se ajunge la limba de lemn a bisericii (de orice factură). Cîțiva termeni lipsiți de esența datorită inflației? Iată: dragoste, relevanță, mîntuire, credință, scriptură, testament și altele de acest fel. V-am șocat? M-aș mira. Predicăm, predicăm, predicăm. Bîlbîindu-ne.

Locul și limba celor ce comunică lumii că există un Dumnezeu care a pus la punct un program de admitere în domeniul său, numit arhaic împărăția cerurilor, tinde spre zero. Cu sau fără tradiție Biserica rămîne înțepenită într-un domeniu în care un banal mall deschis 12 ore pe zi concurează eficient o oricare biserică deschisă cinci ore duminica și încă vreo două peste săptămînă. Ba chiar și biserica deschisă tot timpul săptămînii nu rezistă iureșului tineretului, mai ales al tineretului, din timpul duminicii în direcția mall-ului. Nu știți de ce? M-aș mira.

Jesus vs Batman sau biserica vs mall reprezintă acum o întrecere actuală, deocamdată pierdută de primii competitori. O fi îngustă calea, dar de ce să fie îngustă pentru că este rău reprezentată, rău promovată și rău comunicată? Sub capota bisericii se ascunde un motor învechit, lipsit de un combustibil exploziv ce nu poate să o propulseze în poziția de cîștigător. Jesus a pierdut bătălia culturală cu Batman și cu verișorii lui mai mici sau mai mari: dolarul, luxul, opulența, egoismul și lăcomia. Nu cred că mi se pare.

În contextul acestei lipse de relevanță, de ineficiență și de inutilitate ce tinde spre 100% nu se poate să nu remarc că totuși există autori ce fără să pomenească Scriptura, fără să facă caz de omiletică, hermeneutică sau alte ramuri ale teologhisirii reușesc să transmită un mesaj universal ce schimbă vieți, deși nu de genul convertirii. Nu vă fac o listă, dar vă provoc să căutați. Nu, nu e erezie. E acea piatră prețioasă ascunsă într-o bucată de pămînt ce nu ți-e dat să îl deții. Dar poți să îl cumperi, să sapi să găsești piatra prețioasă, să beneficiezi de strălucirea și valoarea ei. Cultura are o paletă aproape infinită de posibilități în ceea ce privește exprimarea. Deci?

Guest post Dănuț Tolea: Predicarea histrionică


sursa:http://siouxlander.blogspot.ro/2012_11_01_archive.html

Predicarea în bisericile evanghelice românești contemporane are un acut acent histrionic­. Aceasta devine deranjant în ipoteza în care conținutul predicării ar fi potrivit să fie textul Scripturii în abordarea sa bazată pe dublul său context: gramatical și istoric. În lipsa unei exegeze potrivite asistăm la unele verbalizari patetice în care sunt exprimate pulsiunile afectivo-sofistice ale predicatorului care devine omul-insitituție de predicare.

Acest tip de predicare contorsionată se grefează pe o anumită cultură bisericească, cultură care împletește nefericit starea de ghetou de dinainte de anul 1989 cu cea a interesului pentru economia de piață de după, generând o inerție care nu poate fi depășită.

Parametrii predicării histrionice sunt citirea narcisistă[1], un conținut ideatic costeliv sub raportul profunzimii și un discurs verbal și nonverbal care de cele mai multe ori este lipsit de simțul adecvării…

 Primul aspect descrie o atitudine de a vedea Scriptura drept un instrument care transmite soluții instant preocuparilor diverse ale omului contemporan, ca de exemplu: alienarea socială, criza economică, deficitul relațional din diferite sfere, etc. Acest aspect nu are rolul de a extrage semnificația textului, ci pe acela de a impune textului propriile prejudecați, act cunoscut prin termenul de eisegeză. Predicatorii histrionici cel mai adesea nu predică textul, ci se predică pe ei.

Cum arată Luca capitolul 24, este posibil să citești Biblia, să studiezi Biblia, să memorezi porțiuni mari din Biblie, chiar să asculți predicatori „expozitivi” care s-au angajat să predice „verset cu verset, linie cu linie, precept cu precept”, în timp ce le lipsește vederea de ansamblu a Bibliei. Este chiar posibil, cu alte cuvinte, să citești povestiri, dar să pierzi Povestirea. De fapt, în loc să ne îndreptăm spre Biblie pentru a-L vedea pe Isus și lucrarea Sa pentru noi, chiar și citirea noastră devotată a Bibliei poate deveni combustibil pentru auto-îmbunătățirea planurilor noastre narcisiste, locul în care noi ne îndreptăm spre ajutorul de care avem nevoie ca să „învingem provocările zilnice și să luăm control asupra vieților noastre”[2].

În cele din urmă vom constata că această rețetă de „dezvoltare personală” este bazată pe fraudă, adică frauda de a folosi Scriptura și a-i folosi conținutul pentru slogane motivaționale.

Atunci când nu se alocă timp unul studiu consistent al studierii textului Scripturii scurtătura homiletică este compusă cel mai adesea din interpretări ale căror suport nu depășesc tăieturi din articole de ziar, citate eterogene din diverși autori și anecdote care nu ar stimula intelectul nici unui copil din grupa pregătitoare de tipul „Petru L-a tradat pe Domnul Isus pentru că i-a vindecat soacra”…

Pe lângă aceste coordonate ale conținutului precar de idei mai trebuie observat și limbajul care frizează uneori ridicolul: locuri comune, familiaritate dulceagă, „limbă de lemn” bisericească, precum și nenumăratele și nelipsitele anglicisme. Cu câțiva ani în urmă Andrei Pleșu observa și comenta pertinent fenomenul[3], citând doar o mostră pentru edificare :

Cum ar trebui să fie discursul religios la televiziune ? Nu trebuie să fie lung, nu trebuie să fie sentimental, nu trebuie să fie dăscălitor ca o oră de dirigenție. Cum era ce am văzut eu? Lung, sentimental, moralizant la nivelul cel mai de jos. Nu pun la îndoială buna intenție a predicatorului. Dar avea toate datele unui profesor de socialism științific, convertit la Evanghelie.

Limbajul nonverbal ilustrează și el o gamă largă de excese ce se manifestă de la

agitație psihomotorie până la stridențe ca plânsul nejustificat sau râsul și scălămbăielile cabotine, adesea susținute și încurajate de auditoriu.

Trebuie remarcat că predicarea histrionică întâlnită în mediul evanghelic românesc a devenit o adevărată structură de plauzibilitate care ascunde o criză de identitate a predicatorului. În mare masură aceasta este cauzată de tranziția bisericilor de la o mentalitate de tip ghetou din vremea comunistă la una orientată spre piața liberă (nota bene : liberă și în sensul manifestării unor perspective spirituale noi), dar și de un dezinteres al pastorilor și membrilor bisericilor către chestiuni teologice solide. Predicarea histrionică se vrea o ieșire dintr-un impas evident sau anunțat, dar această soluție nu crează mai multă coerență, ci este privită, cel puțin în exterior ca hilaritate.

Așa cum am sugerat mai sus profesarea acestui tip de inadecvare a rostirii și manifestării duce la afirmarea (sau la nevoia de afirmare) a unor indivizi cu pretenții de competență care devin peste noapte oameni-instituție. Aceștia vor fi tot mai interesați de crearea unor structuri de putere, numite eufemistic, de ce nu, „școli de predicare”, de fundraising, sau evenimente „evanghelistice” grandioase de tip turnee și spectacole cât mai agresive sub aspectul vizibilității media, exploatând cu succes resurse video, televiziunea, internetul și radioul… Asistăm cu întârzierea firească în spațiul românesc la nașterea fenomenului întrupat în alte spații de teleevangheliști.

 Pericolul cel mai evident al acestui fenomen pe care l-am numit predicare histrionică este acela de a oferi contrasoluții, de a sugera că zgomotul înseamna impact, ca să folosesc un termen mult uzitat, și să se considere că prin show se poate oferi lumii neevanghelizate o ușă deschisă spre Cristos Domnul.

[1] Tullian Tchividjian, „Reading The Bible Narcissistically”,disponibil on-line : http://thegospelcoalition.org/blogs/tullian/2013/06/10/reading-the-bible-narcissistically/ , consultat la 18.11.2013

[2] Tullian Tchividjian, „Reading The Bible Narcissitically”

[3] http://www.mersulvremurilor.ro/caleidoscop/andrei-pleshu-despre-evoluthiile-neoprotestante-in-fatha-camerelor-tv/

Căsătoria, exorcismul și cartea Cum să te căsătorești (1)


De la bun început pot spune că nu există nici o legătură între cele trei. În primul rînd pentru că primele două fac parte din domenii complet diferite. În al doilea pentru că încă nu s-a scris cartea Cum să te căsătorești. Deci dacă ați început să citiți ați mușcat momeala. Asta și am vrut!

Dar în căsătorie e ca și în exorcism: nu ști prea bine ce se întîmplă pînă nu dai de dracu! Nu strîmbați din nas la limbaj, adevărul e dur și nimeni nu poate cere banii înapoi, întoarce timpul înapoi sau pretinde că visează atunci cînd se confruntă cu probleme în căsătorie și în exorcism. Drept urmare, la fel ca în cazul oricărei probleme de maximă importanță, nu ar trebui tratată problema după apariția ei, ci ar trebui un program de prevenție. Cam ca și în cazul condusului agresiv: e prea tîrziu să tragi concluzii după accidentul ce ți-a făcut mașina zob că ai croșetat o coloană lungă de doi kilometri. Mai bine era să fi prevenit accidentul. Acum e tîrziu că ți s-a terminat norocul și ai dat nas în nas cu un tir, tocmai în curba fără vizibilitate.  Ca urmare, bine ar fi să scrie cineva o carte, două, trei sau mai multe pe modelul unui program de prevenție în materie de căsătorie.

Parcă titlul menționat nu-i prea inspirat, așa că ar merge ceva de genul: Dacă aș avea nouă vieți cîte mi le-aș pierde în prima căsătorie? Ce să faci cu celălalt după ce i-ai asasinat caracterul, viitorul și sufletul? Sau variante…

De obicei cărțile despre căsătorie îți aplică Scriptura pe cord deschis. N-ai ce face. Tronc un verset, două și gata, ce mai poți să spui sau să faci? Te-a prins, ești vinovat. N-ai încotro: la mărturie și la pocăință! Nu-i foarte rău, dar de obicei e inutil. Nu așa învață creierul nostru. Nu așa se scoate ceva bun din ceva rău sau ceva bun din nimic. Nu merge după principiul unor predicatori complet dedicați să îngrașe porcul de ignat: adică cu o predică de jumătate de oră înainte de ceremonia cununiei. Ei sunt deja pe altă lume. Despre ce trebuie să facă el și ea de acum încolo. Oare ce trag pe nas oamenii ăștia? Ce-și închipuie? Că-s Ilie care-și aruncă mantaua peste cei doi aflați la arat în dreptul celei de-a doișpea pereche de boi? Probabil…

În urmă cu ceva timp un prieten spunea că le plînge de milă unora care nu s-au căsătorit în biserică. Fiecare cu prejudecățile lui. E mare lucru să împărtășești aceleași concepții cu cel/cea cu care te căsătorești, dar să nu uităm un lucru evident: căsătoria nu este monopolul creștinilor, nici măcar al credincioșilor din vreo religie. În cazul că cineva crede că Dumnezeu însuși i-a căsătorit pe Adam și Eva, mă întreb cine deține copyright-ul căsătoriei? Dacă e om îi datorăm bani. Dacă e Dumnezeu am încurcat-o! Există căsătorii reușite în orice nație, orice religie și în lipsa oricărei religii. Să nu mai vorbim și că omul se poate înmulți și fără căsătorie. Parol! S-a dovedit științific.

Nimeni nu poate prevedea viitorul unei căsnicii. Sunt unii ce se căsătoresc și toată lumea se miră de ce sunt împreună. Sunt unii care au divorțat și toată lumea se miră cum de-au fost atît de imaturi. Cu căsnicia e ca și cu mîntuirea: abia la final poți spune despre cutare că a avut o căsnicie reușită. Sau doar în final poți spune despre căsnicia ta că a fost una fericită. Și aproape totul ține de domeniul subiectiv. În afara copiilor ce ți i-a născut consoarta.

Deci, ca să o luăm de la capăt, putem spune că variabila om este atît de variabilă că orice rețetă preconcepută este inutilă. Educația, religia, averea, frumusețea, talentele sau lipsa acestora nu constituie un indicator al reușitei sau al eșecului în căsnicie. Și atunci scriem să ne aflăm în treabă? Da și nu!

Da, pentru că oricine citește o carte despre căsătorie o citește cu un bagaj de cunoștiințe și prejudecăți, de experiențe pozitive și negative, de așteptări realiste sau nu, cu privire la căsnicie. Poveștile din copilărie, filmele, cărțile, Biblia, relațiile din familia din care provine, istoria prietenilor sau doar informațiile despre căsătorie din media ne-au influențat deja. Ca să spun așa, suntem virusați. Și colac peste pupăză intervine și chimia, atracția sexuală, vaporii dragostei sau fumurile ambiției. Sau toate la un loc.

Nu, pentru că dacă vrei ceva, ai puterea să discerni între ceva ce e bine pentru căsnicia ta viitoare și ceva ce nu este sau pare că nu va fi. Aici intră în calcul acel know-how deținut de cei ce au experiență și pot să te ajute. Femei și bărbați cărora le pasă, pot să articuleze logic și empatic trecutul sau bagajul lor în materie de relații conjugale. Cu sau fără Scriptură, dar cu bun simț și la obiect. Aici nu mai e vorba de delir în doi sau în trei, e vorba de învățătură pe care o poți accepta fără să fie nevoie să treci și tu prin ceea ce au trecut ei.

Sinceritatea, adevărul și bunul simț nu sunt monopolul creștinilor și ar putea constitui punctul de referință pentru o relație de nășire, nu în domeniul credinței (cu toate că nici asta nu trebuia uitată), ci în cel al căsniciei de durată. Și cînd mă refer la căsnicie de durată nu mă gîndesc la o căsnicie nefericită de durată. Credința, nădejdea și dragostea nu pot rămîne înțepenite între paginile unei cărți, ci merită să acopere întreg domeniul relației soț-soție, mamă-fiică, mamă-fiu, tată-fiică, tată-fiu. Tocmai pentru că avem modele.

Ieşirea din ghetou (2)


Ca să ieşi din ghetou trebuie să fi intrat, trebuie să fi fost conştient că el există şi să fi petrecut destul timp acolo încît să vezi raţiunile pentru care trebuie să ieşi.

Atunci cînd conduci o maşină sau un avion ai la bord senzori care îţi indică dacă ceva funcţionează bine sau nu. Dacă ţi se aprind beculeţele roşii îţi dai seama cam despre ce e vorba: de o avarie.

Primul meu beculeţ roşu mi s-a aprins în urmă cu destul de mult timp, dar nu m-am prins ce voia să indice. Era o repetiţie de cor şi s-a dat tonul de către păstor să ne cerem iertare că eram vinovaţi de absenţe, de neimplicare într-o slujire spirituală atît de importantă. Nu era și cazul meu, nici a multora de față.

Și dacă era o lucrare atît de importantă, cum de se mai făcea şi altceva în biserică (de fapt în adunare)? N-ar fi mai bine să se facă doar cor, cor şi iar cor? Asta am mai văzut-o la BB2 Oradea cînd fraţii au reclamat să nu se mai programeze repetiţiile în acelaşi timp  la toate corurile, că ei nu pot să participe. Normal! Părea un cor general al surzilor. Mai bine zis al surzilor spirituali.

Acum unii se vor întreba pe bună dreptate de ce ridic problema asta, ce mă cred mai deştept sau mai dotat dpdv muzical? Cu alte cuvinte „ce îmi trăbă?” Ţinînd cont că am doar un IQ normal, că am o ureche muzicală fără pretenţii, înclin să cred că reacția cîrcotaşilor va fi asemenea majorității profesioniştilor atunci cînd vine un necunoscut cu ceva nou: „noi suntem specialiştii, cum de nu ne-a venit nouă ideea asta?” sau „Dacă noi suntem specialiştii n-are cum cineva din afară să vină cu aşa ceva, că noi suntem vîrful de lance…” (serios? eu parcă am văzut mai degrabă o coadă de topor…)

Dar poate a venit timpul pentru o evaluare obiectivă la rece a Bisericii baptiste din România. Iată cîteva puncte de vedere personale:

1. Micşorarea numărului baptiştilor din România indică o dată în plus că vremea bisericii baptiste a apus. Dacă Dumnezeu ar fi avut un plan cu România în care biserica baptistă ar trebuit să joace un rol important, numărul credincioşilor baptişti ar fi crescut. Din această cauză consider cartea „Credinţa adevărată” o prorocie neadevărată cu privire la România.

2. Monopolizarea conducerii comunităţii şi a uniunii de către păstori a făcut din cultul baptist un cult clerical, biserica baptistă ajungînd în aceiaşi situaţie ca biserica catolică în preajma Reformei lui Luther. Contradicţia dintre Mărturisirea de credinţă, Statut şi Scriptură este evidentă, dar nu este băgată în seamă. La ce mai servesc aceste documente?

3. Importanţa dată clădirilor în care se adună biserica vie este tot mai exacerbată, ceea ce face ca biserica baptistă să se închidă între patru pereţi pierzînd astfel contactul cu lumea, cu comunitatea largă a cetăţenilor. Biserica baptistă nu mai constituie o prezenţă spirituală dinamică. Ea a devenit o instituţie de faţadă care indică doar o prezenţă fizică, dar nu şi implicarea directă ce pune la dispoziţia celor interesaţi o spiritualitate de excepţie. Biserica baptistă s-a pierdut printre celelalte biserici tradiţionale, astfel că prezenţa ei pe scena spirituală a poporului român este una absolut neglijabilă.

4. Manifestată timp de peste 100 de ani identitatea bisericii baptiste a ajuns să fie marcată de o prea mare tensiune între dogmă şi practică. Aceasta a dus la abuzuri, la micșorarea numărului credincioșilor și la transformarea bisericii într-un club social în care Adevărul nu se mai regăsește.

În concluzie, avînd în vedere că niciunde în NT, Mărturisirea de credinţă sau Statut nu se afirmă sau nu se subînţelege că Dumnezeu şi-ar fi construit un alt templu în care să fie adăpostiţi fizic credincioşii, este nevoie de o revenire la surse pentru a pune în concordanță Statutul și Mărturisirea de credință cu Scriptura referitor la dogma și practica bisericii.

Întrebare


Am auzit duminică dimineaţa o predică faină despre „sindromul răspunsurilor corecte”. Autorul e un fost student de la Oradea, rus de origine stabilit în România. Adică avem răspunsuri corecte pe care le servim în momentele cheie (comitet, mărturie, admitere), dar acestea nu se verifică în practică, unde o dăm în bară.

În acest context aş vrea să pun şi eu o întrebare inocentă: dacă memorăm Scriptura şi o ştim pe de rost, ne ajută cu ceva? Sau mai bine, pe lîngă cunoştiinţele de Scriptură să mai citim alte cele, cum ar fi filosofie, artă, sociologie, romane, istorie, să mai mergem la un film, meci şi să mai stăm de vorbă cu semenii? Merită să investim azi cînd se duce pe rîpă morala în direcţii „dubioase”?

În alt context, cel al luptelor spirituale, ar fugi Satana de la noi dacă nu l-am plezni cu un verset, două? Deci să memorăm Scriptura şi să lăsăm alealalte necitite? S-ar ţine dracul departe de noi dacă suntem mai etici, mai corecţi, mai drepţi? Sau pur şi simplu nu intrăm în vizorul lui că ştie că ne ferim?

Cine are un răspuns-două, dă un comentariu. Pe bune.

Teologia pe înţelesul tuturor: Ce sau cine este Biserica? (1)


sursa:http://www.smh.com.au/news/unusual-tales/steady-steady/2007/10/26/1192941282201.html

„BISERICA LOCALĂ reprezintă unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou şi botezaţi pe baza mărturiei personale a credinţei lor în Isus Cristos.”

O altă definiţie spune că “biserica locală este un grup de credincioşi dintr-o localitate care se adună într-un locaş de cult.” Amândouă definiţiile sunt tributare contextului cultural şi social modern. În Noul Testament nu se pomeneşte niciodată de localităţi, ci de cetăţi. Ori, puteai să locuieşti într-un sat al cetăţii şi în caz de pericol să te adăposteşti în cetate. Era doar biserica din cetate “biserică locală”? Trebuia credinciosul din afara cetății, adică din sat, să primească aprobare pentru a intra în Biserică?

În a doua definiţie apare “un grup de credincioşi.” Această sintagmă lasă loc interpretării că ar putea exista şi alte grupuri de credincioşi sau cel puţin un alt grup, dar din vari motive aceștia nu s-au asociat celui dintâi. Deasemenea condiţionarea Bisericii de existenţa şi asocierea într-un locaş de cult este complet greşită, mai ales având în vedere că încă de la început creştinii nu s-au adunat în aşa ceva. Dacă Bisericile baptiste şi penticostale din România ar fi avut nevoie de un locaş de cult pentru a exista de la început, ele nu ar mai fi existat. Doar ulterior baptiștii și penticostalii (după modelul primilor) și-au construit locaşuri speciale de închinare.

Din nou, Biserica nu este clădirea, sau mersul la clădire nu te duce în Biserică decât în măsura în care dimensiunea spirituală este prezentă şi se poate întâlni fizic acolo. O “eclesia” fără dimensiune spirituală este doar o democraţie în sensul larg al cuvântului, un club sau o asociaţie cu un anumit scop.

Cât de voluntară este această adunare este o altă problemă. Cine decide unde şi cu cine să ne adunăm? Noi decidem sau Dumnezeu? De multe ori ne plângem că cei cu care ne adunăm nu sunt născuţi din nou şi s-ar putea să avem dreptate. Dar avem de-a face cu condiţiile şi evidenţa naşterii din nou şi a botezului. O întrebare legitimă atunci ar fi: “De la Biserica din secolul III şi până la Reformă nu a existat nici un creştin născut din nou sau botezat corect?” Cu greu am putea să răspundem cu certitudine de 100% că aşa este. Dacă tratăm Biserica ca o instituţie moartă până la Reformă intrăm pe un teren nesigur. Oare Duhul Sfânt a stat inactiv timp de mai bine de 1000 de ani? Mai mult ca sigur că nu. Duhul Sfînt nu și-a luat concediu, nici nu a plecat pe Marte să facă evanghelizare.

Atunci ar trebui să admitem că au existat oameni mântuiţi până la apariţia Reformei, a Bisericii penticostale etc, şi că aceştia s-au găsit în singurele Biserici existente pe vremea aceea: cea Catolică şi cea Ortodoxă (cu variantele ei asiatice și africane). Chiar şi Luther a fost catolic. Dacă citim predicile lui Ioan Gură-de Aur, fost patriarh ecumenic la Constantinopol, este imposibil să afirmăm că el nu a fost mântuit. Cu toate acestea nu avem o dovadă palpabilă, explicită, formală, că el ar fi fost născut din nou.

Se mai spune că prima Biserică locală a fost cea din Ierusalim, iar apoi au fost “întemeiate” alte biserici locale. O astfel de exprimare “mecanică” face ca omul să fie cel ce a determinat apariția Bisericii şi Dumnezeu a luat act de acest lucru, confirmînd apariția primei biserici. În Noul Testament atât ordinea cât şi importanţa este inversă: Duhul Sfânt a fost (şi este) cel care decide şi lucrează în oameni. Apoi oamenii pun în practică ceea ce li se transmite.

Am avut ocazia să dau peste o altă interpretare ciudată într-un pasaj al unui curs de eclesiologie. Acolo se afirma că “În Apocalipsa 1, Isus Cristos este prezentat ca cel care stă în mijlocul celor 7 sfeşnice de aur, care sunt cele 7 biserici şi ca Cel ce ţine în mâna lui dreaptă 7 stele. Înţelegem de aici că Domnul Isus Cristos controlează toate bisericile locale şi pastorii lor sunt în mâna dreaptă a Capului Bisericii. Evident este vorba de biserici locale vii.” Interpretarea acestui verset este eronată din mai multe puncte de vedere. În pasaj nu există nici o referire la pastorii bisericilor locale, nimeni nu poate spune că aceştia ar fi în mâna dreaptă a lui Isus.

Tradiţional totuşi acest text se interpretează ca şi cum mesajul ar fi fost adresat unor oameni care conduceau la acea dată Bisericile respective. Chiar dacă înger este “mesager” niciodată în Noul Testament pastorul nu este mesager, ci un slujitor cu o slujbă foarte bine definită. Însă prorocul ce primea mesajul ar putea fi mesagerul.

La fel de subiectivă este afirmaţia “evident, este vorba de biserici vii.” O simplă lecturare a capitolului ne lămureşte: Isus Cristos se adresează de fapt Bisericilor cu următoarele cuvinte: “…ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”! Vie sau moartă, Biserica, fie ea locală sau nu, rămâne în mâna lui Isus Cristos pentru că nimeni nu o poate smulge din mâna sa. Pe Dumnezeu îl interesează toate bisericile, fie ele vii sau moarte. De altfel, un principiu ce trebuie aplicat la definirea dogmatică este următorul: definiţiile nu se scot din pasaje metaforice, cum sunt cele apocaliptice, ci din pasaje descriptive clare.

Mai există părerea că Biserica s-a întrunit pentru prima dată doar în ziua Cincizecimii. După cum spune Scriptura ucenicii erau împreună deja de cincizeci de zile, făcând anumite lucruri pe care au continuat să le facă şi după pogorârea Duhului Sfânt. Botezul Bisericii cu Duhul Sfânt nu face decât să confirme existenţa Bisericii şi schimbarea paradigmei de la Templul (mort al) Vechiului Testament la Templul viu al Noului Testament. Pogorârea Duhului Sfânt nu confirmă o nouă formă de închinare, ci afirmă împlinirea promisiunii Domnului făcută după înviere cu privire la trimiterea Duhului Mângâierii şi astfel confirmarea întregii sale lucrări precedente şi a dumnezeirii lui, cât şi continuarea lucrării lui. Interesant că în prezent de cele mai multe ori nu se mai pune accentul pe faptul că ucenicii erau adunaţi într-o casă, nu într-un “locaş de cult,” atunci când Duhul Sfânt a decis să se pogoare peste ei.

Este definitoriu faptul că în Noul Testament nu mai există o altă ocazie în care fenomenul Cincizecimii să se repete identic. De la cuvântarea lui Petru intrarea în Biserică s-a făcut prin pocăinţă şi prin botezul în apă, care simboliza schimbarea deja petrecută. Pogorârea Slavei Domnului sau botezul cu Duhul Sfânt indică schimbarea de la Templul Vechiului Testament de unde slava a plecat demult şi definitiv, la noul templul viu al Bisericii, care este adunarea celor ce cred în moartea, învierea şi ridicarea la cer a lui Isus Cristos şi care au decis să fie schimbaţi în asemănarea sa. De remarcat că în istorie au existat unele evenimente de botez colectiv în apă, aşa cum au fost încreştinarea ruşilor. Dar acest botez colectiv a fost determinat politic.

Tot aici intervine problema convertirii sau a aderării la religia creştină şi diferenţa dintre aceste două concepte. Ungaria s-a confruntat cu un fenomen asemănător în jurul anilor 1000 când creştinismul începuse să se instaureze prin convertirea indivizilor şi adăugarea acestora la Biserică. Acest fenomen a fost stopat însă de regele Ştefan care primind coroana de la Roma a impus creştinarea tuturor ungurilor la romano-catolicism în anul 1000. Dar în afară de re-apariţia botezului cu Duhul Sfânt în secolul XX, acest fenomen nu a mai fost accentuat, probabil datorită direcţiei (super)instituţionalizate pe care a luat-o Biserica.

La început apostolii erau cei ce garantau ortodoxia Bisericii. După dispariţia acestora fiecare Biserică își cunoştea linia descendentă a celor ce o conduceau. Aceasta era o garanţie că învăţătura acelei Biserici îşi avea rădăcinile în Isus Cristos şi orice altă învăţătură era eretică. Succesiunea apostolică, credeul şi colecţia Scripturilor inspirate erau garanţia Bisericii în confruntarea cu gnosticismul. Expansiunea Bisericii şi faptul că toţi oamenii puteau deveni creştini au dat Bisericii caracteristica catolică, adică universală.

Toate metaforele care descriu Biserica confirmă că orice om poate fi în Biserică dacă îndeplineşte aceleaşi condiţii. Din păcate aceste condiţii au variat de-a lungul timpului cu toate că Noul Testament nu impune decât condiţia credinţei în Isus Cristos, iar ca semn al acestei credinţe, doar botezul. De-a lungul timpului oamenii au adăugat apartenenţa la o anumită biserică, participarea la anumite slujbe, îngroparea într-un anumit loc, căsătoria doar în denominaţia iniţială, acceptarea unor declaraţii de credinţă de o anumită formă (credeu), acceptarea unor doctrine şi credinţe ce nu există în Noul Testament, cum ar fi purgatoriul, papa capul Bisericii, posturile, moaştele, ridicarea la cer a fecioarei Maria, venerarea icoanelor, pomeni, parastase, rugăciuni pentru morţi, etc.

Chiar şi după Reforma din secolul XVI au apărut noi forme pentru a defini apartenenţa sau non-apartenenţa la o anumită Biserică. Ca urmare “creştinii” s-au luptat între ei la propriu şi la figurat să demonstreze că au dreptate şi pentru a-i aduce pe cei rătăciţi pe calea cea bună. Plata ambiţiilor şi a mândriei ecleziale s-a contabilizat în zeci de mii de morţi. În America de sud sute de mii de băştinaşi au fost omorâţi în numele credinţei şi al Bisericii.

În vremurile moderne şi în perioada contemporană Biserica a respins şi a condamnat modernitatea, astfel că ea apărea în ochii societăţii ca o instituţie retrogradă, demodată şi fără rost. Aceasta s-a întâmplat în ciuda faptului că în Europa Biserica a fost cea care a protejat cultura în perioada migraţiunii popoarelor, iar ulterior în Evul mediu, a fost chiar leagănul culturii moderne. Disputele politice în special au plasat Biserica în afara evoluţiei normale a societăţii.

În ciuda acestui fapt, în cele mai avansate state din lume, Biserica este o instituţie total separată de stat, la dispoziţia credinciosului şi a comunităţii mai largi din care face parte. O societate dinamică în continuă evoluţie impune necesitatea adaptării şi recontextualizării tiparelor Noului Testament  pentru ca Biserica să îşi recâştige relevanţa. Ecleziologia Noului Testament trebuie re-contextualizată continuu ca realitatea lui Isus cel înviat să aibă sens în societatea în care trăim: o Biserică care rămâne ancorată doar în formele culturale ale secolului I şi ale Bisericii primare (pe care le impune ca fiind condiţii ale mântuirii) se rupe de realitatea timpului în care trăim. De exemplu, dacă observăm cu atenţie evoluţia Bisericii penticostale în ultimii douăzeci de ani din întreaga lume ne dăm seama că elementele definitorii s-au restrâns la cele iniţiale, dar în acelaşi timp se poate observa o evoluţie de la un cod de îmbrăcăminte la altul, de la un mod de predicare la altul.

Există biserici penticostale ale negrilor îmbrăcaţi ţipător (pentru gustul nostru, şi purtând multe bijuterii) în care se bate din palme şi se cântă, toată Biserica mişcându-se în ritmul muzicii, şi există Biserici penticostale în care acest fel de manifestare este catalogat ca lumesc. Interesant este că Noul Testament nu se adresează unor detalii cum ar fi culoarea părului, lărgimea fustei sau a cravatei, cât trebuie să ţină un serviciu divin (nici măcar această noţiune nu este tratată) şi când trebuie ţinut, cât de mare sau de mică să fie Biserica şi cum să fie ea împărţită. Noul Testament se preocupă de esenţa creştinismului, mântuirea din trecut, la timpul prezent având în vedere viitorul.

De asemenea o ecleziologie ce este aşezată pe o altă bază decât cea a Noului Testament şi orientată spre sociologie seculară sau spre o altă ştiinţă, nu este altceva decât un pretext pentru o biserică, ce în realitate este un club social. O astfel de instituţie în care tiparul Bisericii primare este înlocuit cu o asumare a responsabilităţii de tip managerial sau de un alt gen şi care este divorţată de teologia Noului Testament are toate şansele să nu se încadreze în tipologia Noului Testament. Importanţa atribuită ecleziologiei se poate vedea astăzi dacă luăm în considerare existenţa a peste 40000 de tipuri de biserici cu diferenţe minore faţă de cultele tradiţionale.