Iohannis neamțu și Ponta… turcu!


Hai să luăm toate bilele negre ale neamțului Johannis și să le enumerăm:

1. e neamț,

2. e lutheran,

3. nu are doctorat,

4. ca primar n-a făcut nimic în Sibiu,

5. a trecut la PNL,

6. n-a plagiat,

7. n-a lucrat la stat în funcții prea importante.

Și acum să enumerăm pe ale albe ale lui Ponta:

1. e român,

2. e comunist ortodox,

3. are doctorat în drept,

4. are mari realizări ca procuror, că de aia a fost avansat,

5. este în PSD, unde a ajuns mai sus ca Geoană,

6. a plagiat, deci știe carte,

7. n-a fost atras de salariile mari de la privați, a lucrat doar la stat.

Nemții au venit în Transilvania în valuri. Au și plecat sau au fost vînduți de stat Germaniei Federale în anii 70-80. Alții au fugit de cît de bine era. Iohannis a rămas. Și Ponta.

Ștefan cel mare i-a lăsat cu limbă de moarte fiului său să închine țara. Știa că nu o să fie mare conducător. Leșilor sau turcilor.

Ne-am bătut cu nemții în Primul și în Al Doilea Război Mondial. Am fost obligați. Dar n-am auzit de trădători nemți pe plan local. Cui să mai vîndă țara Iohannis? Germaniei? Poate n-ar strica… Cui i-ar vinde-o Ponta? Turciei? Ponta Turcul? Parcă nu sună bine.

În anii 90 spuneam că soluția cea mai rapidă ca România să iasă din comunism era să declarăm război Statelor Unite. Și să pățim ca Japonia. Aș fi vrut eu! Poate acum ar trebui să declarăm război Germaniei. Înainte să ne declare Rusia nouă. Și să avem PSD-ul coloana a 5-a.

Să ghicesc unde ar fi granița? Se cam vede!

sursa: http://www.frontpress.ro/2014/11/dvizarea-romaniei-este-posibila-o-reconciliere-politica-a-regiunilor-romaniei.html

 

Cold war (1/5): „Şi… cîte divizii are papa?”


În timpul celui de-al Doilea război mondial Stalin ar fi întrebat (poate retoric): „Şi cîte divizii are papa?” Dincolo de ineditul întrebării sau de inutilitatea ei, întrebarea transmite un singur lucru: putere fără limită, forţă exprimată în „divizii de blindate”. Cei ce au auzit această întrebare (nu ştiu cine a fost de faţă) „în primă audiţie” ştiau că asta vizează. Dar, pe lîngă întrebarea în sine, personalitatea personajului care a pus această întrebare mai adauga ceva: lipsă de milă, lipsă de Dumnezeu, victoria cu orice preţ.

Habar n-am ce i-o fi trecut prin minte papei şi nici dacă a luat vreodată la cunoştiinţă de întrebarea lui Stalin. Fără doar şi poate papa avea să ia contact cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina şi din România, cu procesele intentate credincioşilor şi clerului catolic acuzat de trădare, colaborare cu duşmanul, infiltrare de agenţi, sabotaj, complot pentru răsturnarea ordinii de stat, etc.

Pentru Stalin şi pentru anturajul lui era ceva normal să asocieze puterea şi victoria, lipsa de milă cu lipsa de Dumnezeu. Dar, dincolo de asocierea a doi termeni incompatibili, putere şi biserică,  întrebarea lui Stalin evidenţiează un adevăr incontestabil, anume că biserica şi puterea şi/sau lupta pentru putere  sunt incompatibile. Cu toate acestea istoria, în particular istoria bisericii, ne demonstrează contrariul. Nu trebuie să aduc date în sprijinul afirmaţiei mele şi nici nu o să mă refer la ce s-a petrecut în alte biserici. Mă voi rezuma doar la biserica baptistă, în particular la cea din România, dar şi în acest caz referirile mele vor fi extrem de selective.

De exemplu, un fapt incontestabil şi mai puţin cunoscut, dar adevărat, este că baptiştii din zona Aradului au avut mai multe comunităţi (de biserici) în prima jumătate a secolului XX. Aceste comunităţi fiind extrem de mici, este greu de explicat de ce unii păstori au decis să fie şefi peste o mînă de oameni, în loc să se unească şi să aibă o forţă mai mare. Ulterior la Arad s-au înregistrat cele mai multe biserici baptiste din ţară, Aradul fiind supranumit „Ierusalimul baptiştilor”, iar Ţara Crişurilor „Leagănul baptiştilor”.

În perioada „de democraţie populară” Bucureştiul s-a definit ca centru al baptiştilor din România datorită conducerii centralizate şi a existenţei seminarului baptist. Dar, chiar şi înainte de 1989 întîietatea Bucureştiului a fost pusă sub semnul îndoielii datorită conducătorilor baptişti (care nu proveneau totdeauna din Bucureşti) aserviţi puterii comuniste. Pe scena jocurilor de influenţă şi putere s-a evidenţiat în primul rînd Oradea care era asociată într-o oarecare măsură cu Aradul (biserica Dragostea, Pîrneava) şi în mai mică măsură cu Clujul (biserica Iris). Spre deosebire de interesele şi preocupările spirituale tipice baptiste ale Bucureştiului, dincolo de atracţia manifestată de interesul stîrnit de Navigatori în direcţia ucenicizării, în aceste biserici s-a manifestat un tip de creştinism recontextualizat. Acesta articula o teologie relevantă pentru viaţa din acea perioadă din ţara noastră. Acest tip de teologie era enunţată şi susţinută printr-un limbaj care comunica adevărurile lui Dumnezeu şi făcea posibilă lucrarea Duhului, distingîndu-se net de limbajul tocit deja al bisericilor baptiste tradiţionale.

În perioada 1982- decembrie 1989, aceste biserici au transmis, într-un fel sau altul, şi au pus în operă, o altă concepţie despre lume şi viaţă decît cea oferită de „societatea socialistă multilateral dezvoltată” propovăduită de Partidul Comunist Român prin instituţiile statului comunist. Este interesat de remarcat că în ciuda diferenţelor existente la nivel politic faţă de Bucureşti, biserica baptistă nr. 2 din Oradea, ce era exponentul rezistenţei pe tărîm spiritual faţă de regimul comunist nu a insistat prea mult în direcţia ucenicizării. Interesul manifestat la Oradea era însă canalizat şi în direcţia unei noi forme de învăţămînt (Şcoala prorocilor) şi a dezvoltării slujirii instituţionalizate a bisericii (diaconi, pastori, învăţători) a pus accentul pe manifestările în plen ale adunării credincioşilor în „serviciile divine”.

După 1989, odată cu revenirea în ţară a  unor fraţi din străinătate şi cu apariția libertăţii religioase, a început lupta deschisă pentru acapararea puterii. Aceasta s-a manifestat variat în cei douăzeci de ani ce s-au scurs din decembrie 1989. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ocaziile în care baptiştii s-au înfruntat se pot încadra la nivelul „războiului rece”, războiul nefiind încă declarat oficial. În această perioadă asistăm la o schimbare de generaţii, la o schimbare majoră de mentalitate şi la o accentuare a polarizării est-vest, specifică celor două centre baptiste: Bucureşti şi Oradea, dar şi de încercarea de afirmare a iniţiativelor unor centre de mai mică importanţă, de o altă factură, dar în creştere, cum ar fi Sibiu şi Timişoara.