Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului


sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri. Continuă lectura

Paradisul, iadul şi purgatoriul (1): viața de zi cu zi în România anilor 60-70


Să nu vă speriaţi: aceasta nu este o postare teologică, ci una ideologică. Nu avem de-a face cu mîntuirea la timpul viitor, ci cu nivelul de trai al societăţii. Aş vrea să fac o scurtă-lungă comparaţie între cîteva etape ale societăţii în care am trăit. Prima pînă la armată, să zicem 1959-1974, a doua între 1974 şi 1989 şi a treia de la revoluţie pînă în prezent. Ţineţi-vă bine, puneţi-vă centurile de siguranţă, decolăm!

Copil fiind, fără prea multă minte, epoca Dej nu m-a marcat prea tare. Nici nu aveam termen de comparaţie. Probabil că pentru părinţii şi bunicii mei lucrurile au stat altcumva. Nivelul de trai „al oamenilor muncii de la oraşe şi sate” s-a tot îmbunătăţit însă. Se găsea lapte la magazin şi după-masa, pe lîngă mandarinele sovietice apăruseră portocalele de Jaffa şi la „Aprozar” (magazinul unde se vindeau legume şi fructe) au început să se vîndă banane, evident verzi (de fapt verde închis). Chiar am fost martor unei scene interesante: doi tineri (în jur de 17-18 ani au cumpărat nişte banane, le-au decojit şi au început să le mănînce pe stradă, ca să facă senzaţie. Nu ştiam care era gustul bananelor şi avînd în vedere că nu s-au strîmbat deloc, cred că nici ei nu aveau habar.

Se găsea pîine de mai multe feluri, uleiul începuse să se vîndă „la stică” şi chiar aveam şi apă la robinet. Uneori e drept că aşteptam ore în şir să vină apa, spre disperarea mamei care voia să spele în ziua aceea rufe. Dar de multe ori mă duceam cu un etaj mai jos sau dacă nu curgea, în curte, unde exista un robinet de unde se putea aproviziona oricine. Nu ştiu dacă clădirea avea vreun contor, pentru cele aproximativ 70 de apartamente (deci cu mult peste 100 de chiriaşi), dar oricine îţi dădea apă.

Liniştea ne era tulburată de fluierul ştrafului (căruță tip platformă cu roți de cauciuc) cu sifoane. Toţi locatarii cu sifoane dădeau năvală să le înlocuiască cu altele pline la strigătul de „Sodaş!”. De multe ori locatarii erau induşi în eroare de acelaşi tip de fluier care semnala maşina cu ghiaţă. Atunci se vedea cine avea un nivel de trai mai ridicat: cei ce aveau răcitor.

Gunoiul era aruncat într-o ladă de lemn urît-mirositoare aflată în mijlocul curţii unde ne jucam. În cele din urmă a fost construită una de beton, cu uşă laterală de metal şi cu chepeng prin care aruncam toate gunoaiele. Închipuiţi-vă 70 de familii aruncînd gunoiul într-un singur loc vara! Gunoiul se evacua cu căruţele, apoi cu nişte pick-up truckuri TV şi în cele din urmă au fost introduse tomberoanele de metal ce rugineau la bază lăsînd să se scurgă zoaiele. Şanel 5 garantat, asortat cu muşte de colecţie de toate culorile.

Lemnele nu mai erau pe cartelă (adică puteai merge la depozitul de lemne şi cumpărai lemnele la care ţi se dădea şi o cotă de cărbune (era lighnit, de proastă calitate sau „cox” cărbune de calitate mai bună, brichetat ca nişte ouă de dimensiuni mai mari).

La „Carne” se găsea carne, chiar dacă cîteodată mai trebuia să stai la o coadă de 10-15 minute. Şi aici pe lîngă carne ţi se dădeau şi oase: adică la 1 kg de carte aveau cam 250-300 de grame de oase) – asta era regula. Nu exista carne fără oase. În „Alimentare” apăruse caşcavalul mare cît roata carului şi îl vedeai acolo în vitrină, fără ca să dispară. Salamurile erau tot mai multe şi mai variate, cîrnaţii idem. Pe lîngă „Şunca de Praga” şi „Salamul de Sibiu” – tare şi tare scump, „Salamul Italian” sau „Parizerul” de dimensiuni gigantice şi avînd un gust foarte bun erau printre cele mai căutate şi datorită preţului. În 1974 Parizerul era 1,30 la 100 gr. Cîrnaţul „Trandafir”, ,,Debrețin” sau „Csobay” erau printre cele mai căutate.

Aveam „Magazinul copiilor”, „Femina” al femelilor evident, „Auto-moto” şi „Magazinul Universal”, un fel de General Store în varianta comunistă. Poşta mergea, asistenţa sanitară zbîrnîia (reţetele pentru copii erau gratuite), mergeam în tabere la munte şi la mare cu preţuri modice, iar dacă aveai probleme de sănătate (sau erai subţire de te lua vîntul pe sus) puteai să stai 28 de zile la sanatoriu pe cheltuiala statului şi spre bucuria părinţilor care puteau să meargă şi ei la film.

Apropo de filme, sovietice, româneşti, americane, franţuzeşti, mexicane, italiene, ungureşti, dederiste sau coreene, erau de la matineu ora 9 sau 10, pînă seara la orele 22. Mai existau două grădini de vară, una pe malul Mureşului (unde ţiganii făceau floricele) şi una în centru la cinema Tineretului. Mai era cîte un carnaval cu care alegorice, confeti, fanfare, tot tacîmul.

Pe „Corso” – spaţiul de la restaurantul Bulevard şi pînă la Teatru lumea ieşea în fiecare seară de vară să se plimbe la braţ.  Acelaşi lucru se întîmpla pe Malul Mureşului, iar în parc cînta fanfara militară.  Pe „Corso”, atunci cînd înghesuiala ameninţa să-i blocheze  pe plimbăreţi, miliţianul de la semafor punea un „sens interzis” portativ pe mijlocul drumului oprind circulaţia puţinelor autovehicule, toată lumea angrenîndu-se într-o veritabilă „şenilă” cu sens unic. Voiai să te întîlneşti cu cineva, îi spuneai, „ne vedem diseară pe Corso!”. Era imposibil să nu fie acolo. Era un fel de Internet: cine nu se plimba pe Corso nu exista.

Teatrul era accesibil, iar duminica dimineaţa mai tot elevul cu pretenţii inoculate de părinţi mergea la concertul simfonic de la Palatul Cultural. Asta dacă nu erau activităţi ale pionierilor sau uteceului. Iar dacă nu mergeai niciunde, puteau să te uiţi la televizor la emisiunea pentru pionieri şi elevi, la „Aventurile căpitanului Val-Vîrtej”, apoi la „Viaţa satului”. Curent era berechet şi îmi aduc minte că bunicii de la Pecica au fost ameninţaţi cu debranşarea pe motiv că nu consumau destul curent: nota de plată pe trimestru era cam 2-3 lei. Explicabil pentru nişte oameni care nu citeau seara, nu aveau radio sau TV, ci doar nişte becuri şi foloseau încă lampa cu petrol.

La confecţii şi pantofi nu stăteam aşa de bine, dar periodic magazinele erau invadate de cîte un lot de produse refuzate la export, de o formă, culoare şi calitate nemaivăzută, ce trecea destul de repede. În cîteva zile eram din nou în „uniformă”, de data asta cumpărată din banii noştri, pentru că mai toţi cunoscuţii apucau să îşi cumpere din lotul respectiv ce ne-am cumpărat şi noi!

Sute de antene tv de diverse forme şi mărimi apăruseră pe acoperişurile clădirilor, mai toate făcute (fuşerite) în diversele intreprinderi ale statului şi scoase cu sau fără acordul paznicilor (după caz, unşi cu o juma de tărie sau zece lei în palmă).

Bibliotecile aveau cărţi şi se citea pe rupte, cultura fiind politică de stat.

Admiterea la facultate era liberă, nimeni nu plătea nimic, dacă învăţai bine aveai bursă, aceasta acoperindu-ţi cazarea la cămin şi cartela de masă. Bineînţeles că studenţii îşi vindeau cartela făcînd astfel rost de keş.

O călătorie cu trenul la Bucureşti, clasa a 2-a costa 100 de lei cu acceleratul, una cu avionul tot atît în anii 70. Şase minute de zbor cu IL 18 de la Arad (în anii 60 cursa de Bucureşti era un IL 14 cu roată de bot, copie a DC 3 american) la Timişoara în anul 1969 costa zece lei sau invers, şase lei şi zburai 10 minute. În orice caz era accesibil şi distractiv.

Salariul unui desenator copist la Fabrica de Strunguri din Arad (mama) era cam de 6-700 de lei, operatorul RCM de la Mişcarea CFR Arad cîştiga cel puţin dublu. Bursa surorii mele de la Şcoala Tehnică post-liceală era cam 700 de lei pe an parcă.

Se organizau „jururi”, adică petreceri acasă fără alcool, cu sandwichiuri şi muzică dacă se închiria un pick-up sau un magnetofon de la „Închirieri articole sportive”. Se dansa tango, vals sau twist, fără să se abuzeze sau să se deranjeze vecinii. În tot oraşul există un singur magazin „Consignaţia” în care puteai să vinzi ce voiai. Aradul avea şi Piaţa de vechituri sau „Ocska” unde puteai găsi te miri ce.

Chiriile erau simbolice, preţurile erau mici, nimeni nu murea de foame. Dacă totuşi aveai bani, aveai pe ce să-i cheltui. Un loc de casă în Micălaca (azi cartier al Aradului) pe strada Abrud costa la jumătatea deceniului 60 ceva mai mult de 10000 de lei. O casă în funcţie de unde era şi din ce era construită. Tot în Micălaca pe aceiaşi stradă o casă costa cam cît o maşină. De notat că maşinile, motocicletele şi scuterele erau la liber, nu trebuia să depui banii şi să aştepţi. La vremea aceea nu apăruseră blocurile proprietate personală, nici nu se fabrica Dacia.

Tramvaiele circulau (duble sau simple, cu vatmanul înghesuit de călători şi cu taxatoarea fugind prin vagon cu tolba cu bilete şi cu cleştele de compostat abonamentele la cele mici, la cele mari fiecare cu cuşca lui), autobuzele (la început doar două, un TV o cutie urîtă alb-albastru şters şi un ZIL sovietic, roşu cu alb, copiat după autobuzele americane ale anilor 40 pentru două linii: 4 Grădişte şi 8 Micălaca) la fel. Ulterior au fost înlocuite cu TV-uri, cîteva generaţii, în anii 70 au apărut Skodele diesel (în Bucureşti şi pe litoral erau Skode mai demult) cu cutie automată şi în cele din urmă Ikarusurile. Viaţa părea previzibilă, se cultiva buna cuviinţă, munca, învăţatul, cinstea, onestitatea şi dacă nu ascultai Europa Liberă, Deutsche Welle sau Vocea Americii, aveai impresia că lucrurile merg din ce în ce mai bine. Termenii de comparaţie erau Radio Novi Sad sau Magyar Televizio.

Evenimentele mai importante din Arad erau meciurile de fotbal (Aradul avînd la un moment dat două echipe în A), concursul de motociclete o dată pe an, apărarea oraşului de inundaţii sau incendiul care a cuprins acoperişul Şcolii sanitare aflată vis-avis de Sfatul Popular. Vara mai toată lumea era la „Ştrand”. Cine nu avea chef să plătească biletul de intrare trecea Mureşul înot sau stătea la cele patru  cluburi sportive de pe mal: UTA (ce avea şi terenuri de zgură pentru tenis), Constructorul, CFR sau Vagoane. Amatorii de cure balneo locale se înghesuiau împreună cu pensionarii la „Şimoii” (după amenajare „Bidi”) locul de unde ieşea din fabrica de bere apa termală. Cu cît erai mai afectat de reumatism, cu atît stăteai mai aproape de apa fierbinte. Era gratis şi făcea bine la sănătate.

Cine avea o bicicletă mergea la „Trei insule” niciodată trei, dar insulă, în Pădurea Ceala, la circa 6 km de oraş, unde exista un bac şi mai apoi un pod de pontoane) unde putea să îşi construiască o cabană şi să petreacă timp în mijlocul naturii. Ambiţioşii făceau acelaşi lucru pe Valea Domnească în Ghioroc, la 20 de km de Arad, unde ajungeau cu trenul electric. Filateliştii (totdeauna privind în jur cu suspiciune de parcă ai atenta la mărcile lor rare) se  întruneau la Clubul CFR de pe strada Cloşca.

Casa pionierilor cu puzderia de cercuri la care trebuia să mergi dacă erai pionier sau cluburile sportive erau la îndemîna tuturor. Nu existau oprelişti decît din partea părinţilor. Pentru şcoală făceam ierbar, insectar, adunam muşeţel, deşeuri de hîrtie şi fier vechi. Toamna se mergea, adesea din prima zi de şcoală „la porumb”. Cu toate că unele manuale la liceu se cumpărau de la Bucureşti pe banii elevilor în anii 60, ulterior toate manualele au fost gratuite. Dar mai tîrziu ele se returnau pentru încă o generaţie de elevi. Uniforma de elev era obligatorie, la fel matricola, chipiul (pe care trebuia să îl scoţi în faţa profesorilor), cordeluţa şi lipsa ciorapilor de nylon cu sau fără dungă. Nu erau admise tocuri mai mari de 3 cm. Tunsoarea era sub ureche la fetiţe sau împletit în codiţe şi foarte scurt la băieţi. Era voie doar cu cămaşă albă sau albastră.