Pilda fratelui Paul Negruţ


Acum nu mai păţeşti nimic dacă îl critici pe Băsescu, partidul aflat la putere, poliţia, justiţia oarbă sau comitetul de bloc. Acum e bai dacă îi critici pe unii mai mici care cred că sunt cunoscători ai Scripturii din fragedă pruncie. Păi dacă erau cunoscători atunci, de ce fac prostiile astea acum, nu?

Dar să lăssăm astea şi să trecem la pildă.

Introducere anormal de lungă

Perioada comunistă a fost caracterizată de obedienţa liderului baptist de pretutindeni. Evident că la modul general nu numai a liderului baptist, ci şi a celui penticostal, ortodox, catolic, şi de alte confesiuni, dar asta e mai puţin important. Importanţi sunt ai noştri.

Poate că în conştiinţa lor şi-au rezolvat cumva poziţia încît să nu aibă remuşcări şi să nu înnebunească. Nu ţin minte ca în bisericile noastre să fi recunoscut vreunul că a fost colaborator şi că îi pare rău, că iese din pastorală şi se face inginer, ţapinar sau şofer de cursă lungă. Dar s-ar putea să mă înşel că nu sunt Mafalda să le ştiu pe toate…

Parcă după revoluţie au mai prins şi ei curaj săracii, şi te miri de unde scoteau că la cutare serviciu divin au fost victima împuternicitului şi cu un glas plîngăreţ demn de un anume personaj al Vechiului Testament mobilizau memoria fraţilor cu privire la greutăţile purtate în vremurile de răstrişte. Măgarii!

Nu, să nu credeţi că îi jignesc. Doar le reamintesc acelor păstori, e drept pe cale de dispariţie aidoma dinozaurilor, celor care cunoşteau şi ei Scriptura din fragedă pruncie (de unde se vede că asta nu e totdeauna o garanţie) că măgărimea lor a fost făcută publică şi subliniată în antiteză de către onor fratele profesor doctor în teologie Ioan Bunaciu în a sa Istorie a baptiştilor. Spunea dumnealui că existau atunci, pe vremea comuniştilor, adică cu cel puţin 22 de ani în urmă, două categori de păstori: măgarii, cei ce duceau greutăţile şi cîinii cei ce lătrau. Aceste două categorii încă mai există, cine ştie?

Poate că fratele IB explica în cartea dumnealui (afirmînd că dînsul se situează în categoria măgarilor) care anume erau greutăţile pe care le cărau măgarii, dar dincolo de explicaţie, întrebarea mea e „Cine anume i-a pus să le care şi ce fel de greutăţi erau acestea?”

I-a pus Domnul, i-a pus soţia, i-a pus conştiinţa, i-a pus Securitatea, i-a pus tatăl sau mama lor? Şi ce anume au cărat: bune, rele, ale lor, ale altora? Că în varianta pe care o citesc eu a Noului Testament scrie la un moment dat „Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.“  Dar probabil că este o chestie de interpretare. Cine ştie, poate Biserica nu este a lui Cristos, ci a păstorului care o păstoreşte. Mă întreb ce se va întîmpla cu ea după ce păstorul se va duce în mormînt…

În privinţa cealaltă, adică a cîinilor, lucrurile stau mai simplu. Ăştia, chipurile, lătrau. Mie mi se pare că fratele nostru Ioan Bunaciu le face o mare nedreptate acestor cîini. Şi am să mă explic.

În viziunea fratelui mai sus-amintit nici măgarii nici cîinii nu aveau o conotaţie strict negativă. Poate numai cea indusă de Vechiul Testament: măgarul era bun şi curat, cîinele era murdar şi deci rău. În percepţia mea ambele animale erau folositoare în felul lor. De exemplu măgarul avea o voce frumoasă, iar cîinele ce stătea pe lîngă casa omului, cum învăţăm cu toţii încă din şcoala primară, era bun de dat un şut dacă erai supărat pe cineva…

Deci punctele pozitive ale cîinilor:

În primul rînd cîinii ăştia lătrau aşa de tare de se auzea pînă-n America! Ba se auzea chiar la unele posturi de radio, dintre cele mai interzise. Tari în vocalize cîinii ăştia! Şi erau ascultaţi de întreg poporul nostru şi nu numai. Ştiţi de ce? Pentru că spuneau adevărul! Dacă ar fi minţit nu-i asculta nimeni.

În al doilea rînd, şi aici mi se pare că li se face cea mai mare nedreptate, cîinii ăştia ştiau cum să rezolve problemele din biserică, spunînd tot adevărul, lătrînd împotriva fraţilor mînjiţi şi împotriva Departamentului Cultelor. Şi asta îi apropia de credinciosul de rînd. În plus greutăţile care li se puneau în spate nu erau duse numai de unul sau doi, ci de întreaga adunare (chiar dacă era vorba de o problemă personală) şi de Domnul. Poate chiar în ordine inversă. Ei nu erau singuri printre fraţi mincinoşi, securişti şi informatori.

Pilda în sine

Înainte de a fi chemat la Securitate, fratele Paul Negruţ activa o reţea de fraţi de credinţă care se rugau pentru că el intra pe porţile Împărăţiei Celui Rău şi nimeni nu avea garanţia că de acolo mai ieşeai.  Totdeauna după ce ieşea de acolo informa Biserica despre discuţiile avute, în ciuda interdicţiei de a comunica altora ce s-a discutat. Astfel Securitatea nu putea să îi facă nimic, era aproape imposibil să intimidezi mii de oameni, mai ales că informaţiile erau transmise şi în alte biserici din alte oraşe.

Morala

Doar abuzatorul îi spune victimei să îşi ţină gura că altfel o păţeşte. Nu acceptaţi să fiţi victime fără apărare: dacă vi se face o nedreptate şi vi se spune să vă ţineţi gura, nu vă fie frică, faceţi exact invers, strigaţi să audă toţi. Cuşca nu e o soluţie.

Securistul bun, securistul rău


Am citit recent un banc pe Internet. Zicea că atât Moş Crăciun, cât şi Securistul bun sunt personaje imaginare. Totuşi cred că pot să afirm altceva. Nu din experienţă, ci din experienţa unuia dintre cunoscuţii mei. Această întâmplare reală a povestit-o de faţă cu două persoane, deci nu îi era frică. A, era să uit, a povestit faza pe vremea când încă mai exista Securitatea.

„La un moment dat, locuiam într-o casă şi lucram ceva prin curte. Era ziua în amiaza mare. Soţia era în casă robotind cine ştie ce. Cum poarta era deschisă, a intrat un băieţaş de vreo zece-doisprezece ani. Era îmbrăcat ţărăneşte, destul de sărăcăcios şi arăta cam obosit. M-a întrebat respectuos dacă pot să îi dau ceva de lucru. Nu mai aveam nimic important de făcut, treaba era gata, aşa că răspunsul meu a fost nu. S-a uitat prin curte întrebător, semn că ar mai fi dorit ceva. Apoi, a plecat, parcă dezamăgit, dar salutând. Peste câteva minute eram în casă, când am observat prin geamul camerei acelaşi băieţaş ce era acum în grădiniţa de zarzavaturi a soţiei, trăgând morcovii afară şi îndesându-i în desaga de pe umăr.  Am ieşit repede afară. Auzind zgomotul paşilor mei băieţaşul o porni la fugă spre fundul grădinii, dar acolo gardul era prea înalt. Ca să îl speri, am strigat soţiei cu o voce  tunătoare: „Mă, ce faci aici? Nevastă, repede, adă puşca!” La auzul acestor cuvinte, el se repezi disperat spre poartă, singurul loc prin care se putea ieşi afară. În fuga lui nu mai sesiză sfoara pentru întins rufele, pe care nu erau niciun fel de rufe. Contactul cu ea îl făcu să îşi piardă echilibrul şi să cadă pe spate. Mi-a fost suficient să îl prind şi să îl ridic în braţe. Era speriat, tremura. L-am dus în casă, l-am pus la masă şi i-am dat de mâncare. Era în vremea când nu se prea găseau alimente. După ceva timp ne-am despărţit prieteni.

Veţi spune, nimic neobişnuit! Dar, după câteva zile, vecinul meu îmi spuse pe un ton foarte serios:

– „Vecine, ar trebui să predaţi puşca aia!”

Cât am stat acolo nu am reuşit să-l conving că nu am nici o puşcă!”

Morala? Dacă ar fi fost securistul rău, povestitorul întâmplării nu ar mai fi apucat să povestească întâmplarea. Nici soţia lui.