Europa e cu ochii pe noi. Noi, noi și iar noi!


Prin 2015 scriam așa ceva. A ajuns o ciornă naftalinată. Am scuturat naftalina de pe ea si parcă e destul de actuală. Mîine pun ceva ce-am scris prin 2010…

 

Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi… idei subversive… (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România… (cu tărie) ţara în sfârşit… cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă… (se încurcă şi asudă mai tare) precum, – daţi-mi voie – (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte… pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu.

De ce la noi e altcumva decît în Europa? Păi nu știu.

De exemplu: la noi se dădeau bani și încă se dau, la autostop. Lucrezi la stat, iei pe cineva cu mașina statului și faci ciubuc. Tot să fii șofer. E un fel de privatizare. La un giob, un giob jumate.

Ne mai întrebăm de ce nașu încasa la greu? S-a privatizat cefereu înainte de vreme!

Apoi portarii de la spitale. Ia încearcă să treci de ei înainte de vreme. Nu merge. Sau plătești. Asta-i treaba. S-o fi privatizat spitalul sau cel puțin ghereta de la intare. Noroc că nu se plătește ieșirea. Dar să nu le dăm unora idei!

Ne mai întrebăm de ce iau bani profii, doctorii, funcționarii mici și mari. S-au privatizat și ei. Doar n-o să rămînă în urma șoferilor, a pîrliților de conductorilor de tren și a portarilor de la spitale!

Și așa ni s-a creat reflexul: dăm. Ce să mai stăm la coadă, să ne întrebăm de ce să dăm, cît, la cine? Dăm la toți de la început. O dată compromis omul nu mai poate spune nu.

Ia d-aici!

În 5 minute, după ce am dat o raită prin piață pentru mama, reintru. Fugi d-aici, ți-am dat acum 5 minute! Tu acu ai intrat? Na și ție! D-o bere! D-o cafea. Do major! Andante, ma non troppo!!!

Și atunci ne mirăm că piciul ne pică la evaluarea națională, că echipa de baschet a încasat-o cu 89 la 3 în meci internațional și că mai la vest bolile se tratează mai bine.

De ce-o fi așa?

Poate pentru că eram și încă suntem marcați de un sentiment de inferioritate. Mulți erau cu ochii pe noi ca ne ocupe, să ne taxeze și să ne jecmănească. Europa a intrat destul de tîrziu în mentalul autohton. Înaintea ei au fost goții, cumanii, pecenegii, tătarii, turcii, ungurii, polonezii, bulgarii, nemții, și alții.

De ce spun asta? Pentru că încă suntem marcați de valurile de popoare migratoare, noi definindu-ne prin statut ca ne-migratori. Noi aici ne-am născut, aici eram, aici stăteam. Dacă ne gîndim bine am constata că viața pe pămînt a apărut aici, la noi, în proto-Dacia. Cu niscaiva inițiativă creștină tragem concluzia logică că paradisul delimita granițele Daciei încă înainte de existența ei și Adam și Eva erau bineînțeles de-ai noștri.

Apoi au venit perșii să ceară, macedonienii, romanii, goții și toți ăialalți. Pentru noi marea migrație s-a încheiat cu plecarea trupelor sovietice. Dar, ca un făcut, după ce am rămas noi de noi, nu am luat-o spre Europa, ci am luat-o spre… noi.

Am (re)descoperit că  eram buricul pămîntului. Probabil că așa era. Nu oricine avea un savant de renume mondial fără liceu, cel mai iubit fiu al poporului cumulînd toate funcțiile disponibile în afara celor religioase. Să fi ajuns Ceaușescu patriarh! Am fi fost unici, demni urmași ai cezarilor ce erau proclamați zei. Dar cult i s-a adus și lui Ceaușescu. La Daciadă, la Cîntarea României, la congrese și conferințe.

Și noi eram pe veci aici stăpîni. Brrrr! Cum sună! Mi se face piele de găină!

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (1)


  Am aterizat într-o după-masă în comuna noastră formată din trei sate aşezată pe şapte coline ca celebra metropolă de unde îşi trage parţial neamul nostru paternitatea. În ceea ce priveşte maternitatea se fac în continuare săpături. Aterizat puţin spus. Să rememorăm faptele.

Toate acareturile noastre adunate în ultimii zece ani de după revoluţie se aflau depozitate într-o casă de la periferie, că în garsonieră nu mai încăpeau. Am încărcat mobila într-o ifă redegistă condusă de un amic într-ale pescuitului şi am dat buzna să-mi anunţ consoarta de fericitul eveniment: ne mutăm! Am depăşit o babă pe bicicletă pe ultimii metri ai străzii mele, am răsucit volanul pe dreapta în sudalmele babei ce făcu cunoştiinţă cu asfaltul proaspăt turnat de subalternii lui Băsescu. De, o fi căutând banii conform devizei ministrului „Aici sunt banii dumneavoastră!”

I-am urat ceva pe engleză ce în limba română începe cu şi, şi am dat bice cailor daciei care zburda nebună, de parcă nu ştia că ne mutăm la ţară. Adio asfalt, adio semafoare, adio zebre, tâmpiţi, pietonţi şi pietoante. Suntem în procesul mutării! Evenimentul a început şi nu numai că se transmite în direct, ci participăm cu trup, suflet, dacie şi transpiraţia autohtonă. Opresc în faţa blocului, dar ca făcut, frâna nu ţine şi câteva tomberoane o iau la goană mânate de bara din faţă a vehiculului mai sus-menţionat. Pagubă-n ciuperci! Poate că în ciuperci nu, dar în tomberoanele noi de plastic ce costă un milion bucata, cred că da. Urc în fugă scările, pun mâna pe telefonul cu disc rotativ tip 1969 şi răcnesc după ce la celălat fir s-a ridicat receptorul: „Am plecat, vin după tine după ce descarc!”

Refac drumul în sens invers şi la colţul străzii într-o grămadă dezorganizată una bucată babă îşi trăgea sufletul de pe unde i se dusese, adică din adâncimile asfaltului negru ca abanosul şi creţ ca şuviţa ministrului. De ce n-o taie? Mă rog, poate îi place să fie pletos. Văd baba, mă vede şi ea pe mine, încerc o manevră de evitare, dar prin geamul deschis aud mai multe cuvinte cu referiri anatomice, se face apel la ginecologie, la Barth, ba chiar şi la arborele meu genealogic. Câtă răutate în oamenii ăştia! N-am pus decât o amărâtă de frână în vreme ce luam curba. Da’ curba am lăsat-o acolo. Ce vrea baba cu mine? Trag pe dreapta, mă dau jos din chestia aia cu nume de patrie antică şi mă îndrept hotărât spre grămada care între timp se organiză. N-am făcut rugbi în viaţa mea, dar am văzut câteva meciuri. Cum băteam Franţa pe vremuri! Acum parcă avem o echipă de babe! Mda, dacă ar fi ca babele astea din faţa mea, poate tot ar mai câştiga un meci, două cu All Black. Îmi analizez şansele şi trec la defensivă. Apelez pe mobil poliţia. Babele nervoase la culme mă apostrofează direct proporţional cu costul mobilului:

– Credeai că ai scăpat? Acuma … încerci să aranjezi cu prietenii tăi de la poliţie? Las’ că vezi tu! Ai plecat de locul accidentului. Ai lăsat-o aici cu piciorul rupt! Mă, te…

Norocul (so tu spic) vine de unde nu te aştepţi şi cel neprihănit are parte de apărători pe măsura faptelor sale. Ca un făcut, o maşină rătăcită de poliţie apăru când decibelii celor de vârsta a treia tindeau spre pragul dureros. Albă-neagră, roz-bombon, rămân fără permis, baba plecând călare pe „Carpaţiul” de damă răpciugos, de parcă făcuse armata la infanteria călare, cu un surâs malefic tip „Îţi arăt eu curbă, mă arătură!”

Cu banii şi cu permisul luat, mă simţeam ca Moromete senior după vizita perceptorului. Să mor! Ei, ce să faci, asta e! Cu dovada în mână şi cu pedala de acceleraţie undeva la o altă parte anatomică a fiecărei vieţuitoare pământeşti, goneam să prind din urmă ifa rablagită ce luase deja drumul exilului, spre „la ţară.”

Fatalitate: coloană, tiruri. Apoi, gâşte, raţe, găini, gropi, noroi, gropi, şi bineânţeles, babe, babe şi iar babe. Nu am vazut ifa, dar am ajuns totuşi primul. Mă întorc la intersecţie, vorba aia, jast in cheis! Îmi trec prin minte evenimentele, ce zi! Toată mutarea luase o turnură cu iz de geriatrie fără tratament ana aslan. Îmi venea să îmi dau demisia. Vorba aia: de unde? În fine, după jumătate de oră apare ifa. Descărcăm povestindu-i păţania şoferului, aşa ca de la şofer la şofer.

Va urma