Cînd îți trece glonțul pe la ureche…


Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a șuierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a șuierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, mi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală.

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a trecut glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă ceva a realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria, alte țări. Întrebarea este: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

La-nceput a fost diagnosticul (5)


Acum cîteva zile m-am înscris pe un site de cărți. Te uiți, mai citești cît te lasă și le dai steluțe. Poți să alegi dintre vreo 30 de domenii. Mai și comanzi o carte. Hîrtie sau electronică. Printre genurile alese a fost și Promo Levi, Survival in Auschwitz. Un tînăr italian ce ajunge în lagăr.

Nu m-am așteptat să găsesc atîtea asemănări între suferința datorată unei boli incurabile și detenția într-un lagăr de exterminare. Încerc să traduc:

Zorile s-au ivit ca o trădare; soarele părea să se alăture inamicilor noștri spre pierzarea noastră. Emoțiile ce ne copleșeau, resemnarea, inutila răscoală, abandonare religioasă, frica, disperarea, s-au contopit într-o panică colectivă după o noapte nedormită. Vremea meditației, vremea deciziilor s-a dus. Gîndurile noastre păreau un torent dominat doar de crîmpeiele unor amintiri fericite, a unui cămin aflat așa de aproape, atît în timp cît și în spațiu, și dureau precum loviturile de sabie.

Multe s-au spus și s-au făcut atunci; dar mai bine ca ele să fie pierdute în memorie.

Implacabilul se mutase pe strada mea. Depresia-și găsise cuib la streașina casei mele. Și nu voia să plece.

De aceea cineva din exterior poate schimba ceva. Poate vedea mai bine. Poate ajuta mai eficient. În ciuda tuturor prognozelor. A fatalității. Cel puțin aparente.

De aceea contează să stai de vorbă cu cineva care a trecut prin așa ceva. Și care, deși n-a trecut de partea cealaltă a gardului instituției, îți poate spune că dincolo de lozinca de la intrare și ieșirea de pe scena viilor mai este ceva.

Într-o după-masă am asistat fără să vreau la un eveniment oarecum ciudat. Au trecut grăbite prin fața salonului două fete cu capetele îmbrobodite. Apoi unul dintre foștii mei studenți ce a dat binețe fiecărui salon. Era respectuos. Nu m-a recunoscut. Normal. Aproape că nu mai aveam păr. Și cel ce-mi mai rămăsese era complet alb.

Au intrat într-unul dintre saloanele de la capătul nordic și au început să cînte. Aveau și o chitară. Nimeni n-a zis nimic împotrivă. N-am sesizat nici o reacție. Nu știu ce s-a mai spus în acel salon. Nu am avut curiozitatea necesară să aflu. Dar totul avea un iz de înmormîntare. Sumbru. Parcă omul era îngropat înainte de a muri. Și eu care sperasem că tinerii vor cînta ceva ce ne-ar schimba mood-ul. Ne-ar da speranță…

Era ciudat să stai la Auschwitz și cineva să intre de la viață ca să-ți cînte ca la Auschwitz. Ce fel de teologie o fi asta?

Dar vine eliberarea! Nu pot fi distrus.

 

 

 

La-nceput a fost diagnosticul (4)


Vinovăția poate fi rezolvată. Se șterge și dispare. Nu e cazul cu suferința. Suferința nu dispare. Nu este ștearsă definitiv. Pentru că memoria noastră nu poate fi ștearsă. Suferința nu se poate uita. Necazurile și suferința trec, dar lasă urme. Suferința ne marchează. Se vede pe chipul nostru.

Cînd cineva mă întreabă „Cum mai ești?” Nu-i răspund cum sunt. Doar dacă a fost cu mine-mpreună în suferință. Așa și-a cîștigat dreptul la răspuns. Așa are acces la viața mea. Nu e treaba mea ce crede cel căruia-i răspund „Sunt… normal!”  Cel ce are impresia că ar trebui să-mi decartez suferința în fața ochilor lui curioși se înșală. E altceva dacă s-a rugat pentru mine. Sau dacă s-a interesat de mine și de existența mea.

Și nici nu trebuie să fie neapărat creștin. Am prieteni atei care se roagă pentru mine prin ceea ce fac. Prin faptul că-mi spun: „Dacă tu sau Dana aveți nevoie de ceva, oricînd, orice, dați un semn!”

De aceea este mai ușor de iertat un ateu care face ce cere Dumnezeu, decît un creștin ce se face că face ce cere Dumnezeu. Isus nu le spune celor de la dreapta sa să meargă la spital, nici la închisoare, ci le spune am fost bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit pe la mine. El este acolo. Nu el vine acolo. Cei ce îi caută și-i ajută pe cei în suferință se duc la Isus, nu la unul sau altul. Și asta fac și ateii, se duc la Isus fără să-și dea seama. Fără să știe.

Suferința nu se poate bagateliza. Mai multă suferință nu demonetizează suferința precum mai multă monedă provoacă inflația și scăderea puterii de cumpărare a banilor. Suferința nu descrește, ci doar desumanizează. Te face mai insensibil. Mai lipsit de atenție la suferință. De aceea personalul din spitale ar trebui să aibă parte de atenție sporită. Mai ales în secțiile în care suferința duce la deces. Acolo burn-out-ul provoacă și mai multă suferință (și lipsă de eficiență). Atît la personal, cît și la pacienți și familie.

Cu atît mai inexplicabil este dorința unora de a-i face pe unii să sufere inutil. Răutate gratuită.

Și atunci are suferința vreun rost? Și dacă are, care este rostul ei? Ce a învățat Iov din suferința sa? Ce am învățat eu din suferința lui? Nu știu ce a învățat Iov din suferința lui. N-aș putea să spun prea multe nici despre ce am învățat eu din suferința lui. Dar aș avea de spus destule despre ce am învățat eu din suferința mea. Și din suferința vecinului meu de salon.

Printre altele, am învățat că viața e scurtă. Poate în cazul meu sau a unora ca mine extrem de scurtă. Niciodată nu ști cînd se termină. Și asta te forțează să fii pregătit tot timpul. Nu exagerez.

În același timp am învățat că nu trebuie să mă țin cu dinții de viața asta. Există o fază cînd trebuie să ai curajul să spui „A fost destul.” Poate sună ciudat, dar mie nu mi se pare. Cu sau fără oxigen, perfuzie și aparat de resuscitat, inima va înceta să bată. Ața vieții se va rupe și nimeni nu o mai poate înnoda. Nu e ușor să spui asta știind că lași pe cineva în urmă. Dar e bine că lași pe cineva în urmă. În definitiv nu totul se sfîrșește aici. Și dincolo de ritualul despărțirii ne așteaptă bucuria revederii de dincolo. Asta va șterge orice suferință. Orice lacrimă.

Dar am învățat și să supraviețuiesc și am învățat să mă bucur. Chiar și de ceva aparent banal. Că pot mînca. Că pot mînca singur. Că pot merge. Că pot merge singur. Că pot comunica. Încă.

Că deși mi-am pierdut părul, a crescut la loc. Că deși gîfîiam dacă mergeam pe jos puțin mai repede, acum pot fugi. Că deși n-am mulți apropiați, am buni prieteni. Și multe altele ca astea.

Pyjamas party (1)


Ne despart cam 50-60 de centimetri. Suntem doar doi în aceiași încăpere. Un fel de 2.5×4. O măsuță, două scăunele din același material gri. Un fel de pal melaminat. Prize, comutatoare, două corpuri de iluminat. Alb, gri. Sticlă, plastic, termopan. O toaletă cu chiuvetă și duș. O altă chiuvetă cu noi. Apă caldă și rece la discreție. Hîrtie igienică personală. Săpun personal. Un coș de gunoi. Grafice de curățenie. Tubulatură pentru oxigen. Noptiere. Cuiere. Paturi. De data asta cu telecomandă. Reglabile. Chiar se poate dormi.

Pernă personală. Apă personală. Papuci personali. Prosoape personale. Halat personal. Somn de voie. Muzică. Dans, antren și voie bună. Cine le are…

Eu. El. Locuim la cîțiva kilometri distanță. Nu ne cunoaștem, dar ne-am mai văzut. Tot pe aici.

Eu 60. Chiar 60? El 74.

Se plînge de mîna dreaptă inflamată. Înjură încet. Povestește istoria înțepăturilor. Nu dezvăluie sursa. Ar fi mîncat ficăței sau tocană. N-au avut vis-a-vis la fast-food. Nici măcar cozonac n-a fost la abeceul de lîngă. Nici cu mac, nici cu nucă. Își plînge caii confiscați abuziv cu poliție, autorități veterinare, tot tacîmul, în perioada scandalului cu carnea de cal. Își plînge banii pierduți pe strugurii livrați unui străin ce n-a mai plătit nimănui. Privește gînditor la tavanul cîndva alb. Se resemnează.

Ascult radio la telefon. Mă joc soliter. Tot pe telefon.

Apare un fost, îmbrăcat de oraș, cam de aceiași vîrstă cu partenerul meu de pyjamas party. Cei doi se întrețin jovial. Cine s-a mai dus? Ăla de 20 de ani, ști tu… Ăla de la Petrodava cu… și în 4 e Ionică, n-a mai rămas mare lucru din el. Așteaptă salvarea să-l ducă acasă. Dar nu vine.

Fostul se duce să-i ia cozonac. Revine după 20 de minute. A adus și apă minerală. Se ceartă pentru bani. Fostul nu vrea să primească. Partenerul meu nu vrea să se lase miluit. Se despart prieteni.

Apare femeia fatală cu seringa. Pentru el. Eu sunt liber. Am îndurat mai mult de patru ore. Apoi apare o altă femeie fatală cu transfuziile. Înjură de data asta mai cu foc. Iar o să se plimbe ca trenul că i-a dat ceva diuretic. Și într-adevăr, se plimbă. Neverosimil. Îmi mărturisește că nu bea deloc apă. De unde vine atîta? O fi vreun izvor pe undeva, ce să-i zic…

Nu mai merge transfuzia. Se rezolvă. Nu mai merge perfuzia. Se rezolvă și aia. Înjură printre dinți. Mîncarea lor.

Plec în vizită la un party mai mare în alt corp de clădire. Acolo e mai vesel. Doar oase rupte nasol. Aici doar vieți rupte. Nu se repară c-un știft, două.

Și apoi acasă unde dorm 12 ore. Pyjamas party? Foarte obositoare. Nu recomand decît cu acceptul medicului.

Temperatura zilei


Halloween? Începutul Reformei în 1517? Tradiţie şi trecut. Există lucruri mult mai importante în această perioadă. Ziua ce începe săptămîna nu ne aduce însă prea multe veşti bune. Fotbaliştii şi fanii lor s-au acoperit din nou de acea materie de culoare maronie şi rău mirositoare. Pagubă-n ciumperci! Băsescu şi-a făcut poză cu popii, de arată – mi-ar place să zic – ca măgarul între oi, dar oare de ce am senzaţia că arată ca şi lupul chel între lupi bărboşi, nu ştiu! O fi de vină chestia aia cu Buda, albina şi cu fagurele scoasă din expoziţie (http://www.neacsu.org/2011/10/caterinca-interzisa-buddha-base-si.html)! Români venind din Spania sunt făcuţi terci precum dreptcredincioşii iudei peste care căzu cîndva turnul Siloamului. Apoi la toate astea vin străinii care ne iubesc mai mult decît ne iubesc ai noştri să ceară bani să ne scoată aurul din ţară şi să ne recomande “prudenţă”. Ei cu aurul, noi cu cianura şi cu prudenţa. Oare de ce nu le-au recomandat grecilor la fel de ortodocşi ca noi, ba chiar şi mai şi, prudenţă, dacă nu chiar vigilenţă. Şi din nou ajungem la discuţia despre bogaţii care  fură de la săraci. Eu zic să schimbăm ceva!

Dar avem şi veşti bune: se termină recensămîntul. O altă mostră de dilentantism acut, dar scăpăm de el. La ce ne-o fi trebuit nouă recensămînt acum? Pană de ştruţ la pălărie de paie!

În fine, după ce am terminat cu internele, să vedem ce spun externele: încă nu ştim dacă aspirina face mai mult bine sau mai mult rău, dar încă o producem şi o înghiţim. Rusia va intra în WTO (bună glumă!), UK-iul a fost ţinta unui atac al heckărilor, în vară!!! Acuma cică s-au băgat în sateliţii americani. Pe noi de ce nu ne atacă nimeni?Jeremy Paxman se confesează spunînd că ‘I am part of the most selfish generation in history and we should be ashamed of our legacy’, ceea ce probabil că este corect! Pe coasta de est a SUA a venit iarna cu multă zăpadă, să se bucure şi ei.

Nu ştiu dacă este o veste bună sau rea: am aflat că suntem peste 7 000 000 000 de bibezi pe planetă. Cu menţiunile de rigoare: India intră în criză de femei, că le-au tot omorît pe fetele nedorite, probabil că şi China. Dar cu toate că sunetm mulţi, abundă orfanii, cererile de fecundare in vitro şi încă noi nu am dat drumul adopţiilor internaţionale. Probabil că ştiţi că la noi practic e imposibil să decazi un părinte din drepturi! În China 12000 de chinezi au fost arestaţi pentru comercializare de droguri. Cam cît 12 penitenciare la noi. Dacă s-ar face asta în România, ar trebui înfiinţate nişte lagăre de concentrare, pentru că puşcăriile noastre sunt pline. O altă propunere ar fi să se comaseze deţinuţii rezultaţi în urma violenţelor de tot felul de pe terenurile de fotbal cu cei de pe urma traficului de droguri şi lagărele de concentrare să fie chiar terenul de fotbal. Sună cinic, sună cam ca în Chile şi Argentina, dar ar fi o soluţie ieftină. Cît mai costă o viaţă de om pe aici? Avînd în vedere că un salar de funcţionar debutant la primărie e de 560 de lei în mînă, o viaţă ar trebui să fie mai ieftină. Păi nu ştiu de ce se va construi la Şag, în judeţul, Arad un mega-spital de 86 de milioane de euroi cu TVA inclus! La un spital aşa de mare (se va întinde pe 14 hectare) cu zece secţii, cu 40 de paturi, deci 400 de pacienţi, va fi nevoie de personal. Mamă, ce şpagă se va încasa pentru a fi angajat acolo! Şi ce doctori şi asistente mişto vor lucra acolo: numai unul şi una. Angajarea se va face prin concurs, dar despre ce fel de asistenţă medicală va fi vorba cînd acum, la clinica PRIVATĂ Genesis, tot din Arad, pe lîngă consultaţie îi mai bagi doctorului 50 de lei în buzunar ca să nu te ignore. Culmea corupţiei în România: trebuie să mituieşti privatul! Schimbă doctorul române!

În rest temperatura este normală pentru această perioadă a anului, că vine iarna.

Sănătate? Sănătatea ţi-o dă Domnul! (1)


Cu toţii, mai puţin politicienii de la guvernare, ştim că sistemul de sănătate din România este pe cale de a sucomba. Sau poate că deja a facut-o şi ceea ce vedem este o fantomă a unui sistem care în urmă cu ani buni de zile “duduia” de …sănătate”! În ceea ce urmează voi încerca să expun cîteva dintre cele mai interesante şi înfiorătoare experienţa avute cu sistemul de sănătate, fără a le uita pe cele care m-au marcat “pozitiv”, cu toate că în sistem un astfel de termen îţi dă fiori de cele mai multe ori…

Nu ştiu care a fost experienţa mamei mele la naştere, dar trebuie să menţionez că spitalul din Lipova încă mai există. După mutarea la Arad, cel mai des am fost dus la Policlinica CFR şi la Policlinica de copii din Arad. Am fost internat de trei ori la Spitalul de copii, prima şi a doua oară la secţia de boli contagioase, iar a doua oară la secţia cardio şi apoi la secţia TBC. Am făcut toate bolile copilăriei mai puţin scarlatina, aşa că în mod normal ar trebui să am un sistem imunitar solid. Basme! Ei, ca să nu o iau chiar de la început, amintind de acest sistem de sănătate pe care eu l-am perceput ca malefic pentru că s-a răsfrînt asupra personalităţii mele un timp prea îndelungat, voi scurta părţile pomenite într-una dintre postările din categoria istoria a la Alax (vă las pe dvs să descoperiţi care) şi voi încerca o analiză avînd în vedere starea de azi a sistemului.

Deci, să începem printr-un deci mare şi tare ca tot românul care ştie ce vrea să zică, şi prin urmare, am cam dat cu unele părţi ale corpului (mai mult sau mai puţin nobile) în ace de toate grosimile şi toate lungimile. La vremea aceea nu conta mai mult cine mi le înfingea, ci unde şi cum. M-am urît de atîtea analize, dar trebuie să spun că se făceau bine, nu se inventau. Nimănui nu-i trecea prin minte să facă asta, cum se mai întîmplă acum cînd se plăteşte pentru aşa ceva. Doctorul pediatru era cam habarnist, dar cel puţin era activ. Cu foarte mici excepţii, era totdeauna la post, nu întîrzia, că în vremea copilăriei mele întîrzierea era considerată o ruşine ireparabilă. Acum stai după doctor pînă nu mai poţi, n-ai curajul să pleci, pentru că de cele mai multe ori nu dai peste un alt doctor mai bun.

Totul strălucea de curăţenie şi nu existau toalete insalubre. Sanepidul era tartorul cel mare care putea să-ţi pună punct carierei indiferent cine erai şi ce făceai (sau cel puţin aşa se vehicula pe atunci). În spital mîncarea avea gust destul de bun cu toate că era de regim, aşa că şi acum îmi place supa de zarzavat cu toate că mi-a fost servită patru săptămîni fără nici o abatere. Încă mai duc dorul laptelui acru de spital a cărui gust nu l-am mai regăsit niciodată după externare, şi chiar şi orezul cu lapte era ceva ce mi-a stîrnit interesul, cu toate că acasă nu mîncam aşa ceva.

La secţia TBC mîncarea era “intensivă”, trebuia să ne pună pe picioare şi exista o grijă deosebită pentru bolnav pentru că TBC-ul era monitorizat, fiind considerat unul dintre indicatorii de sănătate a populaţiei în acea vreme, o moştenire a regimului burghezo-moşieresc. Nimeni nu mai aminteşte azi că în acea perioadă s-au realizat totuşi neşte lucruri. Na, că mă apucă nostalgia după comunism!

În 1976 l-am vizitat pe fiul naşului meu, habar n-am ce îmi era mie, Adi, la Rodna, lîngă Bistriţa şi el fiind doctor, împreună cu soţia sa, tot doctoriţă, mîncau la dispensarul-spital din localitate, ce nu avea nici un internat, dar avea bucătăreasă, mîncare făcută ca la mama-acasă. Nu mai ţin minte cum era mîncarea la spitalul de adulţi la secţia interne în 1976, dar dacă mi-ar fi lăsat o impresie negativă precis aş fi ţinut minte, nici în mai 1989 la spitalul judeţean, dar nu voi uita niciodată duhoarea de urină ce pătrundea în micul salon de la urgenţă din w.c.-ul aferent, după cum nu voi uita că în toiul crizei de fiere nu s-a găsit nici doctor, nici calmant. Vorba aia, lucrurile s-au împuţit!

Totuşi trebuie să menţionez şi de unul dintre spitalele din Timişoara, cel din centru de lingă Politehnică, unde am dus un copil prin intervenţia unor prieteni prin 1987-88, dar nu am amintiri prea colorate despre acesta. În saloanele în care am fost oamenii mureau bine mersi, dar veneau acolo cu dignosticuri foarte grave. Am văzut şi un bătrîn de peste 75 de ani ce s-a pus pe picioare după o operaţie destul de grea, fără plimbările care se fac azi pe coridor. La fel cum am văzut un tănăr care s-a pus foarte repede pe picioare cu o pneumonie în ultimul hal. Trebuia să faci rost de unele medicamente, dar la vremea respectivă era ceva firesc. De multe ori auzeam de cazuri de bătrăni care erau internaţi, tăiaţi şi externaţi că aveau rac sau altfel zis, cancer. În acelaşi timp vedeam filme documentare româneşti despre implanturi cu oase de viţel în domeniul stomatologic.

Şi bineînţeles că toată lumea vorbea despre maternitate. Maternitatea era un fel de secţie a securităţii, unde se făceau şi se desfăceau multe. Am cunoscut o mamă care i-a oferit doctorului verigheta să-i scape de sarcină fiica minoră însărcinată în luna a cincea şi doctorul, asumându-şi riscurile, a făcut avortul pe gratis, dar şi soţii de doctor care s-au răzbunat pe soţi indicînd Securităţii locul din casă unde îşi ţinea soţul instrumentele pentru avort pentru a se răzbuna pe soţul prea aventuros. În fine am cunoscut doctori foarte bine pregătiţi şi care erau căutaţi, dar şi doctori care strămbau din nas cînd te vedeau din nou pentru că nu aveau nici o soluţie, dacă nu prezentai un interes, altul decît cel medical.

La stomatologie era de groază: cui nu-i era frică de stomatologie? Tatăl meu se ducea la un dentist pe nume Friedman, particular, dar ca şi copil, soluţia era cabinetul de la Policlinica de copii. Apoi cea mai bună experienţă am avut-o cu o doctoriţă, Aida nu-mai-ştiu-cum care mi-a lucrat vreo 20 de plombe chiar înainte de a pleca în armată cîte patru-cinci o dată şi se minuna cum pot să stau aşa liniştit. Trebuia, altfel aş fi rămas fără dinţi în următoarele luni. Prima lucrare, o punte din gaudent, înlocuitorul românesc al aliajului pentru dinţi din import mi-a fost pus în gură prin 87-88, de către aceiaşi doctoriţă şi trebuie să menţionez că e tot acolo. De atunci am fost la dentişti chiar şi în Anglia, m-au văzut dentişti americani, dar lucrările autohtone au fost lăudate. Englezii lucrează mai rapid, mai industrial să zic aşa, erau mai moderni în 1993. Acum nu sunt mai departe ca noi că am recuperat. Dar în orice caz cu două excepţii, cînd mi-a lucrat o obturaţie din topor şi alta cînd am avut o extracţie, nu am mai apelat la serviciile dentiştilor de la policlinicile de stat.

Am beneficiat de trei ori de serviciul de ambulanţă: prima dată cînd am făcut prima criză de fiere în liceu şi nimeni nu a ştiu ce s-a întîmplat, medicul tînăr de pe ambulanţă revenind spre seară să vadă cum mă simt. Ne-a impresionat pe toţi chestia asta, era prin 1972. A doua oară cînd am ajuns dus pe braţe la telefonul de la urgenţele stomatologice de Luci Crişan tot cu o criză de fiere, fiind preluat de o salvare. Nimeni nu ştia ce e era, cu toate analizele de la urgenţă, asistentele mă descoseau, aveau impresia că am luat “ceva”! Pe mine mă tot enerva şoferul tînăr ce mă mîngăia pe cap, eu voind să-l strîng de gît. Ei, la ora aia nu eram încă creştin, aşa că nu se pune… Şi încă o dată în copilărie, dar era vorba de transportul la sanatoriul de la Lipova, aşa că era doar o plimbare de plăcere, nimic altceva. În achimb, am cunoscut doi doctori de pe salvare, primul, fiind atît de bun încît atunci cînd am venit la el cu un coleg de lucru care avea cîteva simtome îngrijorătoare, i-a spus şi ce a mîncat cu două zile înainte! Deci Salvarea e pozitivă.

Poveşti cu doctori mai ştiu, dar s-ar putea să fie influenţat negativ de faptul că pe la 12 ani unul dintre unchii mei a fost accidentat mortal de un doctor ce s-a pierdut cu firea la volanpe un drum drept ca-n palmă. În orice caz, în perioada comunistă doctorii erau un fel de mici dictatori. Nimeni nu îţi spunea ce se întîmplă cu tine, ce îţi va face sau ce s-ar putea să fie problema ta de sănătate. Erau secretoşi. În 1974 ultimul bunic a murit acasă cu un blocaj de rinichi, ceilalţi decedînd de bătrăneţe în condiţii normale. Doar una dintre bunici îl mai blestema din cînd în cînd pe doctorul Bejan, chirurg, care a operat-o la unul dintre degete şi nu şi-a mai putut îndoi degetul. Niciodată nu amintea că operaţia i-a salvat viaţa. Despre doctorul ăsta puteţi afla şi din povestirea fratelui Ioan Gabor, ce a fost salvat miraculos din baia de leşie a Combinatului chimic din Vladimirescu după ce a suferit arsuri de gradul 4 la picioare (http://www.rtbromania.it/ro/2006/06/04/ioan-gabor-din-oradea-moarte-clinica/).  După cum i-am cunoscut şi pe ceilalţi doctori menţionaţi: Frimu, Simu, etc.

Farmaciile erau bine aprovizionate şi nu îţi se făcea atîta caz de reţetă. De cele mai multe ori mă duceam la doctorul de la dispensarul întreprinderii, luam reţeta şi nu luam medicamentele. În general medicamentele erau ieftine, dacă nu erau din trăinătate. Tot la capitolul ăsta trebuie să menţionez şi concediile medicale. Eram deja luat în evidenţă ca bolnav cronic, aşa că două zile de concediu primeam relativ uşor.

Am descoperit şi tehnica cea mai bună: te duceai la dispensar cu o mină amărîtă, dar îmbrăcat în hainele cele mai bune, nu în cele de lucru. Asistenta făcea o mină de om jignit cînd dădea de vreo salopetă mirositoare, aşa că proletariatul nu era prea bine văzut. Nici acum. Am ajuns să iau concediu medical chiar atunci cînd mă duceam la un studiu underground, doctorul prevenindu-mă că s-ar putea ca diagnosticul să se împlinească în cazul meu. A fost profet: înainte de a pleca spre locul întrunirii am căzut de pe bicicletă şi abia am putut să îmi mişc mîna dreaptă.

Copiii de doctor erau bine văzuţi, dar nu pot spune că am suferit din cauza asta, suferinţa fiind din cauza unor puşlamale mai mari la care nu conta că tata sau mama depusese jurămîntul lui Hipocrat. În cele din urmă nu am ajuns pastor, aşa că nu m-am căsătorit cu o doctoriţă, cum era moda prin anii 80. Probabil că cel mai rău mi-a părut că ştiam multă anatomie, dar nu aveam chef să ajung doctor. Ceea ce în cele din urmă nu pot spune că nu am ajuns…

Tanti Milly si deschiderea celui de-al treilea ochi (2)


Dar înainte să-mi termin gîndul (eu gîndesc încet şi temeinic, că sunt ardelean tipic) şi ca neuronii mei să comunice pe cale ierarhică directă gurii să se deschidă, buzelor şi limbii să încerce să articuleze o conversaţie semi-gnostă, semi-doctă sau semi-cu-cartofi – aş fi mîncat o pîine întreagă după ceaiul ăla! – doamna doctor Geta, fosta mea colegă de bancă dintr-a I-a pînă într-a IV-a, vecină de palier, dar nu de scară, de clădire şi uneori de cameră, cînd ne puneau părinţii să dormim după-masa la noi sau la ei, că mămicile lucrau şi noi ne prosteau de-l înnebuneam pe taică-meu ce se culcase că trebuia să meargă la serviciu în tură de noapte, că lucra la cefere, căsătorită şi disvorţată de cel mai bun prieten al meu din copilărie, pînă s-a căsătorit cu ea şi eu cu altcineva, mi se adresă nitam-nisam (încălcînd Codul adresărilor doctor-pacient, publicat la Editura Casa Scînteii, Bucureşti, 1989, capitolul 3, aliniatul (b), în 5000 de exemplare), direct şi franc, în faţă, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă:

– Ai primit mesajul meu?

– ???…!!!…??? Înghiţeam în sec, dădeam din cap şi bănuiesc că rostogoleam nişte ochi vecini cu epilepsia. Încă puţin şi intram în stare eliptică, starea sino-cataleptică putea evolua şi dădeam într-una piezo-electrică defazată cu pi-pe-doi radiani în faţă. Cine-i electrician ştie că nu vorbesc prostii!

– Ţi-am trimis un mesaj acum două săptămîni. Am rămas pe gînduri ca măgarul lui Buridan şi mă lovi un pui de depresie vecină cu suicidul: cît de trist îmi va fi sfîrşitul şi cîţi alţi măg… prieteni vor veni să îşi ia adio. Dar în cele din urmă, dînd dovadă de curaj, spirit de niţiativă şi sacrificiu, am mărturisit cu mîna pe inimă:

– Nu… nu cred că l-am primit… Cine ştie? N-am prea avut celularul deschis. Geta mă privi atent în ochi, mai atent, mai pătrunzător, mai aparat roetgen tip 1959 şi o secundă pupilele noastre se înscriseră pe linia celor trei puncte coliniare ce formează linia de ochire… Salvaţi-mă, că iar o iau razna!!!

– Telepatic…

La faza asta am înghiţit în sec şi am băgat instinctiv mîinile în buzunarele de la pantaloni (ce bine că nu îmi luasem jeanşii!): mîna stîngă ca să pipăi lăbuţa mea norocoasă de iepure mort şi mîna dreaptă ca să mă pişc pe nevăzute şi să aflu dacă cumva mai sunt viu sau am trecut şi eu în lumea iepurelui cu laba norocoasă. Probabil că celelate părţi ale corpului său nu au fost atît de norocoase că altfel s-ar fi păstrat. Sau poate că nu a fost deloc norocos că l-au …împuşcat. Mă rog, ce contează! Dar cine ştie, poate o fi dat norocul peste cine a mîncat iepurele mort şi fript bine. Dacă vă interesează ştiu o reţetă bună de sos vînătoresc. Se ia 1 ceapă potrivită, nici prea mică, nici prea mare, 1 ardei gras roşu sau gogoşar, sau în lipsa acestora bun e şi un capia, 2-3 căţei usturoi după mărime, 2 linguri făină albă de trei nule, 250 ml vin cadarcă, 1 lingură oţet natural din vin roşu, 50 g margarină de oricare numai să nu fie din cutie, 1 linguriţă zahăr brun fin de tot, 1 foaie de dafin de import, un pic de cimbru, rozmarin, un vărf de cuţit de sare grunjoasă şi cîteva boabe de piper negru măcinat fin ca pravul. Se pune margarina la topit într-o oală mică, după care se adaugă ceapa şi ardeiul ras mărunt şi se lasă puţin la călit. Făina se pune într-un castron de porţelan chinezesc alb cu model albastru, peste care se adaugă cadarca (Atenţie să nu bea soţul dvs. toată sticla înainte de a face sosul! Dvs. puteţi bea, că am încredere în dvs!), zahărul şi oţetul şi se amestecă bine pînă cînd amestecul devine omogen. Nu gustaţi prea des, nici prea mult, că rămîneţi fără sos! Se toarnă conţinutul peste ceapa şi ardeiul prăjite, se pun şi celelalte condimente, indiferent de ordine, deci în dezordine: usturoiul pisat, piperul şi sarea, după gust. În final puneţi un bob de cardamon. Se lasă totul la foc mic timp de 45 minute să fiarbă. Se lasă la răcit şi, cînd e aproape rece, se strecoară cu atenţie. Acest sos se pretează numai la iepure. Exemplu de utilizare: 1 kg de carne de iepure se prăjeşte în puţin ulei pe ambele părţi, se adaugă sosul de mai sus strecurat şi se lasă la foc mic 1 ora. Se serveşte cald. În caz că are un gust infect, aruncaţi sosul, adăugaţi cît ardei iute cuprinde peste friptură şi beţi rapid ce a mai rămas din sticla aia de cadarcă! În caz de urgenţă apelaţi 112.

–       Păi, cum tu, un tip cu afinităţi spirituale ca tine, nu ai primit mesajul?

Cu toate că eram la spitalul tebece, am rămas ca la dentist. Oare de ce nu există spitale de stomatologie? Bună întrebare. Ce-ar fi să deschid eu unu? Mai bine să deschid bine ochii şi urechile că ceva nu e în regulă!

–         Acum două săptămîni? …eram în sesiune… Cine ştie, …mult stress. Poate de aia…

Cu o voce dulce, dar cu o privire acrişoară spre acru strepezit, Geta continuă:

–         Mda… poate. Voiam să-ţi spun că o să ai probleme…

Mi se părea mie sau… Se uita la mine ca la o eventuală, posibilă, victimă a unui atac de apoplexie, vecină cu un atac cerebral, ăla de-i zice la catastif strouc. Totuşi, profitînd de portiţa ce mi s-a deschis, ca de stargheitul ce se deschide o dată la o mie de ani sau de gaura de vierme ce se deschide ori de cîte ori ataci cu un cuţit bine ascuţit mărul Ionatan cumpărat de la piaţă, îngăim:

–         Da, mai am o problemă…

Doamna doctor Geta se aşeză din nou la birou, îşi împreună mîinile ca-ntr-o rugăciune pioasă şi aşteptă privindu-mă bănuitor, aş putea spune chiar cu ceva neîncredere calitatea I extra. Eu încep să îi descriu ce si cum păţeam, cum nu mai vedeam aproape nimic, în afara albului care mă stresa la culme. Acum vedeam bine mersi. Doamna doctor Geta îmi comunică ceva foarte ciudat auzului meu (na, că acum aveam probleme şi cu auzul!):