Adio revoluție!


sursa:http://iwwlancasterpa.blogspot.ro/2010/04/cartoon-french-revolution-in-reverse.html

În urmă cu 24 de ani îi uram Bine ai venit revoluției. Eram trigăhepii! Ne-am îmbătat apoi prin București s-o mai dregem. Apoi am manifestat cu penețe și cu liberalii, dar au venit muncitorii ce nu gîndeau, dar munceau și au dat vina pe cei ce n-au mîncat salam cu soia la… Paris. Oricine putea băga de vină. După aia ne-am revoluționat la Tîrgu Mureș. De parcă nu găseam noi unguri în toată țara dacă trebuia… Secu a devenit sereii. Așa cum miliția a devenit peste noapte poliție și schimbarea uniformelor a însemnat și schimbare creierelor. Dar mai ales eliminarea responsabilității. Asta r-evoluție!

După aia a apărut Piața Universității. Un fel de zid al plîngerii, și al neputinței. Ultima soluție, înc-o revoluție! Și a venit așa-zisa lovitură de stat legionară. Proștii ăștia au uitat că din 1940 pînă în 1990 au trecut 50 de ani și că tinerii legionari aveau deja peste 70 de ani. În fine m-am prins de ce i-au ținut comuniștii în închisori: și la 70 de ani erau periculoși. Cum poliția nu făcea față și emisiunile teve ale armatei nu au provocat avîntul revoluționar al maselor pentru apărarea intereselor generalilor din umbra conducerii, au trebuit convocați tovarășii mineri ca să știm cît e ceasul lui Iliescu. Iliescu și Petre Roman au apărat cuceririle revoluționare cu serviciile secrete ale armatei și nu numai.

Dar nu le-au apărat prea bine că minerii au mai trebuit să revină în capitală cu luceafărul huilei. De data asta fără Petre Roman. Ultimele două dăți n-au mai ajuns pînă la București. S-au prins și ăi din cedere că luceafărul era un banal om negru.

În fine am luat-o la dreapta spre NATO, spre ue și cu stînga ce dădea în dreapta, dar și cu dreapta ce dădea în stînga, cu partide schismate, cu televiziuni cumpărate și cu presă de doi lei  am dat buzna-n capitalism. Sălbatic! De ciudă am plecat la lucru în adevărata lume a capitalismului cu iz de socialism prin Franța, Italia, Spania și Germania. Am uitat pe cineva? Ne-am lăsat de revoluții, dar ne-am dat la greve, manifestații și dorul calificării echipei naționale. Parcă aici ar merge o revoluție, dar nu-l mai băgați pe Pițurcă la înaintare.

Nu ne-a fost scris: cu toate că am vîndut ce aveam mai bun și am cumpărat ce era mai prost nu ne-am realizat. Revoluția capitalismului biruitor la orașe și sate a însemnat sărăcirea săracilor și îmbogățirea bogaților. După miliardarii de carton au apărut milionarii în euro. Au cam scăpătat și ei, dar uitați-vă ce drumuri avem! Pe cît de scumpe sunt ar trebui să le vindeam la kilogram la export ca să cumpărăm din străinătate altele mai bune și mai ieftine. Dar românu nu-i jidan! Nici… turc. Cine a pomenit revoluție în Turcia?

Ne-am vîndut și petrolul. Acum vindem pămîntul. Mîine vindem gazul. Nu de alta da de ce să-l ardem de pomană? Mai bine le plătim americanilor ca să putem să ardem gazul nostru. Am vîndut și aurul. Cui-i mai trebuie aur cînd avem atîtea exemple cu nu poți face mare lucru cu el. Ce a făcut Decebal? Au venit romanii și… haț! Ce am făcut cu tezaurul în 1917? I l-am dat Rusiei să-l țină bine. L-a ținut Lenin, l-a ținut Stalin, l-a ținut Hrusciov, l-a ținut Brejnev, apoi l-au vîndut. Doar n-o să facem revoluție pe tema asta!

În fine, n-o să mai facem revoluție și din alte motive: nu mai avem armată cu recrutare, ci armată profesionistă. Adio arme… popor! Nu mai avem miliție și secu cu recrutări din popor. Adio din nou! Cu serviciile secrete ce să zic? Revoluție? Cine s-o înceapă, Tokes? Are el alte treburi. Biserica românească? Doar nu-i proastă! Noi? N-avem timp de cît stăm pe feisbuc, mobile deștepte și tablete ce nu se înghit. Revoluție se poate face pe feisbuc, cu fotoșop, cu laicuri și cu poze-n balcon.

Revoluție, adio!

Adio, române!

A două zi…


De obicei scriitorii, fie ei anonimi sau nu, după un mare eveniment încep cu catastrofa, normalul sau anormalul în formă continuată dinaintea zilei ce a marcat un eveniment total neobișnuit. A doua zi de după Hiroșima, a doua zi după capitulare, a doua zi după naționalizare, după moartea lui Stalin sau după dispariția URSS. La noi, nu țin minte ceva neobișnuit în afară de moartea cuplului Ceaușescu. A fost o zi obișnuită. Se trăgea în continuare, semn că încă nu luase puterea cine trebuia sau că nu s-a înțeles ce trebuia… În final am înțeles cu toții. De obicei după ce trece euforia primei zile te dumirești ce s-a întîmplat. De aia nu e bine să reacționezi la cald.

Cam toată lumea bună în ale scrisului s-a apucat de ziua națională. Eu nu. Am așteptat a doua zi. Dacă de 1 Decembrie totul era frumos, dacă Ponta a dat mîna cu Băsescu la începutul paradei militare, a doua zi s-a intrat în normal. Dacă în prima zi vedeam și auzeam numai români fericiți (bine că nu ne-au arătat unguri nefericiți…), a doua zi totul a reintrat în normal. S-a dus fasolea cu cîrnați, vinu sau țuica la pahar de plastic, îmbulzeala la pe gratis și am reintrat în normal: e aceiași melodie. Taxe-taxe, amenzi-amenzi, accize-accize! Nu în fiecare zi e 1 Decembrie!

Azi e 2 decembrie, o zi ca atîtea altele. O zi normală cu accidente de circulație, cu accidente de muncă, cu șpăgi mai grase sau mai slabe, cu țepe mai mici sau mai mari (depinde de cine și cui le dă), cu pacienți morți în spitale, cu șoareci găsiți în pîine și cu oameni bătuți de jandarmi și poliție. Aceleași hoții cu hoți neprinși, aceleași politici cu politicieni corupți, măcăitori și păunoși.

M-am sculat a doua zi la fel de motivat ca în 1 Decembrie ca să constat că statul, acel tip de organizare al societății imaginat pentru întrajutorarea cetățenilor ne-a tras o paradă de 1 milion de euro. S-a repetat poate o săptămînă, s-a consumat într- oră. Deci s-a energizat parada pentru mîngîierea euului lor. Mai bine nici că se putea!

În același timp românii sunt considerați în Marea Britanie un fel de evrei ca pe vremea lui Adolf Hitler în Germania. Mă întreb ce ar putea face guvernanții noștri în acest sens. Păi nu vor face nimic, că altfel nu mai rămîne nimeni acasă. Cine o să mai muncească pentru ei?

Dar poate am putea face noi ceva. De exemplu am putea să le amintim autorităților britanice, executivului și legislativului, că închisorile din Marea Britanie nu s-au construit pentru români. Dacă ar fi fost așa toate clădirile ar fi avut mai puțin de 25 de ani, nu? Apoi cînd am mers săptămînă de săptămînă la una din închisorile majestății sale regina Elisabeta II în 1992-1994, printre cei pe care i-am vizitat nu se găsea nici un român!

Am dat de o chestie faină pe net, un flashmob în Spania. Oare cît ar costa să plătească statul așa ceva? Un flashmob românesc în Spania, Italia, Franța UK să vadă că nu toți ne îndeletnicim cu furtul, excrocarea sistemului de asistență socială și trafic de carne vie minoră sau majoră. Cred că ar fi o reclamă bună.

Cine știe, poate apare soarele și pe strada noastră… barem a doua zi!

Bandiera rossa


1961: La școală ni se spunea că țara este condusă de către partidul muncitorilor și țăranilor, Partidul Muncitoresc Român. În principiu, la vîrsta aia nu era rău. Istoria pe care am învățat-o ne spunea că țăranii s-au răsculat de multe ori, dar nobilii i-au înfrînt sabotînd instaurarea unei orînduiri mai drepte. Țăranii dădeau foc avuțiilor însușite prin înșelăciune și forță de către nobili. Deși Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a dus la apariția primului stat al muncitorilor și țăranilor, un exemplu de ce pot face muncitorii și țăranii, doar al doilea război mondial ne-a adus eliberarea de moșieri, nobili, burghezi și capitaliști datorită Armatei Roșii. Avanpremiera a fost războiul civil din Spania care cu toate că s-a terminat cu victoria fasciștilor prevestea apariția zorilor pentru cei obidiți. În cărțile de muzică puteam găsi o strofă din Bandiera rosa (pe care îl asociam involuntar cu războiul civil din Spania) pe care o lălăiam cu entuziasm muncitoresc în gura mare și care suna cam așa:

Bandiera Rossa (Drapelul roșu în italiană) sau mai cunoscut ca și Avanti Popolo după primele cuvinte este un alt cîntec italian al mișcării de stînga. În rolul principal drapelul roșu (greva din Chicago 1890 parcă) simbolul mișcării comuniste și socialiste. Textul îi aparție lui Carlo Tuzzi și a fost scris în 1908; linia melodică este preluată de la două cîntece populare din Lombardia.

Există diferite variante ale acestui cîntec în funcție de orientarea partidelor, adică socialistă sau comunistă. Ultimele două versuri au fost adăugate după acapararerea puterii de către Benito Mussolini „Evviva il comunismo e la libertà„, fiind alterat și începutul, din „Compagni avanti alla riscossa” în „Avanti o popolo, alla riscossa„. „Comunismo” de la finele refrenului a fost de multe ori schimbat în „socialismo„, mai ales în ultimul timp. Dar trebuie să recunosc marșul e incitant. Melodia e frumoasă. Cuvintele te fac să te gîndești…

Avanti o popolo alla riscossa/bandiera rossa, bandiera rossa/avanti o popolo alla riscossa/bandiera rossa trionferà./Bandiera rossa la trionferà/bandiera rossa la trionferà/bandiera rossa la trionferà/evviva il comunismo e la libertà.

Avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione, rivoluzione/avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione vogliamo far./Rivoluzione noi vogliamo far/rivoluzione noi vogliamo far/rivoluzione noi vogliamo far/evviva il comunismo e la libertà.

Dai campi al mare alle miniere/rosse bandiere rosse bandiere/dai campi al mare alle miniere/rosse bandiere sventoleran./Bandiera rossa la si innalzerà/bandiera rossa la si innalzerà/bandiera rossa la si innalzerà/evviva il comunismo e la libertà.

Non più nemici, non più frontiere/sono i confini rosse bandiere/o proletari alla riscossa/bandiera rossa trionferà./Avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione, rivoluzione/avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione vogliamo far.

Pío Moa: Franco, un bilanţ istoric, Editura Historia, Bucureşti, 2008


Mărturisesc că sunt încă marcat de orientarea de stînga a cinematografiei şi literaturii, cărţile despre Spania citite în perioada comunistă nefiind depăşite ca număr de cele de după, situaţia fiind foarte asemănătoare în ceea ce priveşte vizualul. Ecranizările romanelor lui Hemnigway, Speranţa lui André Malraux, cît şi povestirile despre faptele de vitejie a celor din brigăzile internaţionale ce au activat în Spania de partea stîngii nu au putut fi estompate din dreapta.

Moartea lui legionarului Moţa în Spania nu mi-a comunicat nimic, după cum imnurile pline de tragism ale legionarilor români nu îmi inspiră schimbarea perspectivei. Totuşi în ciuda propagandei comuniste la care am fost martor, citind cartea eram foarte interesat să aflu mai multe despre Franco şi Spania din perioada sa.

Autorul compară dictatura lui Franco cu cea a generalului Pilsudski, eu l-aş compara cu cea a lui János Kádár.

Pío Moa este un stîngist radical care s-a orientat spre dreapta după moartea lui Franco, spre deosebire de mulţi franchişti care s-au orientat spre stînga după moartea acestuia. Traducerea este marcată de unele imperfecţiuni, traducătorul preferînd să traducă mot-á-mot în loc să adapteze textul uzanţei româneşti (de exemplu traduce istoriile, nu istoria). Poate că editorul ar fi trebuit să facă asta în cele din urmă, textul fiind în anumite cazuri destul de alambicat.

Fără să fie prezentat ca bau-baul din perioada comunistă, Franco (sau Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde, 4.12.1892 – 20.11.1975) este comparat cu alţi doi lideri europeni fascişti de marcă, Mussolini şi Hitler, cărora le-a supravieţuit în ciuda unor idei asemănătoare.

Iniţial ofiţer în armată, Franco a avansat la rangul de general, fiind la vremea aceea cel mai tînăr general din Europa. S-a distins în  Maroc şi a devenit, la declanşarea războiului civil comandantul trupelor spaniole din Africa. La scurt timp devine generalissim şi apoi Caudillo, un titlu asemănător cu il duce, fürer sau le conducăteur al lui Antonescu.

Autorul atrage însă atenţia că spre deosebire de Mussolini şi Hitler, dictatura lui Franco a fost marcată de caracterul catolic pregnant, el favorizînd Biserica ce fusese persecutată în perioada republicană. Cu toate acestea autorul nu îşi poate explica de ce Biserica Romano-Catolică i-a întors spatele după conciliul Vatican II. Probabil că avînd în vedere moartea sa iminentă, o schimbare de orientare ar fi favorizat-o după dispariţia franchismului de pe scena politică.

Victoria lui Franco în războiul civil trebuie remarcată mai ales în ciuda tuturor dezavantajelor cu care  s-a confruntat. Partida naţionalistă, spre deosebire de cea republicană dominată de stînga, anarhişti şi comunişti, nu a avut la îndemîna sa rezervele de aur ale Băncii Naţionale, posibilitatea de a achiziţiona armament în numele unui guvern recunoscut internaţional şi nici două treimi din cele mai bogate provincii ale ţării. La vremea declanşării ostilităţilor trupele lui Franco erau blocate în Africa de către flota ce aparţinea în întregime stîngii.

Franco este cel ce a realizat pentru prima dată în istorie transferul trupelor pe calea aerului, folosind foarte puţine avioane, dar operînd rapid, spre deosebire de inamicul care în ciuda conducerii centralizate era inactiv din cauza deosebirilor ideologice şi a ambiţiilor personale. În războiul civil Franco nu pierde iniţiativa şi cu excepţia unei înfîngeri, micile dar neîncetatele sale victorii, printre care cea a despresurării de la Toledo, îl recomandă ca un general foarte capabil. Aceste aprecieri vin în pofida armamentului mult mai bun aflat în dotarea trupelor republicane, a avioanelor de fabricaţie sovietică superioare celor din dotarea sa şi a comisarilor sovietici trimişi Stalin.

Bineînţeles că nu trebuie uitată contribuţia prestată pentru naționaliști de legiunea Condor şi ajutorul italian. Spre deosebire de legalitatea reintrodusă de Franco în teritoriile controlate de naţionalişti, guvernul republican a trecut la măsuri asemănătoare cu cele sovietice: confiscarea valutei străine, a aurului şi bijuteriilor, a tuturor valorilor artistice, lichidarea oponenţilor politici chiar şi în rîndul stîngii (troţkiştii şi anarhiştii), obedienţa totală faţă de Moscova. Dar autorul nu trecute cu vederea represiunea franchistă după încheierea războiului civil, greutăţile din timpul şi după terminarea Celui De-al doilea Război Mondial cînd tuturor li se părea că lui Franco i-a sunat ceasul.

În ciuda acestui lucru, politica dusă de Franco de apropiere a facţiunilor dreptei, susţinerea Bisericii şi sprijinul poporului care se săturase de teroarea stîngii şi dreptei au făcut ca Spania să rezisite împotriva tuturor obstacolelor, foametei, neprimirii în ONU, izolării şi ostilităţii vecinilor, URSS-ului şi a sateliţilor săi.

Argentina a fost singura ţară care a acordat credit Spaniei, guvernul fiind capabil să cumpere grîu şi carne pentru combaterea foametei. Dar, declanşarea Războiului rece şi evoluţia situaţiei internaţionale (războiul din Coreea şi Vietnam, acapararea puterii de către comunişti în China, cît şi dorinţa ţărilor democrate din vestul Europei de a nu se complica cu o nouă ascesiune a comunismului în Spania, corelată cu lupta împotriva stîngii în Italia şi Franţa) au dus în cele din urmă la îmbunătăţirea relaţiilor Spaniei, Franco fiind recunoscut ca conducător bine intenţionat ce prevăzuse evoluţia de după război.

Franco i-a apărat pe evrei în perioada cînd Franţa, şi Germania mai ales, i-a trimis spre crematorii, evreii sefarzi din străinătate putînd să se declare spanioli şi să scape de la moarte. Aceasta l-a făcut să salveze mai puţini evrei ca Vaticanul, dar mai mulţi decît orice altă ţară, atrăgîndu-şi protestele naziştilor. Contribuţia lui Franco la războiul împotriva URSS n-a fost uitată, Divizia albastră fiind totuşi retrasă de pe frontul de est înaintea trupelor italiene. Franco a rezistat presiunilor lui Hitler, dar şi blocadei britanice ce putea duce la colaps economia spaniolă lipsită de combustibili.

Cu toate acestea, Franco a rezistat, Spania ajungînd doar cu doi-trei ani întîrziere la progresul de după război a ţărilor din Occident. Orientarea sa spre casa de Bourbon a făcut ca monarhia să revină în Spania, tranziţia făcîndu-se relativ lin după moartea sa în 1975. La ora actuală are loc o reinterpretare în spiritul stîngii comuniste a perioadei franchiste, o perioadă pe care şi noi o cunoaştem tot prin prisma aceasta.