Dacă-i nuntă, nuntă să fie…


sursa: http://mcitl.blogspot.ro/2011/10/sun-28a-my-god-will-fully-supply.html

Nu împărtășesc deloc ideea ca la nunți să se predice despre cum să se poarte soțul cu soția, soția cu soțul, ce trebuie să facă cei doi de acum înainte. Nu de alta dar pe lîngă faptul evident că cei doi aproape leșină de oboseală, aceste subiecte sunt plictisitoare și arhi-cunoscute. Dar bineînțeles, unii nu rezistă. E ca la înmormîntare: dacă i-am prins și nu pot pleca, să le spunem una bună să ne țină minte! Io nu.

Care sunt nunțile ce contează? Prima, a ta și ultima. Codificat? Să mă explic.

Cea mai predicată nuntă, de la care a început totul, a fost cea a lui Adam și Eva. Cel puțin așa susține cea mai mare parte a predicatorilor înfocați ce reproduc povestea ei de parcă ar fi fost martorii ce au semnat alături de miri pentru eliberarea certificatului de căsătorie. Și atunci să te ții la ce fantezii auzi… Continuă lectura

Divorț creștin în stil românesc (2)


sursa: http://joyreactor.com/pics/comment/comics-car-toonhole-divorce

– Și sunteți căsătoriți legal?

– Nu.

În 1975 am auzit pentru prima dată expresia căsătoriți legal. De parcă există căsătoriți ilegal… Doar dacă e vorba de bigamie. Dar căsătorirea ilegală era coabitarea sau concubinajul. Exact sub apartamentul în care stăteam era o tanti care concubina cu concubinul său. Au concubinat mulți ani. Mai era o altă tanti la un  alt etaj ce își aducea acasă pe cîte unu și îi spunea fiicei sale că e noul ei tată. Unde erau ăia vechi. Și la parter era o tipă ce rămăsese însărcinată, apăru tatăl băiatului după naștere, apoi dispăru. După principiul uite omu, nu e omu.

Contrar așteptărilor exemplele de mai-sus sunt cazuri de căsătorii ratate din start, exemple de prostie bărbătească și credulitate feminină. Bărbatul e lacom să ia, femeia are inimă bună să dăruiască. Cam la asta se referă și divorțul. Bărbatul vrea să ia ce nu e al lui, femeia să dăruiască altuia ce îi va împlini visele. Deșteptarea!

Apoi știu un bărbat și o femeie care au fost prieteni ani de zile, s-au îndepărtat și apoi pentru că au cîștigat o Dacie 1300 la CEC, că era carnetul pe numele ambilor, s-au căsătorit, că doar nu era să vîndă bunătate de mașină și să împartă banii. Ha?

Cînd începe divorțul?

Cînd îl ameninți pe celălalt că o să divorțezi dacă nu… Cînd fantezezi despre divorț și cum va fi după? Cînd îl intentezi sau cînd se pronunță?

Divorțul începe cînd te căsătorești dintr-un motiv greșit, cînd îți umbă ochi, gîndurile, mîinile și alte membre aiurea. Divorț e chiar dacă nu este pronunțat într-un tribunal. Divorț se numește și cînd soția sau soțul tău este sclav și tu ești stăpîn, mai ales un stăpîn rău. Divorț e cînd îți ascunzi banii ca să nu-i pui la un loc cu celălalt sau să nu-i cheltuiești pentru familie, ci pentru plăcerile tale. Divorț e să-l fentezi, să-l păcălești pe celălalt. Divorț e să-l înlocuiești pe soțul tău cu ceva sau cineva ce dă dependență: televizor, jocuri, muncă, bani, sport, etc. Pentru că de cele mai multe ori nu există divorț doar din vina unuia. Așa cum la căsătorie e vorba de doi, și la divorț e vorba de aceiași doi. Simplu!

Plîngem că divorțul a intrat în bisericile noastre. Da pînă la divorț n-ați sesizat alte semne că ceva se întîmplă? Nu vă faceți probleme: suntem la fel de vinovați. Viața creștină nu se întîmplă în vid. Comuniune nu înseamnă doar să dai peste cap un păhărel de vin sau must și să ronțăi o bucățică de pîine o dată pe lună la o anumită adresă trecută într-un CF că ar aparține unui cult sau altul. Nu pentru asta a murit Cristos! Materialismul, fandoseala, îmbuibarea, indiferența și atîtea altele nu au fost indicatori că este doar o chestiune de timp pînă să apară și divorțurile? Astea nu sunt păcate? De ce nu le-ați tratat? Vorba lui Pavel: nimeni nu arde cînd vede ce se întîmplă?

Nimeni din biserică nu își dă seama că în foarte multe cazuri divorțul e  doar un produs normal al unei vieți de credință goale de esență, de conținut? Că ne mințim participînd la o formă ce și-a pierdut fondul? Inerția bat-o vina! Alte păcate ce ne-au anesteziat…

În biserica ortodoxă cineva se poate căsători de trei ori fără prea multe probleme. De ce de trei ori? Nu știu. În ale noastre (sau ale voastre) numai o dată. După principiul de cîte ori să ierți pe fratele tău dacă vine și își cere iertare. Niciodată, că nu-s prost! Și am ajuns la punctul în care despărțim în două, ca la divorț: unii interpretează versetele despre divorț făcînd abstrație de restul Bibliei, alții încearcă să le integreze și să le pună sau să le judece în raport cu altele. De aici o întreagă cazuistică cu rezolvări demne de palatul Vatican. În treacăt fie zis, stînd de vorbă cu un bătrîn preot greco-catolic am fost uimit cît de variate sunt rezolvările date în cazurile supuse canoanelor.

Dar noi n-avem problema asta. La noi e totul simplu: e sau alb sau negru. E sau OK sau păcat.

Ceea ce mă face nu să zîmbesc, ci să rîd în hohote. De ce? Iată de ce: închipuiți-vă cele două femei ce au venit la Solomon să-i spună că uneia dintre ele i-a murit copilul. Dreptate!!! Dreptate și numai dreptate! Dacă erau bărbați Solomon i-ar fi luat la bătaie! Dar fiind femei, ce și-a zis: pacoste! Și a făcut dreptate: fifti-fifti, să nu fie niciuna nedreptățită. Corect. Cît se poate de corect!!! Ca bonus una dintre ele putea lua și cadavrul celuilalt copil deja decedat. Și atunci a intervenit mila, jertfa, dragostea și în cele din urmă înțelepciunea. Mă întreb cine e ăla ce le întruchipează pe astea toate… Și copilul a trăit bine mersi. Și mama lui a fost fericită că i-a trăit copilul. Frauda s-a dat în vileag. Dar Scriptura se oprește aici și nu relatează ce s-a întîmplat cu mama ce voia să omoare și copilul prietenei sale. E o lecție și în asta…

Pe o scară a durerii divorțul era asemuit cu circa 30 de ani în urmă cu amputarea definitivă a unui membru. E pentru toată viața. Știți că există mîncărimi la membrul fantomă? Pentru simplu motiv că te mănîncă în creier, dar nu poți să te scarpini că n-ai la ce. Divorțul este o tragedie. Nu este dacă te numești Cristi și Mihaela Borcea și dacă gîndești ca ei…

Dar cîteodată unii cad victimă divorțului, alții recurg la divorț că nu mai rezistă. Baiul în biserici de cele mai multe ori este că nu se are în vedere cine e victima și cine e agresorul. A divorțat Tanda că i s-au aprins călcîiele, gata, și Manda este exclus/ă! La grămadă. Știu niște cazuri. Dar știu și cazuri în care biserica s-a rugat pentru cel-cea ce era victima și totul a decurs normal.

Spre lauda penticostalilor trebuie să admit că pastorul Ionel Pleșa a spus cuiva (în prezența mea), că are voie să-și ia o soție, o fată, după ce suportase un divorț fiind victima unui caz instrumentat de autoritățile comuniste pe motiv principal că el se pocăise. Spre ne-lauda baptiștilor aceluiași frate i s-a spus de către o somitate în materie de Biblie că nu se mai poate recăsători niciodată. Iar o soră mai informată i-a transmis fetei să-și vadă lungul nasului să nu se gîndească la rochie de mireasă. Păcat că nu mai trăia Solomon! Și a trecut la penticostali? Dar cîți penticostali gîndesc ca Pleșa? Ca să vă dau o mostră, cineva i-a spus celui ce voia să se recăsătorească cu propria soție ce divorțase de el și apoi se recăsătorise și iar divorțase că nu e voie. Păcătuiește că acolo scrie că cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat păcătuiește. Daaa? Helăăău!!!

Divorțul scapă o viață? Divorțează! Ai credința că dacă nu divorțezi o să întorci bruta aia bețivă la Domnul, ține-te de credința ta. Doar veșnicia ne va spune dacă am greșit sau dacă am făcut bine. Pentru unii divorțul complică lucrurile, pentru alții le simplifică. În același timp lucrurile nasoale sunt ascunse sub covor de biserica care vrea să prevină divorțul și preferă o căsătorie de formă sau de groază.

E PĂCAT SĂ…? (1)


La ultima şcoală duminicală cineva a întrebat după discursul înflăcărat al pastorului de la biserica baptistă din Cicir, unde sunt şi eu membru, „Dacă respectarea poruncilor lui Dumnezeu ne duce la sfinţenie, ce rost a mai avut atunci să moară Cristos?” Pastorul a explicat cu versete din VT că e vorba de transformarea inimii de piatră în inimă de carne şi că în Matei 5: 17-19 zice că o iotă sau o frîntură din lege nu va trece, iar cine va strica una din cele mai mici porunci şi va învăţa pe oameni aşa va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor.

M-am tot întrebat de ce o fi lăsat afară versetul 20 ce concluzionează pasajul anterior şi fericirile:  „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. Eu din cauza asta parcă aş vrea să fiu chemat „cel mic” pe acolo pe sus, ca să intru totuşi, spre deosebire de fariseii despre care am blogăit acum cîteva zile.

Lumea blogherilor creştini, mai mult sau deloc evanghelici, este bîntuită, cel puţin periodic, de întrebări de genul „E păcat să…?” Tot felul de avizaţi sau deloc avizaţi îşi dau cu concluzia concurînd pe postul lăsat liber de Solomon. Cu toate că şi aici ar fi de obiectat: Solomon nu le ştia chiar pe toate. Altfel nu se explică cum a fost atît de deştept de a dat-o în bară cu gagicile… Și cu soacrele. Doi, nu a avut inspiraţia să ne spună ce e cu tutunul, televizorul, calculatorul, pornografia, cravata, inelul, costumul, baticul, mîncarea grasă de la mecdonalds, transgenderii și transgenderele, încălcarea legii circulaţiei şi altele de acest jen. În plus, dîndu-ţi cu părerea ca Solomon te poate pune într-o ipostază puţin cam incomodă. Ai mamă! –  cîţi indivizi s-au crezut Solomon, dar n-au putut aduce adeverinţă de la Biroul evidenţa populaţiei că şi sunt, ci numai de la psihiatru. Aşa că aviz amatorilor!

Şi atunci totuşi „E păcat să…?”

Păi hai s-o spunem s-o înţeleagă tăt natul (adică tot omul, fie el orto, bapti, greco, penti, român, a-român sau turco-tătar).

Care este sursa „E păcat să?” Unii zic că asta se trage de la prima interdicţie care începea cu „Aveţi voie…”. Ca să nu filozofăm degeaba, nu că n-am avea cu cine, să punem lucrurile în context. Viaţa celor doi în rai era floare la nas (nu la ureche că încă nu aveau oglindă să-şi dea seama că le stă mai bine cu o floare acolo)! Nu trebuia să iei decizii pe viaţă şi pe moarte. Dar pînă la urmă s-a luat o decizie care a adus dizastăr. Deci a fost păcat să calce poruncă şi să pape fructul. Şi ca să nu mai fie aşa mare pericolul a apărut Legea. Aia-ţi spunea cu precizie ce-i păcat şi ce nu-i. Dacă aveai nedumeriri te duceai la preot ca la gugl şi puneai întrebarea.

Sistemul a mers şi nu prea, că pînă şi Dumnezeu a avut reclamaţii că bieţii oameni sunt atît de perverşi încît chiar şi Legea o ocolesc cu multă abilitate și fără har. Atenţie, aici nu e vorba de răutatea omului, ci doar de şiretenia lui. Răutatea e un alt capitol. Ăsta a adus ceva în plus la întrebare. Răutatea a trecut dincolo de ea şi a redefinit adevărul, astfel încît ce era bine era rău şi ce era rău era bine. Ceea ce l-a motivat pe Dumnezeu care a luat măsuri în cîteva cazuri celebre. Citiţi VT şi convingeţi-vă, că eu m-am convins!

Este însă limpede, dincolo de legea lui Dumnezeu din VT, că şi în acele timpuri a existat credinţa, harul şi dragostea, fiindcă calea, adevărul şi viaţa erau aceleaşi. Dar în momentul în care acestea trei s-au întrupat lucrurile au devenit mai simple, mai concrete şi mai dureroase, pentru că s-a făcut clară distincţia dintre „E păcat să…? şi dragoste, care e capabilă de ceva sau mai bine zis de altceva. Dragostea a depăşit stadiul exterior al ascultării pentru că ascultarea şi supunerea erau liber consimţite, venind din interior.

Şocant pentru mintea unui teolog îngust ca cea a fariseului de serviciu (oricare-ar fi ăla…) a fost că promisiunile din VT s-au materializat într-un concept ce era accesibil şi cunoscut tuturor muritorilor de rînd. Nu trebuia să fi fariseu, preot, levit sau cărturar să înţelegi ce este dragostea. Nu îţi trebuia „cap” pentru asta, ci INIMĂ.

Iată de ce în NT nu se mai punea întrebarea neghioabă „E păcat să…?” Ea este transformată de creştin într-o afirmaţie pozitivă, într-o declaraţie la adresa Dumnezeului care a împins harul şi dragostea pînă la întruparea, moartea, învierea şi înălţatea Fiului lui Dumnezeu. Dincolo de moartea păcătosului sau a jertfei din VT, dragostea lui Dumnezeu ce a rezonat în inima păcătosului, l-a transformat pe acesta în aşa fel încît frica de pedeapsa legii a dispărut. „Nu lua, nu gusta, nu atinge!” s-au transformat în „Eu nu mai vreau să păcătuiesc pentru că Dumnezeu mă iubeşte atît de mult şi vreau să răspund cu ascultare acestui Dumnezeu. Fiul său a murit pentru mine! De ce nu aş muri şi eu ca să-l ascult?” Şi aici de fapt ascultarea pînă la moarte are de-a face cu a fi martor a lui Isus, nu o chestie în stilul mănăstirilor în care ne închideam ca pe vremea comuniştilor.

Iată cum dragostea duce la supunere. Diferenţa este că plecînd din inimă supunerea nu este una oarbă, ci una în cunoştinţă de cauză. În inimă, nu în minte se întîlneşte dragostea lui Dumnezeu cu ascultarea de Dumnezeu. Rezultatul se poate citi în obscura epistolă a lui Pavel către corinteni, în nu mai puţin obscurul capitol 12. Să le comunic în scris fariseilor autohtoni şi moderni că e vorba de prima epistolă a lui Pavel către…?

Iată (printre altele), de ce era nevoie să moară Cristos şi să nu mai ne supunem orbeşte Legii şi poruncilor! Iată de ce procesul de sfinţire nu este prin respectarea tuturor poruncilor. Aici intervine harul, aşa după cum şi un alt anonim călugăr, Martin Luther a re-găsit după secole de obscurantism la capitolul credinţei şi Scripturii.