Sfîrșitul lumii?


sursa:http://www.aumethodists.org/community-blog/the-city-of-god/

Lumea s-a sfîrșit de nenumărate ori. S-a sfîrșit cu alungarea din paradis. Dar a început tot atunci în afara lui. Apoi cu potopul. Apoi cu căderea Ierusalimului și demolarea templului. Dar de fapt Ierusalimul a fost cucerit încă o dată și templul a fost încă o dată și definitiv demolat. Nimeni nu pare să bage de seamă că înainte de prima demolare Ierusalimul a mai fost cucerit de două ori. Citiți Biblia.

Roma a căzut și se credea că lumea s-a sfîrșit. Mai ales pentru Augustin. Și toți au dat fuga să-i laude teologia. El a justificat folosirea forței statului împotriva altor creștini. El a susținut justificarea prin credință, dar și prin fapte. Citiți-l pe Augustin.

Creștinii apuseni așteptau ca lumea să se termine în anul 1000. N-a fost așa.

Constantinopolul a căzut, dar n-a avut același efect. Era doar o cetate mare în care se zbăteau un împărat și un patriarh? Tradiția spune că în Sf Sofia preoții care tocmai duceau elementele cinei Domnului s-au topit în zidurile bisericii care s-au închis în urma lor sub nasurile turcilor ce voiau să-i hăcuie. Încă mai așteaptă să iasă afară. Normal că n-au ieșit pe partea cealaltă că acolo erau tot turci. Nu a fost ca la trecerea mării din exod.

Lumea incașilor s-a terminat, la fel ca și cea a toltecilor, olmecilor și aztecilor. Apoi cea a apașilor, mohicanilor, șoșonilor și cirochezilor. Ba unii credeau că lumea s-a sfîrșit la revoluția franceză sau la ocuparea Romei de către regele Emanuel al Italiei. Probabil și papa a crezut asta. S-au înșelat. Cam toți…

Pentru unii lumea s-a terminat la marele faliment din 1926. Și s-au sinucis. Alții s-au sinucis din alte motive: că au fost trădați în dragoste, că și-au pierdut vreun membru sau au fost diagnosticați cu o boală în fază terminală. Mulți s-au sinucis în armată dezamăgiți de înfrîngeri sau ca să nu fie luați prizonieri. Pentru ei lumea s-a sfîrșit, pentru ceilalți a fost un motiv de veselie. Ciudat, nu?

Dacă ar fi să analizăm sec, atunci cînd lumea se sfîrșește, începe din nou. Indiferent de proces. Se încălzește soarele o dată la 11 ani pentru că printr-un oarecare mecanism își schimbă polii magnetici (hmmm!) și ardem de nu ne vedem. Vine sfîrșitul lumii. Citiți ce spune Petru.

De fapt, sfîrșitul tot începe, dar nu se termină. Poate am ajuns doar la sfîrșitul începutului, cine știe? Știa Churchil ce știa…

Și cea mai potrivită concluzie e că lumea fiecăruia se termină atunci cînd viața se termină. Cel puțin în principiu.

De la concepere pînă la moarte sunt doar vreo 50-60 de ani în medie sau 123 de ani pentru cel mai bătrîn, o marjă de timp în care omenirea există. Dincolo de mileniile sau milioanele de ani ale existenței sale omenirea nu face decît să supraviețuiască într-o marjă foarte mică de timp, neglijabilă (indiferent de sistemul de numărare a anilor) față de existența ei per total. Ca să zic așa, viața noastră este mai degrabă un accident ce se poate încheia extrem de ușor datorită unei colecții de accidente (vezi emisiunea cu 1000 de feluri de a muri).

La toate astea se mai adaugă și expresia de sfîrșit al lumii.

În toată treaba asta suntem invadați de producții cinematografice (și nu numai) despre sfîrșitul lumii: ne invadează ceva sau cineva din spațiu, ne facem noi de petrecanie sau pur și simplu pămîntul, soarelea sau întreg universul o ia razna.

La școală (de fapt doar la una dintre ele…) am învățat că scenariile apocaliptice apar cînd lucrurile merg nasol. În timpul unei crize e ușor să presupui că va fi mai rău. Interesant că mai de mult aveam un reflex: cînd lucrurile mergeau mai rău spuneam că o să fie bine pentru că nu se putea mai rău. Unii erau mai optimiști și au demonstrat că mă înșel. Dar în general, pînă acum, cam toate relele de pe planetă s-au datorat oamenilor și ideilor lor.

Moartea sau sfîrșitul s-a acutizat de la apariția bombei atomice: de data asta chiar că putem să inițiem sfîrșitul lumii. Alții nu au fost de acord: au zis că Dumnezeu nu va lăsa omul să-i distrugă opera. E cumva vorba de o întrecere? Cine o va distruge primul?

Dar hai să spunem că omul va reuși s-o distrugă. Cu siguranță însă nu va reuși să facă un pămînt nou și un cer nou. Pentru asta trebuie să fii Dumnezeu. Cam ca la doctor: dacă pacientul nu moare, doctorul poate să-i facă ceva și să se laude. După ce moare doar Dumnezeu mai poate face ceva. Doar că Dumnezeu nu se laudă cu asta.

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (3)


După răspîndirea creştinismului în Imperiul roman, după despărţirea definitivă a bisericii de creştinismul iudeu, şi după depăşirea obstacolului ce s-a numit gnosticismul (un fel de New Age al antichităţii) şi după slăbirea în intensitate a marcionismului şi montanismului, Biserica a început să definească în termenii civilizaţiei „moderne” (la vremea respectivă) cine era Isus Cristos, care era locul lui, fără să se intereseze prea mult de  (pare ciudat pentru acea vreme atît de aproape de origini), Duhul Sfînt, ce este menţionat atît de puţin sau chiar deloc. Nu ştiu cum justifică alţii importanţa actuală a botezului cu Duhul Sfînt, cînd aceasta lipsea.

Să se fi pierdut atît de repede a practică sau o credinţă esenţială? Faptele Apostolilor nu menţionează prea multe amănunte cu privire la mîntuirea creştinilor dintre neamuri, dar trebuie menţionat, că în ciuda extremei importanţei sale de acum, conciliul de la Ierusalim nu impune botezul cu Duhul Sfînt, nici alte manifestări charismatice ca şi o condiţie esenţială a mîntuirii. Evident, nu poate fi vorba de o omisiune, dacă aceste condiţii ar fi trebuit să fie vitale pentru mîntuire. Vorba aceea, nici măcar Isus nu a vorbit în limbi! Dar cine ştie, poate botezul să fi fost atît de important încît nu mai trebuia fi menţionat, el subînţelegîndu-se automat.

În fine în secolul patru şi mai tîrziu creştinii ajunseseră să îşi zboare capetele pe motive specifice religiei lor: donatiştii cu ne-donatiştii, partizanii lui Arie cu cei care spuneau că Isus a existat din veşnicie, urmînd o serie întreagă de puneri în scaunele patriarhale şi demiteri, cu sau fără sinod. În acest context intră pe scenă şi se face remarcat Ioan  Hrisostom sau Gură-de-Aur, cel care face Antiohia să se pocăiască după distrugerea statuii împăratului. Cum deja scaunele de înalt rang bisericesc erau rîvnite datorită influenţei şi puterii lor şi cum călcase pe bătăturile împăratului, dar mai ales cele ale împărătesei, Hrisostom este tîrît afară din catedrala Sf Sofia din Constantinopol în Duminica de Paşte cînd trebuia să prezideze botezul a 1000 de noi creştini şi îşi sfîrşeşte viaţa în exil.

De cealaltă parte a Imperiului, la Milano, Amrozie, cel care îl botează pe Augustin, este mai puţin expus şi îşi impune punctul de vedere, care pare mai mult legendă decît realitate: nu îi permite împăratului să ia cina după ce acesta omorîse drept represalii cîteva mii de civili în Tesalonic, nu cedează ca una dintre bisericile sale să fie dată arienilor şi neagă dreptul statului de a se amesteca în treburile Bisericii. Cu alte cuvinte, dacă în urmă cu destul de puţin timp statul atenta fără impunitate la viaţa credincioşilor, confisca clădirile bisericii, scripturile ei şi nu exista nimeni care să apere Biserica, Biserica pretinde că această stare de lucruri s-a inversat: nu numai că statul nu are putere asupra ei, ci ea fiind superioară, are dreptul, ba chiar datoria, de a face ce este drept în ochii lui Dumnezeu, disciplinînd statul sau reprezentanţii acestuia.

Cam tot în acea perioadă însă îşi face apariţia un curent care avea să ridice multe şi importante semne de întrebare în creştinism, acestea rămănînd fără răspuns pînă în ziua de azi. Ca urmare a instituţionalizării Biserici, a influenţei lumii asupra Bisericii, unii creştini preferă să se izoleze total de ceea ce ei pretindeau că este o alianţă a lumii şi a religiei. Astfel a apărut timid, dar sigur, monasticismul. Iniţial la marginea aşezărilor omeneşti, apoi în deşert şi apoi în aşezăminte organizate după reguli dintre care cele mai vestite sunt cele ale lui Vasile cel Mare şi Benedict, acest curent manifestă cea mai mare influenţă asupra Bisericii încît pare să îl rupă în două: o Biserică integrată în civilizaţie şi una independentă de aceasta. Problema monasticismului era că ascetismul a devenit din ce în ce mai extremist, pietatea fiind confundată cu străduinţa. Curăţenia a fost neglijată: Atanasie se lauda cu faptul ca Anton nu şi-a schimbat niciodata camaşa şi că nu s-a spălat niciodată pe picioare. Regula lui Pacomie interzicea spalarea picioarelor cu excepţia cazurilor de boală. Marjorie Strachey comentează plină de realism: „Putoarea sfinţeniei din acele mănăstiri şi schituri trebuie să fi avut un ciudat efect descurajator asupra nasurilor religioase.”

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (2)


Imperiul nu a fost primul sosit în cursa pentru folosirea Bisericii. Înaintea lui a fost Armenia care a devenit regat creştin cu cîţiva ani înainte, mai precis în 301. Cele mai multe dintre discuţiile referitoare la relaţia dintre Biserică şi stat încep cam de aici, în ceea ce priveşte istoria, pentru că în ceea ce priveşte dogma, etica şi credinţa, Isus Cristos scoate biserica de sub influenţa naţionalismului iudeu. Este clar pentru toată lumea că Templul, sinagoga şi politica deveniseră subiectele fierbinţi ale iudeilor, iscînd certe, rivalităţi marcate prin răscoale, asasinate, intervenţii armate şi răzbunări pline de cruzime.

Cu toate că Isus venise după declaraţia  sa la ,,oile pierdute ale lui Israel”, el nu a dus la extrem această misiune. Samariteanca, centurionul, femeia cananită nu sunt victimele colaterale ale unui mediau naţionalist, după cum nici leproşii, orbii, ciungii, bolnavii şi îndrăciţii nu sunt obiectivul principal al unui plan de sănătate naţională dictat de o  politică de inspiraţie celestă. Dincolo de această practică impozitul plătit după prinderea unui peşte ce conţinea două monezi, identificarea cezarului ca fiind altcineva decît părintele israeliţilor, cît şi judecarea şi executarea lui Isus Cristos de establishmentl zilei, nu încetăţeneşte ideea că biserica şi stăpînirea (sau stăpînirile) ar avea prea mult în comun. Cu toate acestea în 325 este convocat de Constantin primul conciliu ecumenic, o primă reprezentaţie a „concertului” dintre stat şi Biserică, un concert ce nu a încetat pînă în ziua de azi. Probabil că din această dată se poate vorbi despre „biserici dizidente” şi tot de atunci afurisenia ereticilor la închiderea unui sinod, conciliu, a devenit o normă, alunecînd pe panta executorie a dreptăţii divine Biserica şi deci implicit, creştinii, a început să creadă şi să facă ceva ce vorba aia, „nici lui Cristos nu i-ar fi trecut prin minte”!

Au existat mai mulţi eretici în acea perioadă, dar cel mai vestit dintre aceştia trebuie să fi fost Arie. Nu trebuie negată ameninţarea care venea din direcţia ereziei sale, dar trebuie menţionat faptul că Arie a murit din cauze naturale (e drept nu prea frumoase). Un alt eretic, care a fost pedepsit pentru îndrăzneala de a gîndi dincolo de vremurile sale a fost Origen. Aici se evidenţiază obtuzitatea unor creştini  care mult după moartea sa, îi dezgroapă şi îi ard scheletul. Oare trebuie puşi la acelaşi nivel cu fii tunetului care au cerut foc din cer sau nu? Dar răspunsul lui Isus i se potriveşte şi lor, nu?

Deci, Biserica a acumulat putere şi pentru că puterea atrage şi corupe, Biserica va cunoaşte o altă traiectorie decît cea iniţiată de Isus Cristos. Biserica devine puternică, Biserica devine bogată, Biserica devine ceva de temut. Şi normal, împreună cu ea şi cei ce o conduc, cei ce au influenţă.

Geografia, mişcarea popoarelor migratoare, cultura în sine şi nu în cele din urmă căderea Romei şi prăbuşirea Împeriului Roman în partea de vest a Europei, va schimba pentru totdeauna Biserica. La conciliile ecumenice din est vor apărea tot mai puţini reprezentanţi ai vestului, episcopul Romei, spun unii istorici, devine tot mai influent. Nu aş fi de acord cu o declaraţie atât de tranşantă, probabil că influenţa sau lipsa influenţei acestui episcop numit şi papa, variază la începutul Evului Mediu, urcînd şi coborînd, ca apoi, prin secolul 12-13 să ajungă la apogeu. Odată atins apogeul, puterea, influenţa şi  bogăţia papei va descreşte, astfel că după terminarea itempestivă a conciliului Vatican I, papa rămîne „prizonier” la Vatican pînă la semnarea acordului cu statul italian după venirea la putere a lui Mussolini.

Atît în Răsărit, cît şi în Occident au loc concilii regionale ce iau hotărîri diferite cu privire la o sumedenie de aspecte ale creştinismului, imprimînd acestei credinţe două traiectorii diferite ca formă. (Nu trebuie uitat că după conciliul de la Chalcedon, apar în est bisericile nechalcedoniene, un lucru ce trebuie neapărat menţionat avînd în vedere pretenţia de monolit a Bisericii Ortodoxe.) De exemplu, preoţii aveau o înfăţişare diferită, barba fiind extrem de importantă în est, limba liturgică este diferită, icoanele capătă o importanţă vitală în est, pe cînd în vest statuile pot să reprezinte foarte bine ceea ce icoanele fac în est. Apa sfinţită diferă, felul cum se desfăşoară liturghia diferă, etc. etc., aşa încît pe bună dreptate oamenii se întreabă din nou „Ce trebuie să fac să fiu mîntuit?”

În ceea ce priveşte strict teologia, dincolo de subtilităţile limbii greceşti şi de căutarea unor termeni echivalenţi în limba latină, dincolo de influenţa neo-platonismului sau aristotelianismului, creştinului de rînd îi păsa dacă va ajunge sau nu în rai. Ca urmare el era interesat de aspectele mai vizibile, mai palpabile ale credinţei. Dar aceste deosebiri îi pun la lucru pe teologii care încep să scrie amplificînd avantajele propriei credinţe în detrimentul celeilalte. În cele din urmă, după cîteva sute de ani de conveţuire, concurenţă şi dispute, occidentalii le spun adio răsăritenilor printr-o anatemizare colectivă lăsată la altarul biserici Sf Sofia din Constantinopol. Celebrul text se încheia cu „Matanata! Maranata! Maranata!”, ce se voia, în opinia unor istorici catolici, o anatemizare mai serioasă, dar care în acelaşi timp trăda absenţa cunoştiinţelor în materie a reprezentantului occidental, Humbert da Silva Candida.

Patriarhul ecumenic a reacţionat şi în cîteva zile toţi creştinii occidentali erau şi ei anatemizaţi. Vorba aia, dacă Isus Cristos ar fi fost un simplu om care a conceput şi iniţiat această mişcare ce se numeşte Biserica, s-ar fi răsucit în mormînt la aflarea veştii despre anatemizare! Dincolo de despărţirea care s-a produs de facto mult înainte de acest act, şi despre care mulţi creştini nu au avut habar mult timp, diferenţele care stau la baza schismei (dacă chiar a fost una) există şi azi şi nu s-a putut face abstracţie de ele după ridicarea anatemelor reciproce în secolul XX. Indiferent ce vor face părţile implicate, e greu, dacă nu chiar imposibil, de realizat o re-unire după atîţia ani de masive deversări de materiale contra părţii adverse.

Şi aici oricine poate să înceapă o lungă şi inutilă discuţie referitoare la unitatea creştină, la asemănările şi deosebirile dintre una sau mai multe biserici. În privinţa asta rămîn un conservator desăvîrşit, susţinînd că „un Domn, o credinţă, un botez” este singurul lucru pe are îl avem în comun, dincolo de asta fiind deschis la cooperarea cu orice creştin de pe suprafaţa globului pămîntesc. Interesant mi se pare că în cealaltă extremă se află cei care îşi definesc toate chichiţele credinţei optînd să conlucreze doar cu cei ca ei. Pînă şi Isus Cristos ar fi exclus pentru că el nu a avut un crez cu privire la ineranţă, la conducerea Bisericii, la ce variantă de Biblie trebuie folosită, cîte colţuri să aibă baticul sau ce fel de muzică trebuie cîntată în biserică.