La început a fost… diagnosticul (2)


Un diagnostic e bun dacă e confirmat și re-confirmat. Al meu a fost de la început clar. Nu a fost nevoie de second opinion. Pînă și diagnosticul meu era încăpățînat.

Dar pe lîngă încăpățînaree mea nativă mai era ceva. Singurătatea.

Sunt tipul de om ce nu-și face ușor prieteni. E drept că prietenii mei sunt la fel de statornici.

Nu sunt un tip deschis. Fac parte din categoria aceea de oameni ce se simt bine și dacă sunt singuri. Și la un astfel de diagnostic sunt singur. Chiar dacă cineva acolo sus mă iubește. Chiar dacă cineva aici jos mă iubește. Sunt singur sub aparatul Roetgen, la CT, pe masa de operație. Și mai ales singur cînd citesc și răs-citesc verdictele: bilete de trimitere, de ieșire, analize… Îngrozitor de singur.

Singur într-un salon aglomerat. Poate în elementul meu într-un salon gol. Singur cu mine. Egoism? Nepăsare? Neadaptare? Nu. Doar eu. Singur.

Nu m-am supărat pe Dumnezeu. Nu m-am putut niciodată supăra pe Dumnezeu. Nu am strigat „De ce eu?” Nu-l consider responsabil pentru ce mi se întîmplă. Nu știu de ce… Nu sunt prea credincios, nici prea necredincios. Sau poate am fost mai credincios. Dar nu asta contează.

Să se fi supărat Dumnezeu pe mine? Nu cred. Sau nu știu. Precis mi-ar fi spus. Găsea el o cale. Un timp. Ceva.

Nu mi se pare că e nedrept ceea ce mi se întîmplă. Alte lucruri puse la cale de oameni mi s-au părut nedrepte. Nemeritate. Prostești.

Ce ciudat! Poate e doar o problemă de interpretare. Cine-i Dumnezeu și cine-i omul?

În singurătate mi-am dat seama că nu-mi plac pesimiștii. Îi combat. Eu! Sună ca o glumă.

Și mi-am dat seama că nu-mi plac nici super-optimiștii. Cei cu gura mare. Zicea un fost coleg de salon că ăștia nu o duc mult. Se pare că nici celorlalți nu li se garantează lungimea vieții. Nimeni nu garantează nimic niciodată. Și-atunci?

În ultimul timp se pare că se încetățenește tot mai mult ideea că de fapt e o minune că trăim. Subscriu. Sunt un accident. Premeditat desigur. (Să nu jignim unele suflete mai slabe..). Și fericit, la urma urmei. În ciuda tuturor lucrurilor ce trebuie spuse pe nume.

Mă gîndeam de ce Isus a fost singur. Cu toate că avea 12 ucenici în preajmă. Nu au traversat împreună marea pe furtună. Era singur cu Petru.

A predicat singur. Nu a fost o introducere a lui Petru, un îndemn a lui Ioan, apoi Isus, cu predica de bază, apoi Andrei cu concluziile și în final Iuda cu talerul. În fericirile de pe munte era singur. Prorociile le vedea doar el. Și numai el singur.

Singur a fost botezat. Singur a fost ispitit. Singur a fost vîndut. A fost doar el răstignit. Singur. Între doi tîlhari. S-a pogorît singur în locuința morților. Singur a înviat. Singur s-a ridicat la cer. N-a făcut pereche…

Singur în mijlocul atîtor oameni. Printre prieteni și dușmani. Cu toate astea n-a stat prea mult singur în deșert. Putea. Primul care l-a acompaniat a fost Diavolul. Și i-a propus să iasă-n evidență. Să nu mai fie singur. I-a dat să aleagă între trei diagnosticuri. De dorit pentru orice muritor. Le-a respins pe toate. Și Satana a plecat de la el, lăsîndu-l singur.

Ucenicii l-au părăsit și ei lăsîndu-l singur. L-au abandonat și singur i-a găsit.

Apoi a trimis Duhul ca să nu rămînem singuri. Chiar am fost singur vreodată?