A presa sau a nu presa, aceasta este întrebarea!


Nu numai Șecspir și-a dat seama că cea mai importantă cestiune se află în spatele răspunsului la întrebarea A fi sau a nu fi? Este vorba despre un adevăr ce a răzbătut la noi încă de la începuturile omenirii. Biblia începe cu a fi și se termină cu un nou a fi. Dar veți întreba de ce am ajustat această întrebare esențială atît pentru viață, cît și pentru moarte.

În primul rînd trebuie să menționez că nu mi-a prea păsat de alegerile din Usa. Nu puteam să le influențez ca Rusia, nici să-l pup undeva pe proaspătul ale, că nu mă cheamă Farrage, și chiar dacă m-ar chema, nu m-aș duce… Ce păcat că nu mai există grupul Divertis, nici altul ca el ca să ne mai descrețească frunțile cu alegerile astea de pretutindeni…

În aceiași direcție aș mai spune că în mod natural este mult mai ușor să faci mișto de noul președinte al Americii, din atît multe motive, decît de nealeasa nepreședintă a aceiași Americă, fostă first lady a unui președinte ce fuma trabuc, nu făcea sex cu o altă lady ascunsă sub birou pe cînd stătea de vorbă cu ambasadorul japonez, în urmă cu ceva timp. Pe ea poți doar s-o cotoronțezi, s-o devilești sau să spui că-i vîndută unora sau altora, ca cei mai mulți indivizi ce au făcut politică.

În al doilea rînd aș mai spune că aș vrea să rămîn prieten și cu susținătorii și cu contriștii actualului președinte al Usa.

Deci ce de a am spus asemenea unui Hamlet post-post-modernist că întrebarea este A presa sau a nu presa? Pentru că am trăit cea mai mare parte a vieții mele într-un sistem politic ce critica toate sistemele de dreapta. Ele erau vinovate (printre multe altele) de încălcarea libertății presei. Adică unele ziare erau închise de guvern. Unele posturi de radio erau suspendate de guvern. Poate și unele de televiziune, dar pe vremea aia nu existau… Și erau închiși cei ce spuneau sau scriau ceva împotriva guvernului. În esență guvernul avea totdeauna dreptate sau guvernul era perfect și nu puteai, nu aveau de ce și în cele din urmă nu aveau dreptul să-l critici.

De aceea meritai să ți se închidă gura.

În cărțile de istorie, în media comunistă era înfierată încălcarea libertății de exprimare. Dar același stat comunist, prin Constituția sa spunea că toată lumea are dreptul la libertatea de a se exprima, dar organizat și niciodată împotriva statului proletarilor și țăranilor pe care noi toți îl reprezentam. Dacă ziceai ceva contra era o contradicție în termeni, o nebunie ce trebuia evitată. De aceea exista presa centrală, telejurnalul de la București, conducere centralizată și control central. Cuceririle clasei proletare trebuiau protejate prin instaurarea dictaturii proletare prorocită de Marx, susținută de Engels, pusă în operă de Lenin, dusă la apogeu de Stalin, adaptată la România de Dej și personalizată de Ceaușescu.

Ca urmare presa se afla sub controlul absolut al statului comunist, de fapt al Partidului Comunist și a organelor abilitate pentru așa ceva. În ciuda declarației prin care se recunoștea desființarea cenzurii, prin aceasta recunoscîndu-se implicit existența de facto a cenzurii, cenzura nu a dispărut, doar s-a transformat. Producerea ziariștilor și a oamenilor de presă a devenit monopolul Academiei Ștefan Gheorghiu, pseudo-facultate de cadre a PCR. Nu ajungeai ziarist dacă nu îndeplineai anumite condiții. Îndeplinind condițiile și ajungînd ziarist plătit de stat era clar că nu vei scrie împotriva celui ce îți dădea salariul. Se presupunea că nu vei mușca mîna care te hrănește. Că nu ești cîine.

Nu vreau să continui cu ce s-a întîmplat în România după 89. Vreau să continui cu ce se întîmplă acum în Usa cu urecherea anumitor agenții și publicații de președenția Usa.

În mod normal, presa ar trebui să se solidarizeze cu urecheații.

Apoi pe un alt registru, dăm de clasica sliperry slope. Lecția sovietică, și nu numai, ne spune că mîine lupul se va lua de alți urecheați: Nu zaieț, nu pagadi! După lichidarea dușmanilor poporului la revoluție poliția politică din URSS avea plan de arestați, justiția avea plan de condamnați și călăii de executați. După lichidarea tuturor nearienilor naziștii n-au supraviețuit destul de mult ca să se confrunte cu problema arienilor ne-destul de blonzi și ne-cu ochi albaștri. Ghinion. Inamicii lor nu au ținut cont că naziștii neaoși erau doar blonzi cu ochi albaștri și i-au lichidat și pe cei ce nu corespundeau legilor purității ariene.

Și în final, la o măsură arbitrară bazată pe o apreciere subiectivă, a unui așa-zis cel mai puternic om al planetei, cine va interveni ca să îndrepte lucrurile? Totuși nu mi-am pierdut speranța că America, supranumită bastionul libertății va duce lipsă de suficienți eroi ca să nu mai fie reinstituite vremurile unui McArthur globalizat de astă dată.

Oare de ce nu unii dintre noi sunt de acord cu politica lui Putin de a pune pumnul în gura presei, dar tindem să aprobăm același tip de practică în America numită pe nedrept creștină. Oare Putin e mai puțin creștin cînd este comparat cu președintele Usa? Mai păcătos? Care ar fi criteriile?

A presa sau a nu presa nu este în sine o problemă în România. Ne-am obișnuit să ne hrănim conștiința cu un anumit tip de presă, nu cu adevăr. Este al nostru, și de aceea ne place, îl susținem, îi facem mincinoși și deci păcătoși, pe cei ce nu-l acceptă. Presa adevărului unic este un mare păcat. Nu de dragul libertății cuvîntului, ci de dragul libertății Cuvîntului. Simptomatică a fost reacția apostolilor ce-i spuneau lui Isus prin vocea lui Ioan:

– „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.

– Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

 

Interesant. Creștinește. Ne-politicește. Dumnezeiește. Acesta-i răspunsul!

Apocalipsa: un exerciţiu de imaginaţie


Apocalipsa incită imaginaţia. Creştini, musulmani, teologi, scenarişti, scriitori şi bancheri îşi pun la bătaie intuiţia pentru a descifra viitorul. Şi bineînţeles pentru a face profit. Invariabil este vorba despre profit. Un oarecare profit.

Acum la poarta apocalipsei bat finanţele. Şi vor bate pînă cînd nimeni nu va mai putea cumpăra nimic. Şi atunci se va întîmpla inevitabilul. Ceva ce am văzut în filme şi am citit în cărţi: unii îşi vor vinde sufletul. Dar cine îl va cumpăra?

Pe plan vizual, Europa s-a trazit aseară fără Grecia. A răpit-o cineva? Cine?

N-a răpit-o nimeni. Grecia s-a vîndut. Dacă stai să te gîndeşti, s-a vîndut pe puţin. N-a realizat nimic fastuos, n-a construit nici un canal Dunăre-Marea Neagră, nu a ridicat o termocentrală pe şisturi bituminoase în Olimp şi nici nu a construit un Acropole demn de Casa Poporului. Nu. Grecii au trăit bine. Dar grecii au trăit pe datorie, adică au consumat mai mult decît au produs.

Cine a fost de vină? Grecul de rînd, întreprinzătorul, politicianul, profesorul sau muncitorul român şi bulgar ce a muncit în locul unora ce nu mai voiau să se mînjească cu munca simplă dar cinstită? O fi fost de vină nemţii, francezii sau italienii, băncile lor sau cumva Uniunea Europeană?

Oricum grecii spun că ţara lor e divină, aşa că eu cred că di vină au fost toţi.

Evreii de la Goldman & Sachs, familiile regale, iluminati, musulmanii, Putin, Hitler, coloneii greci din anii 60-70, sirtaki-ul, Zorba şi Legendele Olimpului. Dar în primul rînd dolarul, euro, lira sterlină şi drahma grecească. Aurul şi ardelenii? Nu. Aurul şi grecii!

Ieşirea Greciei din UE deschide uşa precedentului. A început oare secesiunea? Poate că da. Oricum, euroscepticii britanici de dreapta au acum un aliat. Aştept ieşirea din UE a Marii Britanii, independenţa Scoţiei, a Ţării Galilor şi de ce nu a Irlandei de Nord. Italia se va rupe-n patru: nordul, sudul, Sicilia şi Sardinia.

Urmează precipitata intrare a Turciei în UE. O veste nesperată pentru Turcia, un flanc estic vulnerabil cu baze chinezeşti şi ruseşti în Grecia şi într-un Cipru jumătate musulman.

Unirea Moldovei cu România ar putea aduce din nou în contact Rusia cu România, de data asta nu peste Marea Neagră, ci direct în Transnistria. Război pe două fronturi destul de apropiate? Ne mai lipsea un pod de flori…

Dar nu războiul mă nelinişteşte. Nici guvernul mondial imposibil de pus în practică. Nici statul islamic mondial. Nici ISIS.

Mă neliniştesc tranzacţiile. Tranzacţiile pe sub mînă. Tranzacţiile în care moneda de schimb este sufletul meu şi sufletul tău. Pentru că acum vrem siguranţă contra liniştea sufletului. Cînd se va muri de groază sufletele vor fi foarte ieftine. Iar unii vor prefera să moară, dar nu vor putea. Pentru că au fost vînduţi.

De cine? Cui?

Pe o pantă alunecoasă?


Printre primele expresii învățate pe cînd studiam teologie la LBC/LST a fost the slippery slope sau panta alunecoasă. Era la Etică.

În mare argumentul se referă la o înșiruire de evenimente ce decurg unele din altele fără o logică aparentă. De exemplu, dacă parlamentarii au fost arestați de DNA pentru corupție și mită, le va veni rîndul și altora mai mici, apoi oamenilor de rînd, cum ar fi șoferii de autobuz, controlorii de bilete și portarii de spital. Logica ne spune că aceasta nu o să se întîmple din mai multe motive.

Pe o pantă alunecoasă riscăm să ne situăm și atunci cînd ne lansăm în unele aprecieri absolute, dar tendențioase, dacă nu chiar greșite. De exemplu, naziștii au început să-și lichideze dușmanii politici în secolul trecut. Apoi pe evrei. Și pe polonezi. Și pe țigani. Și pe ruși. Și pe negrii. Au lichidat pe oricine nu era arian. Dar chiar și printre germani existau unii mai puțin arieni. Conform aceleași logici le-ar fi venit și lor rîndul într-un viitor mai pur, mai arian. Mai blonzi, mai cu ochi albaștri și cu strămoși mai saxoni. Doar că goții au migrat și ei din Asia de pe undeva…

Același fenomen al pantei alunecoase s-a văzut în epurările politice în care revoluțiile și urmașii acestora se devorau din interior. Revoluția Franceză și-a tocat una după alta facțiunile. Bolșevicii și-au lichidat și ei liderii și partizanii lor. Ce să mai vorbim de Stalin? Cam toate partidele comuniste din est au trecut prin acest fenomen.

Cam aceiași logică se poate remarca și azi în religiile fundamentaliste. În Libia, Irak și Siria se lichidează dușmanii ISIS: șiiții, iazidis, creștinii, homosexualii, americani, francezi, egipteni, japonezi. Unde se vor opri? Trebuie să se găsească impuri și printre ei…

La noi însă fenomenul se vede în biserici. Unii se declară mai sfinți ca alții. Ca urmare ceilalți sunt necurați. Cine? Ăia răi. Apoi ăia cinstiți dar nereligioși. Apoi ateii declarați. Apoi toate celelalte denominații sau confesiuni. Și așa rămînem singuri. L-am deposedat pe Dumnezeu de toată omenirea în afară de noi. Și ce dacă! Să fie mulțumit că ne are!

Și declarăm pe Facebook că ne mîndrim cu Dumnezeul nostru. Întrebarea este dacă el se mîndrește cu noi. (Cu Iov s-a mîndrit…) Îi condamnăm pe păcătoși în loc să condamnăm păcatul. Ar fi mai bine să începem cu păcatele noastre, nu cu ale altora. Nu de alta, dar putem să o luăm pe o pantă alunecoasă… Să mai dau și referințe biblice sau rămînem la bunul simț?

PS Acest post a fost cauzat de următorul comentariu din domeniul patologicului de pe Facebook:

Butnariu Ionel: PUPATORII si SLUGOII homosexualilor, dati dovada de mult bun simt si comentati pe retelele de socializare homosexuale! Lasati-ne pe noi familistii convinsi si traditionalisti sa ne iubim copiii, sotii si sotiile noastre. Drum bun spre iad alaturi de “fratii” vostri homosexuali, daca nu va pocaiti de gandirea asta demonica, anormala si groteasca! BIBLIA, comanda f.clar homosexualitatea, este un pacat monstruos impotriva Lui Dumnezeu si a trupului creat de Dumnezeu pt relatii familiale-heterosexuale! Fostele cetati Sodoma si Gomora au disparut prin nimicire, a ploua peste ei cu foc si pucioasa din pricina homosexualitatii! La fel Dumnezeu va aplica si acum dreptatea si sfintenia Lui la finishul istoriei. PUPATORII HOMOSEXUALITATII, aveti urgenta nevoie de procesul METANOIA in mintea voastra. Nici un om homosexual nu este normal si om de treaba!Sunt stricati rau de tot in interior din talpi pana in crestet! Homofobi si nerusinati sunteti voi lobbysti cauzei homosexuale! Inchei pledoaria mea cu un citat celebru spus de Athanase in plenul Conciliului de la Niceea din anul 324 d.Hr. “Stiu ca intreaga lume este impotriva mea, dar sa stie intreaga lume ca si eu sunt impotriva ei.” Citi Biblia si Cartea: Fata nevazuta a homosexualitatii de la Editura Curtea Vietii.

Ușor cu pianul pe scări…


Pianul este un instrument muzical. În mîinile unui virtuos face minuni. Sub mîinile unui afon face zgomot. Cam asta e treaba cu acest instrument scump. Cam asta-i treaba și cu biserica.

Încep rău pentru pentru că pun concluzia înaintea argumentării. Dar încep previzibil pentru România unde mai întîi se dă verdictul, apoi se aduc dovezile și se citează martorii. Ca să confirme ce s-a hotărît.

Biserica este, dacă pot să mă exprim așa, un pian. Scump. Sensibil. Mare. În unele cazuri dezacordat. În altele acordat. Cîteodată îi cîntă sufletului nostru. Altădată fugim de el ca de tămîie…

Scările sunt evenimentele vieții noastre. Fie bune, fie rele. De la naștere la…

Depinde de noi cum coborîm pianul. Dacă o facem singuri. Dacă trecem legi pentru asta. Dacă punem pianul în valoare într-o orchestră. Ce fel de orchestră va fi aia. Și cine va cînta în orchestra noastră. Dacă vom cînta la patru mîini sau dacă vom avea mai mult de un pian pe scări…

Și mai contează ce fel de muzică cîntăm cu pianul nostru. Pentru o elită? Pentru popor? Pentru noi? Pentru bani? Pentru Dumnezeu!

Oare cum ar fi să urcăm scările cu pianul? Clar! Nu poți de unul singur.

De coborît e mai ușor. Dar tot nu poți de unul singur. Sau poți, dar cînd ai ajuns jos nu mai ai pian. Ai resturile lui. După ce l-ai chinuit.

Cam așa-i și cu biserica.

Hei! Se aude? Mai ușor cu pianul pe scări!

 

 

A ce miroase gazul lui Putin?


Nu, nu miroase a fasole. Gazul lui Putin miroase a război. Lipsa gazului propriu miroase a genocid nasului de la Kremlin.

Ce vrea Putin? Ușor de observat. Să-și finanțeze războiul cu banii Ucrainei/banii UE dați împrumut Ucrainei. Deci separatiștii, adică ăia ce se separă de statul Ucraina să primească pe gratis gaz de la statul Ucraina, care Ucraină îl cumpără de la Putin. Separatiștii luptă împotriva Ucrainei și îi omoară soldații? Păi da. Păi dacă sunt separatiști de ce nu-și cumpără separat gazul de la Putin? Direct, că se înțeleg. Vorbesc aceiași limbă, au același conducător.

http://www.mediafax.ro/externe/putin-suspendarea-alimentarii-cu-gaze-naturale-a-estului-ucrainei-miroase-a-genocid-13895064

Și iată cum vestul îi finanțează lui Putin războiul. Oare ce s-a discutat la Minsk? Oare pentru ce a fost aprobat Ucrainei împrumutul de 15 miliarde de euro de la UE? Ca să-și scoată Putin banii…

N-a dat ovăz Baiazid calului său din pristolul de la Roma, dar în doi ani o să vedem multe modificări teritoriale. Și ce ziceți de reapariția statelor satelit ale Rusiei, de o bază militară rusească în Spania, poate una în Islanda. Stelele (roșii) care cad nu mor, stelele (roșii) care cad se duc pe alt cer… tot mai departe de granițele proprii.

Nu mai sună Putin. Nu știu de ce. Ultima dată l-am invitat la un joc de noroc: ruletă. Rusească. Cel puțin aveam șanse egale…

Se găsește cîte-unul…


În 1940 s-a găsit unul să-i dea nas Ungariei mici să se facă mai mare. Se numea Hitler. Le-am dat Ardealul.

Apoi s-a găsit altul să-i dăm Uniunii Sovietice jumătate din Moldova. Se numea Stalin.

Că era a lor. Dacă era a lor. Era, dar asta numai pentru că ne-au luat-o. Și ne-am luat-o, și ne-au luat-o iar.

Acum își iau și Ucraina înapoi. Ca și cum Serbia și-ar lua Kosovo. Grecia și-ar lua Troia. Fenicia și-ar lua Sardinia. Adam și Eva și-ar lua înapoi Paradisul. Că le-a fost dat…

În Torino există un bulevard lat ca-n Moscova și lung tot ca acolo, ce se numește Unione Sovietica. Are vreo șase benzi și două pentru tramvai. A fost denumit așa pe vremea cînd Uniunea Sovietică era ceva. Acum nu mai este, dar poate cineva se gîndește să-i schimbe denumirea în Rusia. Că se poartă. Recent ungurii au denumit o piață Moscova. Că vine Putin. Un Stalin reciclat.

Poate ar trebui și noi să denumim niște străzi Războiul Crimeii (1853-56). Să nu existe confuzii. Că se mai găsește cîte unul…

Pseudo-prorocie: ce-o fi cu îngerul sau demonul ISIS?


Mă gîndesc că Dumnezeu nu i-a pocăit pe babilonieni, nici pe niniveni sau pe perși atunci cînd i-a folosit. I-a pus la treabă și unii dintre ei au atacat și omorît poporul ales, Israelul. Printre cele menționate în Scripturile evreilor sunt omorîrea copiilor, spintecarea burților copiilor gravide, chinuirea prizonierilor, tăierea pomilor, împrăștierea pietrelor pe ogoare, incendierea și dărîmarea caselor. Adică jefuirea și pustiirea pămînturilor și popoarelor cotropite.

Dumnezeu i-a folosit pe cei mai răi dintre cei mai răi ca să-și atingă scopul cu poporul Israel. Nu știu dacă l-a folosit pe Hitler, eu cel puțin, n-am cunoștiință despre prorocii în direcția asta. Nici referitor la Stalin.

Dar nici nu am cunoștiință cu privire la vreo prorocie despre mersul istoriei în viitorul apropiat. Majoritatea e blocată la Apocalipsă. Totuși, nu cred că Apocalipsa este o viziune exhaustivă. Creștinismul și iudaismul susține o evoluție liniară a istoriei cu un Dumnezeu care se implică activ, nu este un spectator pasiv, ci, dacă vreți o expresie mai actuală, Dumnezeu este un jucător activ, un fel de președinte activ pe firmamentul istoriei.

Să fiu sincer, la momentul atacului turnurilor gemene din New York Dumnezeu părea că-și face simțită prezența prin judecată asupra opulentei societăți americane. Doar că judecata a transferat-o Fiului. Dacă ar fi să menționez prima și cea mai importantă dintre obiecții.

Păi și atunci cum stăm cu capitolul nenorociri, războaie, foamete, cutremure, pustiiri?

La cîțiva ani după 9.11.2001 eram martorul unei convorbiri între un adevărat personaj, un acționar britanic (așa le zic eu celor ce spun să sunt creștini și acționează pe teritoriul altei țări ca să dobîndească foloase) și o personajă, se pare foarte influentă, cu legături la Casa Albă, ce căuta să găsească un personaj autohton demn de participare la masa de dimineață cu rugăciune a americanului Tufiș jr. din Washinghton DC.

Nu găseau și nu găseau. Ba la noi în Arad, cel ce fusese invitat mai demult nu se mai încadra în rigorile doamnei. Sincer, nesincer, habar n-am de ce am fost și eu pe acolo, dar cert este că la un moment dat personaja a spus ceva ce mi-a rămas în memorie. A sunat cam așa, din cîte-mi amintesc:

Eu nu-mi mai pot explica de ce Dumnezeu încă binecuvintează America și de ce se mai îndură de noi… Apoi după un oftat, singura explicație este că atunci cînd vine cîte o judecată din partea lui Dumnezeu se pocăiește foarte profund…

OK. Să zicem că e așa. Cine știe? Dar în Europa în curînd nu are cine să se mai pocăiască. Nu mă luați cu pilda lui Avraam, Sodoma și Gomora, că dacă-l caut pe Lot printre denominații nu vă găsesc nici o rudă apropiată pe care s-o lăsați din proprie inițiativă să ia valea Iordanului…

Deci, Europa își merită soarta nenorocirilor ce au să vină? Și Europa n-are un singur proroc, om duhovnicesc, spiritual, în legătură cu civeva de sus care să ne dea un hint cu privire la viitor? Dezamăgitor.

Acumci cum rămîne cu ISIS/ISIL/IS? Sau cu cele asemănătoare?

Dar mai întîi aș avea o altă întrebare: nici un creștin din Orientului Mijlociu/Apropiat, nu a primit vreo înștiințare referitoare la pericolul acesta?

Ceea ce mă duce cu cîteva sute de ani în urmă și mă face să mă întreb și mai tare: nimeni dintre creștinii secolului al VII-lea nu a primit nici o înștiințare cu privire la pericolul islamului?

Bănuiesc că nu. Și totuși dacă Dumnezeu și-a exercitat controlul asupra istoriei, de ce i-a dat voie islamului să se dezvolte? De ce a permis ca islamul să aibă o scriptură în care să spună că dacă nu se fac musulmani toți creștinii și evreii vor pieri?

Ca urmare a tăcerii trecute, prezente și viitoare, aș încerca o prognoză referitoare la creștinism. Nu o profeție de sus. E doar ceva logic. Sec. Rece.

Creștinismul a dispărut aproape din Europa datorită secularizării, fără prea multă violență. Ca urmare la întîlnirea cu o religie agresivă, el va dispare total. Și aici vreau să spun că existența unei rămășițe de 1-2% nu înseamnă decît dispariție totală.

Cauze? O biserică ce nu-și mai trăiește menirea. O biserică preocupată de ea, averea și poziția ei, nu de Cristos.

În contextul acesta nu mă chinuie întrebarea cînd se vor întîmpla toate aceste lucruri, ci rămîne chinuitoarea întrebarea Fiului Omului: Dar când va veni Fiului Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?

 

Sibolet sau șibolet


În ultimele zile am tot citit, ba am mai și scris, despre islamul agresiv, despre teroriști, despre jurnaliști, despre religia lui Allah și profetul său. Părerile, ca și nervii, sunt împărțite: cînd uni-i atacă pe alții, cînd vice-versa. Orice s-ar face sau nu s-ar face, din asta pace nu o să iasă. Ba că provocatorii sunt de vină, ba că islamul, ba că francezii, ba că ăia proștii cu bărbi, sau democrația, liberalismul, conservatorismul, republicanismul, politicianismul, terorismul francez de acum 200 de ani, ba că nu, ăla musulman de cînd lumea. Vorba evanghelistului, nu ne-ar încape toate cărțile din lume să-nșirăm ce-au mai zis unii sau alții.

Și de obicei se fac multe și diverse greșeli. Una dintre cele mai frecvente este tratarea islamiștilor ca și cînd n-ar fi oameni. Evident, spun occidentalii, ei nu sunt ca noi. La fel spun și orientalii despre occidentali: ăștia-s cu Satana.

Problema, mai veche, nu o să dispară nici dacă spunem că islamul este o sau religiA păcii, nici dacă în Occident se vor elimina toate referirile adverse la islam cu pretenția abuzivă că ele sunt generate de ură. Pot să nu fiu de acord cu mama mea, dar asta nu înseamnă că o urăsc. Înseamnă varietate de opinii. Islamul nu îndeamnă la asta. Nici comunismul. Și mai nou nici unele democrații.

După cum nici nu se poate face abstracție de surele ce îndeamnă la lichidarea creștinilor, evreilor și în general a necredincioșilor. Alte pietre de amintire sau de poticnire le găsim în Coran și Hadith: vîrsta pe care o avea Aisha cînd s-a consumat căsătoria cu Mohamed, prima arderea a Coranului, expansiunea prin sabie a credinței în Allah, versetele satanice, pretenția falsă a Coranului că este singura carte sfîntă nemodificată, pe cînd toate celelalte sunt alterate, pretenția că ințial religia universală era tot islamul, etc.

Dar cei ce atacă islamul uită să amintească nereușita democratizare în stil occidental a unor țări din Orient și implicarea USA în mai toate conflictele din lume. Am constatat că Irakul, Afganistanul și Siria nu sunt Japonia. Păcat. Păcat? Cine păcatele mele i-a pus să schimbe o lume ce nu voia să fie schimbată? Parcă seamănă cu schimbarea impusă de sus de Pol-pot, Lenin, Stalin, Mao, Kim Ir Sen.

Dar pe lîngă aversiunea față de iudaismul caracterizat ca fiind dușmanul de moarte și creștinismul un fel de verișor mai mic, dar la fel de rău, islamiștii ne spun că Trinitatea (cuvîntul) nu există în Biblie (de parcă noi n-am fi știut…), că Isus n-a murit pe cruce, că Allah/Dumnezeu n-are fii, că Iosif avea vreo 90 de ani cînd a luat-o pe Maria care avea mai știu eu cîți și alte cele. Serios? Și sursa e Coranul?

Cert este că: civilizația apuseană l-a cam scos pe Dumnezeu din ecuația existenței umane și nu l-a înlocuit cu nimic similar. Cea orientală (sau o parte a ei) îl impune, dar sub o altă formă decît era vestul obișnuit. Cu toate astea, lumea nu s-a sfîrșit. Și noi și ei, și ateii, și liberalii și feministele și homosexualii și lesbienele sunt mai mult sau mai puțin bine-mersi! Oare de ce? De ce nu se bagă Dumnezeu sau Allah în funcție?

Toată lumea se căsătorește ca-n zilele lui Noe, ba unii sunt criticați că o fac… Toată lumea trăiește cam tot atît, indiferent de credința sau necredința personală. Fericire poate fi cu sau fără sharia, cu sau fără republicanism, ateism, socialism, creștinism, islam sau alte credințe mai mult sau mai puțin raționale.

Doar moartea ne unește.

În urmă cu ceva timp islamiștii povesteau despre fețele transfigurate ale celor ce mor ca martiri aruncându-se în aer cu dușmanii islamului. Nu prea mai ține. Te uiți pe youtube la fețele lipsite de expresie a celor țintuiți de moarte cu arma în mînă. Nici un martir ce ucide nu are o figură transfigurată de vederea lui Allah/Dumnezeu. Nu de alta, dar trecerea dincolo, într-o altă lume, indiferent cum s-ar numi ea și dumnezeul ei, nu afectează în niciun fel un trup trecător, deja mort, adică lipsit de suflet. Dacă ești angajat într-o luptă fără suflet luînd suflete de pe pămîntul ăsta, nu te aștepta să ai recompense într-o lume a sufletelor, indiferent ce credință te-a însuflețit!

Spiritul unui Dumnezeu drept o să te ia la întrebări. El nu poate fi fentat sau tratat cu versete/sure/legi.

A venit vremea nu numai să zicem pace-pace, ci și să facem pace.

Problema e că nu ne înțelegem decît la bani. Ar trebui să-i dăm cezarului ce-i a cezarului și lui Mamoma ce-i a lui Mamona?

Cum se poate negocia cu dușmanul tău de moarte?

A face din islam sau din iudaism sau din creștinism un shibolleth/sibolet/șibolet, nu e soluția.

M-a sunat Putin!


Era o zi ca oricare alta. Era o vreme ca oricare alta. Dar era iarnă. Chiar și pe uliță. Era ora, cam 10 și cîteva minute fix, ora Bucureștiului. Nu pot să-mi dau seama care era ora locală, și și dacă-mi dădeam, la ce m-ar fi ajutat? La, la-la, la, la,la, la, la, la. Cînta Fergie, Shakira sau pur și simplu Smaili. Era o lălăială de zile mari. S-o creadă Mutu: zilele erau mici, nopțile erau mari!

În orice caz, și-n orice glas, eram eu. Cîntam. Bine că nu mă auzea cîinele lu vecinu, că iar s-apuca să urle a mort. Bezmeticu!

Tocmai veneam din pivniță unde am aprins focul, cînd sună telefonul. Fixu. Cu o voce a semi-leheamite, că pe ăla sună numa mam-soacră, anafu și foști colegi drogați de la cantina săracilor că le trebe doi lei pînă luni, spusăi un alo, așa, de pamplezir. Era cu totul altceva dacă în loc de pam-plezir era unul de la Pan-pro, că ăia fac pită faină.

După ceva hîrîituri, dregeri dă voci masculine și șușoteli mîțoase, un cetățean, bănuiesc că era un cetățean, nu un oarecare, mi se adresă în suava, dar în același timp primitiva limbă a lui Gogol, Lomonosov, Stalin și Iliescu:

– Gaspada Alexeevici,

–  Gaspada? Nu stă nci un Gaspada p-aici.

– Gaspada, domnu Alexeevici, peședintili Putin ar vrea gavarit cu dumnievostră.

Nici dacă eram verișoara lui Houdini, Mița trapezista sau următorul Dalai Lama nu aș fi fost mai uimit, mai siderat și mai contorsionat de vocea cavernoasă ce părea mai degrabă farsa vechiului meu prieten din liceu, Piți. Nu Piți ăla cu na-ți-o-nala, altu…

Mă gîndeam că am mai dat eu cu blogu-n gard, ba chiar în Rusia și Putin, că l-am pictat cu diferite materii mirositoare și alte cele și nu-mi puteam reveni…

– Bă, care faci farse?

Mîțele de pe pervaz se uitau bănuitoare. Probabil că aveau impresia că iar mă sună că am cîștigat un milion de dolari, că s-a răsturnat un camion de viagra la colțul uliții sau că motanul cu șosete a mai terminat vreo două pereki de golumbi ai vecinului. Același.

Mă duse gîndu la domnu colonel, cîndva tovarăș, ce asculta prin interpuși telefonul personal ce nu-l aveam instalat la revoluție, dar la faza asta mi se blocă ramul de parcă accesam saitul ministerului educației în ziua cînd se afișează notele la bac. Minus 273,15 °C, adikă zero absolut. Eram blokat.

Dusei mîna la cap ca să gîndesc mai temeinic, dar gestul mă ajută doar să scap receptorul din mînă și legătura se întrerupse. Nu pentru mult timp însă. De sub pat, din cădița broaștei țestoase a viitoarei mele cumnate sau din adăpostul cîinilor comunitari colectați în comună după ce dubele misterioase îi deversau în nopțile fără lună, sună mobilul.

,,Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpîni!,, No, că alt rington nu mi-am putut alege…

De data asta o altă voce, fără bîrîituri, schizofrenie acustică umanoidă sau alte zgomote de fund. Adică fond. O voce ușor grizată, un picuț taraganată, dar fermă, așa ca a unui bărbat pe la 62 de ani două-trei luni și cîteva zile, ochi albaștri, păr puțin, proaspăt barberit și buzele aproape liniare (semnul de netăgăduit al ambiției și puterii) prinse să vorbească în cea mai neoș limbă moldovinească cu un puternic accent românesc de Balta-Albă:

– Domnu Alex, aș vrea să vă vorbesc personal și în acest scop am securizat această linie, astfel că va fi nevoie să dați socoteală niciunui serviciu de informații existent. Vă rog să mă ascultați.

La aceste cuvinte parcă predestinate de Mama Natura, zeul Zamolxe și umbra lui Mircea la Cozia, am rămas cu mobilul la ureche, dîndu-le de înțeles celor din casă, inclusiv pisicilor agățate de pervaz și cîinelui de sub mașină, că sunt angajat într-o aventură ce l-ar fi lăsat fără pălărie pe Indiana Jones, fără cisme pe baronul Munchausen și precis fără gît pe răposatul întru mucenicie Constantin Brîncoveanu. Nu l-am mai pomenit pe Mihai Eminescu, nici pe Nicolae Ceaușescu că erau deja super flu pentru o lume a sfinților. Mă bătea un gînd să dau de Mahatma Gandhi, de Margaret Thatcher, dar m-am lăsat păgubaș: simțeam cum mi se descarcă bateria. Nu a telefonului, ci a pismeicărului. Eram în pericol să fac atac de cord la inimă. Speram totuși că nu mi se va rupe jugulara de la picior!

-Ăăăă… Știu eu? Da, cine spuneți că sunteți? Că n-am înțeles de prima dată… Mințeam. Soția deja deschise ușa de la frigider să se-ncălzească.

– Vladimir Vladimirovici Putin.

– E… E…

– Ce „E” omule?

De data asta mîțele fură lovite de cîțiva țurțuri de la rufele ce înghețară instantaneu, băieții o tuliră să se dea cu patinele-n sufragerie unde se instală un mini-baikal autohton. Mirosea a Siberia.

– Încîntat…

Altă minciună. Nici dacă suna Sfîntu Petru pe linie directă nu aveam nevoie de mai mult de 8 secunde pentru a mă reculege. Ca la box. Eram knock-down. Bine că era duminica dimineața. Ce s-ar fi întîmplat dacă glumeții ăștia ar fi sunat cînd eram la biserică. Sau la spital… Mă transferau urgent la infecțioase, să nu se infecteze și alții că ieșea de o nouă Transnistrie. Sau la glumeți. Cine m-ar fi crezut?

– Domnu Alex, trebuie să vă întreb ceva. Ceva ce mă chinuie.

– Aha. Păi…

Era clar că ceva mergea rău în Rusia. Putin să mă sune pe mine? Și cum de știe românește? Românește-moldovenește, tot aia! Ăsta nu-i Putin! Ăsta-i Putin, cum sunt eu Serghei Lavrov! Sau Napoleon. Sau cel mai iubit dintre pămînteni…

– Mă gîndesc să mă căsătoresc cu o româncă…

Nu, de fapt n-a zis chiar asta. De fapt a zis că Elveția-i inspiră teamă că-n Rusia mulți au luat țeapă cu creditele-n franci elvețieni. Și ce dacă de la napoleon încoace nimeni nu s-a pus cu Elvelția? Nici Hitler, nici Stalin, nici papa. Apropo, tot atîtea divizii are papa? Și a mai sporovăit el încolo și-ncoace, cînd aut ăv ză blu îmi spune:

– Domnu Alex, dar cu tezaurul ce facem?

(nu știu dacă va mai urma, dar convorbirea nu s-a terminat aici. nici acolo…)

 

La dreapta! La stînga! Înainte marș! Sau înapoi fuga… marș!!!


Parc-am fi la instrucție. Cînd la dreapta, cînd la stînga. Alternanța, bat-o vina! Nu-ș de ce-mi vine să mă gîndesc la curent alternativ. Poate din cauză că ne-ar prinde bine un scuturat, așa, număru unu.

M-am informat de unde vine chestia asta cu dreapta și stînga. Că cică la 1789 în Adunarea națională în Franța, cei ce au susținut dreptul de veto regal (aristocrația și clerul) erau așezați la drepta președintelui adunării, iar cei ce se opuneau (starea a treia sau patrioții) la stînga. Adică la stînga erau progresul, egalitatea, fraternitatea, solidaritatea și nesupunerea, iar la drepta era autoritatea, identitatea națională, ordinea, securitatea, tradiția și conservatorismul.

Apoi zicea cineva mai dăunezi că de fapt stînga și dreapta vine din timpul războiului franco-prusac (1870-71)  cînd forțele Comunei din Paris ocupau malul stîng al Senei, iar cele ale guvernului de la Versailles pe cel drept. Merge și așa, dar e greu conceptual.

În fine dacă ne gîndim la Anglia, în Parlament, partidul (coaliția) la guvernare ocupă poziția din dreapta Speakerului, cei din opoziție sunt la stînga. Deci nu e vorba de o culoare politică, ci de poziția la guvernare: la putere sau nu.

Să fiu sincer (de parcă pîn-acum am spus numai minciuni…) mi-e destul de greu să mă identific cu o poziție sau alta. Cert este că amîndouă au promis progres, dezvoltare, independență, bunăstare, înaintare în ceva, undeva. Viitorul era asigurat (ceva greu de crezut…) și trecutul pe cale să fie uitat. Și ce repede uităm trecutul…

În primul rînd conform criteriului clasic la noi stînga înseamnă comunism, iar dreapta anti-comunism. Sau așa ar trebui să fie. Știți că imnul Partidului Laburist din UK este Internaționala? La fel ca și imnul Partidului Comunist Român. Mai țineți minte cînd la unul dintre congresele PCR Ceaușescu cerut să se cînte Internaționala și i-a întrebat ironic pe participanți dacă mai cunosc versurile? La guvernare, la comfort și cu puterea-n mînă, chiar dacă ești de stînga, o iei spre dreapta… Sau la ceea ce numeau comuniștii deviații, revizionism sau îmburghezire.

În prezent în cele mai multe țări nu mai există o diferență  esențială între ideologia de stînga și cea de dreapta. Și ca să mergem la esență, întrebarea în aceste condiții, este ce să facem cu masele? Isus a privit și a primit masele cu milă. Spre deosebise de autoritățile zilei.

Și azi autoritățile, de stînga sau de dreapta lovesc masele. Mila este necunoscută. Banul, interesele politice, de grup, cele personale stimulează reacția guvernanților și a celor ce dețin puterea financiară. Măsurile lor vizează mulțimile pînă la ultimul individ fără excepție.

Cu toate astea Isus nu și-a schimbat modul de a acționa. Spre deosebire de autorități, Isus investește în indivizi, nu în gloate, mulțimi, partide. Am crede că Dumnezeu inversează prioritatea și o ia de jos, de la unul singur ca să ajungă la cei mai mulți. Dar acesta a fost politica sa inițială.

Noi l-am imitat și am început să luăm măsuri ce trebuie să schimbe omul, să-l ajute. Omul de tip nou este și de dreapta și de stînga. Cu toate astea toate experimentele au dat chix. Omul are doar garanția altui om la fel de labil ca și el însuși. Mussolini, Hitler, Corneliu Zelea Codreanu, Stalin, Kennedy, Mao, Ceaușescu, Pol-Pot, Kim Ir-Sen n-au reușit.

Politic nu merge. Nici genetic nu merge. Cu buna nu merge. Nici cu forța. Încercăm cu mila?

 

Fascismul din retorica lui Putin


Nu mai este o noutate că Putin minte. A mințit despre uniformele rusofonilor, despre faptul că Rusia n-are nici un amestec, despre faptul că nu există trupe ruse în Ucraina, despre faptul că rușii vor pace, etc. Dacă stau bine să mă gîndesc, cu toate că el vrea să semene cu Stalin, nu prea aduce cu tătucu, ci cu unul dintre personajele basmului românesc: cu Gerilă! Minte de îngheață apele. Dacă n-ar fi așa de tragic, mai că-ți vine să rîzi…

Mă tot uitam pe net, motivat de retorica lui Putin, a ministrului lui de externe (ăsta cu cine vrea să semene?) și a aparatului lui de propagandă referitor la fasciștii din Ucraina. Am văzut babuște nevricoase cu fanioane rusești manifestînd cu sîrg și cu gură mare împotriva fascismului ucrainean. O fi, nu contest. Dar mă tot întreb cam cum erau anti-fasciștii ăștia acolo de unde provine hitlerismul sau altfel spus fascismul lui Hitler? Ceea ce m-a făcut să sap mai departe.

Peste ce dau? Peste niște poze din 1927 a liderului Partidului Comunist din Germania, Ernst Thälmann în fruntea detașamentului cel mai devotat al partidului, o Securitate pe cale de devenire dacă pune mîna pe putere:

sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Rotfrontk%C3%A4mpferbund

Ah, ce frumos se îmbina în 1927 asfaltul cu șinele de tramvai! Dar astea nu sunt  atît de importante. Ce mai vedem însă?

Vedem uniforme, vedem cisme, centuri, diagonale, chipie, bransarde, tobe, paradă cu cetățeni pe margine. Stînga cu Frontul Roșu ce saluta cu pumnul stîng ridicat la tîmplă, gata să impună dictatura proletariatului asupra fasciștilor cu care se asemăna atît de mult. Fasciștii însă nu s-au ascuns de frică.

În vechile cărți de istorie editate în România lui Dej se spunea că la alegerile ce au urmat Partidul Comunist German conta pe 3 milioane de voturi. Era inexplicabil de ce a ajuns la putere Hitler! A ajuns (și aproape nimeni nu a știut și nici nu știe acum, dar și dacă știe e prea tîrziu) pentru că Stalin a decis să scufunde Partidul Socialist. El a decis ca simpatizanții comuniști să voteze împotriva socialiștilor. Ca urmare a cîștigat Hitler. Ori dacă Stalin chiar voia să evite o confruntare cu nazismul german putea să o facă. Dar el miza pe revoluția roșie… Apoi am aflat că banii rușilor l-au sprijinit tot pe Hitler. Să nu uităm că deja mai multe companii germane construiau și testau în RSFSR avioane, tancuri, armament.

Deci N.S.D.A.P. sau partidul nazist a cîștigat alegerile, Hitler a devenit cancelar și așa mai departe. Apoi Germania atacă URSS și este înfrîntă de Aliați. Armata Roșie ocupă Berlinul. S-a zis cu nazismul. Naziștii sunt judecați, lichidați, torturați. Nu numai ei, ci cea mai mare parte a poporului german. Cine vrea să se convingă să se uite pe http://pictureshistory.blogspot.ro/2011/01/massacres-by-russian-soldiers-during.html Da, n-am uitat de crimele nemților în țările ocupate, inclusiv în URSS.

Vreau să spun doar că atunci cînd sunt în joc banii și puterea nu mai contează culoarea politică, neamul, ci altceva. În esență fascismul a fost rău, dar mă gîndesc că ar trebui să existe niște nuanțe. Nu toți cei de dreapta sunt fasciști, chiar dacă comuniștii i-au catalogat și pe socialiști ca fiind fasciști și i-au lichidat. Nu credeți? Documentați-vă! Apoi nu toți cei de stânga sunt comuniști, chiar dacă stînga, mai ales în SUA este catalogată ca fiind comunistă.

De aceea ar trebui ca Putin, ministrul său de externe, babuștile și filo-rușii să se uite prima dată în propria ogradă, să-și caute și să-și declare fasciștii acolo. În Rusia neo-fasciștii declarați serbează ziua de naștere a lui Hitler. Maltratează străinii pe stradă. Declară că-i vor lichida. Au adoptat salutul fascist. Instigă la ură, crime. Se antrenează cu arme. Susțin că holocaustul este un mit și distribuie literatură despre acest subiect. Musulmanii, evreii și imigranții sunt cel mai mare pericol pentru Rusia. Și strigă în gura mare salutînd în chip  fascist: Slavă Rusiei!!! Cam tot ce spun și fac filo-rușii sau rusofonii din Ucraina. Ciudat măi!

Și atunci cum și cînd mai poți să-l crezi pe Putin, guvernul său, media rusă? Cetățeanul rus ce are la dispoziție doar surse sovietice și ex-sovietice crede tot ce i se spune. Și mai susține și extrema dreaptă. Doar că este ciudat să fi fascist în Rusia. Dar nu imposibil! Mai rămîne doar să-ți conciliezi sentimentele naționale cu invadarea unei alte țări pe care o declari tot fascistă. Dacă stau să mă gîndesc, cineva-i nebun în toată treaba asa. Sper să nu fiu eu!

Și încă ceva, așa ca cireașa de pe tort sau crema de ciocolată de pe înghețată. Precis vă aduceți aminte de străzile cu denumirea Gheorghe Dimitrov. Dimitrov a fost conducătorul Partidului Comunist Bulgar din 1946, secretar al Federației Sindicatelor înainte de război, parlamentar înainte de Primul Război Mondial, întemnițat pentru că a votat împotriva intrării în război, condamnat la moarte în contumacie pentru că s-a opus noului guvern militar în 1923. Fugit în Rusia el devine conducătorul Internaționalei a II-a sau a Comniternului, fiind prieten cu Stalin. În 1933 pe cînd se afla în Germania este arestat și judecat pentru incendierea Reichstagului, dar este declarat nevinovat. Contribuția sa la teoria marxist-leninistă constă în teza ce susține că fascismul este dictatura celor mai reacționare elemente ale capitalismului financiar. Asta mi s-a spus din pruncie la școală.

Ei, din ce familie provine Dimitrov? Ați ghicit! Dintr-o familie protestantă. Cel puțin mama sa, Parashkeva Doseva era.

Și în final, preluînd definiția fascismului a lui Dimitrov și ceea ce face Putin, mă tot întreb cum stă treaba cu fascismul ăsta. Mai ales în Rusia.

Noblesse oblige


sursa:http://www.keepcalm-o-matic.co.uk/p/keep-calm-and-noblesse-oblige-5/

Expresia se aplică în situația în care cineva face un gest mărinimos, neașteptat, ceva frumos cu toate că era de așteptat ceva rău. Noblețea obligă sau într-o altă formă mai actuală, dacă ești nobil nu faci ce face toată lumea, ci cu totul altceva, pentru că prin asta te deosebești de alții. Spunea cineva că tot din zona asta își trage originea cuvîntul fraier. Fraierul era gentlemanul austriac. Era domn, iar românii i-ar fi spus fraier, adică prost, că nu profita de situație. Mă uit azi la Austria, mă uit la România și încerc să văd cine a fost de fapt fraierul… Noblesse oblige!

Și acum despre politică și națiuni.

Primul război mondial a început nu din cauză că moștenitorul tronului a fost asasinat. Nu-i păsa nimănui în Austria de el. A început pentru că Austria voia teritorii și Rusia se opunea. Germania a intrat s-a amestecat unde nu-i fierbea oala. Dar în general, la declanșarea conflictului era vorba despre onoarea pătată a Austriei și de repararea ei. Cine nu crede să citească ultimatumul Austriei (http://wwi.lib.byu.edu/index.php/The_Austro-Hungarian_Ultimatum_to_Serbia_%28English_translation%29). Continue reading

Șantajul sovietic, șantajul Rusiei


Am scris postul acesta în 23 ianuarie 2014. Mă gîndeam că nu e cazul să-l public. Parcă azi e prea tîrziu.

Rusia ne-a luat Basarabia pentru că a participat la războiul ruso-turc din 1877-78. Dacă nu era armata română ar fi pierdut și probabil că ne-ar fi luat Basarabia cu altă ocazie. În 1918 Sfatul țării sau pe limba bolșevicilor Sovietul Republicii Moldova a decis după consultarea cu Lenin alipirea la România. Apoi în 1939 după semnarea tratatului Ribbentrop-Molotov sau Hitler-Stalin cele două puteri s-au înțeles și RSFSR ne-a luat ceea ce era al nostru. Șantajul lui Stalin și a lui Hitler a reușit. Dacă nu eram de acord, ne ocupau rușii. Era ca și cum un tîlhar înarmat cu un cuțit ți-l pune la beregată cerîndu-ți banii. Evident că-i dai.

Aceiași lucru s-a întîmplat cu Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda. Prin șantajul forței. Nimeni niciodată nu a vrut să se unească cu Rusia. Nici măcar Polonia acum aproape trei secole. Nici cu rușii, nici nu sovieticii, nici cu nimeni. Oare de ce Rusia încă ocupă Prusia Orientală sau Polonia? Kaliningrad? Care tratat acceptat internațional i-a dat dreptul să-l ocupe? E ținut rus?

Și acum Ucraina. Șantajul cu gazul metan este la fel de ordinar. Unde e libertatea de a alege? La fel au făcut cu Berlinul. L-au înghesuit între ziduri că nimeni nu mai voia să stea în Germania de Est. Au vrut să-l zugrume. Și n-a fost decît un șantaj ordinar, murdar, de tip sovietic. Aș putea paria că la momentul acesta Ucraina e plină de agenți rusi ce vor fi activați la momentul oportun, în caz că șantajul nu va reuși.

E poate momentul să spunem la fel cum a făcut-o Kennedy în urmă cu 50 de ani că este berlinez, că suntem aproape de Ucraina. Că suntem ucrainieni.

Și Stalin privind spre Lenin zise:


Nu știu ce o fi zis Stalin că nu știu rusește. N-a avut cine să mă învețe. Dar cînd stau să mă gîndesc suna ciudat rusa din gura soră-mi prin anii 50-60.

Dar nu despre asta e vorba. E vorba de țara aiasta. Nostalgiile mușcă. Nostalgicii oftează prin iutiub și feisbuc. Suspin și eu, dar din alte motive.

M-am uitat la cîteva sute de minute de peliculă filmată între 1914 și 1944. Nenororicirile primului război mondial, al doilea. Am dat de un neamț ce a filmat pentru jurnalul de știri. Are trei filme, de fapt trei colaje. La finele celui de-al doilea apar soldați români și civili români. Al treilea este filmat doar în România, chiar dacă cu cîteva minute înainte de final spune că a intrat în Ungaria și că ce bune sunt șoselele ungurești de beton. Erau șoselele române  ocupate după diktatul de la Viena. Și apare un orășel din chipurile Ungaria. De fapt este orașul Dej. L-am recunoscut după biserica maghiară reformată calvinistă și strada în pantă. Din întîmplare am vizitat biserica în 2012. În dreapta imaginii prima clădire este acum o cofetărie mare cu terasă unde am băut un suc și am mîncat o prăjitură. Și ce a zis Stalin?

Înc-un pic.

L-am găsit pe autorul imaginilor pe net. Are o arhivă întreagă de filme, are 95 de ani și este pe Facebook. Trei filme, din care unul color apare pe situl Sibiului (http://www.sibiul.ro/forum/viewtopic.php?f=2&t=5030). În ele vedem Transilvania nemților și a noastră dinainte de război. Era frumoasă. Cu toate că existau țigani.

Și acum despre Stalin. Nu mă intereseazăî ce i-a spus lui Lenin. Mă interesează că tot mai mulți ne dorim un dictator, un alt Ceaușescu sau Stalin ca să facă ordine în țara asta. Nemții fără dictator au făcut Transilvania frumoasă. Noi nu putem? Musai unul să dea cu biciul? Nu cred.

Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!


sursa:http://www.libridaleggereassolutamente.com/index.php?id=1984-di-george-orwell

Citindu-l pe Suvorov mi-am dat seama cam ce libertate ne-ar fi adus Stalin dacă Hitler nu începea războiul cu URSS în 21 iunie 1941. Asta făcînd abstracție (dacă putem) de ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord.

La granițele României staționau unități ale Armatei Roșii ce așteptau semnalul invaziei. Pe Dunăre staționa o flotilă de monitoare ce trebuiau să urce în amonte. Existau divizii NKVD ce trebuiau să curețe spatele frontului. Katin, Babi Iar și alte locuri s-ar fi reeditat și pe la noi. În cîteva ore corpurile de desant ar fi atacat și ocupat, probabil și aruncat în aer toate instalațiile petroliere de pe valea Prahovei. În maximum 2 zile zona petrolieră ar fi fost ocupată de blindatele sovietice. Cu ajutorul conducerii PCR ce staționa în URSS se prelua puterea și se înființa Republica Sovietică Română ce ar fi cerut alipirea de URSS. Și apoi venea lichidarea proprietății private, a figurilor proeminente din toate domeniile vieții poporului român.

Ne-ar fi condus cozile de topor, ofițerii ruși ce ar fi ocupat funcțiile de răspundere peste tot. Dacă am mai fi existat am fi așteptat ca Gorbaciov să fie detronat, PCUS scos în afara legii și apoi, cine știe, să ne declarăm poate independența.

În 1941 armata română avea în dotare tancuri franceze Renault fabricate imediat după terminarea primului război mondial. Viteza: sub 20 km/h. Armament: 1 mitralieră. Echipaj: 2 oameni. Blindaj: anti-glonț.

Mai bine că după trei ani s-a strigat Stalin și poporul rus libertatea ne-au adus. Numai că nu ne-au adus libertatea, România nu fusese ocupată de Germania. Parțial de URSS și de Ungaria și Bulgaria.

Apoi a venit lozinca Stalin și poporul rus stau cu pieptu-către-Apus! Că cică ei ne apără de invazia imperialiștilor occidentali. Dar cît ne-o doream!!!

La scurt timp circula underground și lozinca modificată: Stalin și poporul rus stau cu fundu-către-Apus. Ca să vadă tot apusu ce obraz mai are rusu! Scuzați cuvîntul rusu!!!

Rusu Stalin, ce nu era rus ar fi vrut să ne desființeze. Rusu Hrusciov ce speria lumea bătînd în masă la ONU cu pantoful și cu bomba termonucleară de 57 de megatone ar fi vrut să ne transforme în grînarul URSS că după 50 de ani de socialism la ei se flămînzea. (În 1980 PCUS preconiza să se intre în comunism.) Noi n-am vrut. sau mai bine zis Dej n-a vrut. Apoi a venit Ceaușescu ce era un Stalin adaptat la condițiile românești. Nu mai vă pomenesc bancurile despre el și ea. ajunge scena balconului din decembrie 89.

Prin clasele primare, dar numai primele două cred, ni se spunea că în URSS în curînd curentul electric va fi gratis, fiecare familie va primi un apartament gratis, banii nu vor mai exista pentru că toți cetățenii URSS vor munci după puteri și vor primi după necesități (dar nu au spus unde; în Gulag erau locuri berechet). Transportul va fi gratis, magazinele nu vor mai avea vînzători pentru că avansata conștiință comunistă nu mai necesita controlori.

Cu toate astea Suvorov își întreabă politrukul cu gura unui cadet prin anii 60 dacă se va desființa carcera în comunism. Carcera NU!!!

Ce și-o fi închipuit George Orwell cu Nineteen Eighty-Four (1984) ăla? Cînd l-a scris? Cu mult înainte. În 1949.

Cold war (1/5): “Şi… cîte divizii are papa?”


În timpul celui de-al Doilea război mondial Stalin ar fi întrebat (poate retoric): “Şi cîte divizii are papa?” Dincolo de ineditul întrebării sau de inutilitatea ei, întrebarea transmite un singur lucru: putere fără limită, forţă exprimată în “divizii de blindate”. Cei ce au auzit această întrebare (nu ştiu cine a fost de faţă) “în primă audiţie” ştiau că asta vizează. Dar, pe lîngă întrebarea în sine, personalitatea personajului care a pus această întrebare mai adauga ceva: lipsă de milă, lipsă de Dumnezeu, victoria cu orice preţ.

Habar n-am ce i-o fi trecut prin minte papei şi nici dacă a luat vreodată la cunoştiinţă de întrebarea lui Stalin. Fără doar şi poate papa avea să ia contact cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina şi din România, cu procesele intentate credincioşilor şi clerului catolic acuzat de trădare, colaborare cu duşmanul, infiltrare de agenţi, sabotaj, complot pentru răsturnarea ordinii de stat, etc.

Pentru Stalin şi pentru anturajul lui era ceva normal să asocieze puterea şi victoria, lipsa de milă cu lipsa de Dumnezeu. Dar, dincolo de asocierea a doi termeni incompatibili, putere şi biserică,  întrebarea lui Stalin evidenţiează un adevăr incontestabil, anume că biserica şi puterea şi/sau lupta pentru putere  sunt incompatibile. Cu toate acestea istoria, în particular istoria bisericii, ne demonstrează contrariul. Nu trebuie să aduc date în sprijinul afirmaţiei mele şi nici nu o să mă refer la ce s-a petrecut în alte biserici. Mă voi rezuma doar la biserica baptistă, în particular la cea din România, dar şi în acest caz referirile mele vor fi extrem de selective.

De exemplu, un fapt incontestabil şi mai puţin cunoscut, dar adevărat, este că baptiştii din zona Aradului au avut mai multe comunităţi (de biserici) în prima jumătate a secolului XX. Aceste comunităţi fiind extrem de mici, este greu de explicat de ce unii păstori au decis să fie şefi peste o mînă de oameni, în loc să se unească şi să aibă o forţă mai mare. Ulterior la Arad s-au înregistrat cele mai multe biserici baptiste din ţară, Aradul fiind supranumit “Ierusalimul baptiştilor”, iar Ţara Crişurilor “Leagănul baptiştilor”.

În perioada “de democraţie populară” Bucureştiul s-a definit ca centru al baptiştilor din România datorită conducerii centralizate şi a existenţei seminarului baptist. Dar, chiar şi înainte de 1989 întîietatea Bucureştiului a fost pusă sub semnul îndoielii datorită conducătorilor baptişti (care nu proveneau totdeauna din Bucureşti) aserviţi puterii comuniste. Pe scena jocurilor de influenţă şi putere s-a evidenţiat în primul rînd Oradea care era asociată într-o oarecare măsură cu Aradul (biserica Dragostea, Pîrneava) şi în mai mică măsură cu Clujul (biserica Iris). Spre deosebire de interesele şi preocupările spirituale tipice baptiste ale Bucureştiului, dincolo de atracţia manifestată de interesul stîrnit de Navigatori în direcţia ucenicizării, în aceste biserici s-a manifestat un tip de creştinism recontextualizat. Acesta articula o teologie relevantă pentru viaţa din acea perioadă din ţara noastră. Acest tip de teologie era enunţată şi susţinută printr-un limbaj care comunica adevărurile lui Dumnezeu şi făcea posibilă lucrarea Duhului, distingîndu-se net de limbajul tocit deja al bisericilor baptiste tradiţionale.

În perioada 1982- decembrie 1989, aceste biserici au transmis, într-un fel sau altul, şi au pus în operă, o altă concepţie despre lume şi viaţă decît cea oferită de “societatea socialistă multilateral dezvoltată” propovăduită de Partidul Comunist Român prin instituţiile statului comunist. Este interesat de remarcat că în ciuda diferenţelor existente la nivel politic faţă de Bucureşti, biserica baptistă nr. 2 din Oradea, ce era exponentul rezistenţei pe tărîm spiritual faţă de regimul comunist nu a insistat prea mult în direcţia ucenicizării. Interesul manifestat la Oradea era însă canalizat şi în direcţia unei noi forme de învăţămînt (Şcoala prorocilor) şi a dezvoltării slujirii instituţionalizate a bisericii (diaconi, pastori, învăţători) a pus accentul pe manifestările în plen ale adunării credincioşilor în “serviciile divine”.

După 1989, odată cu revenirea în ţară a  unor fraţi din străinătate şi cu apariția libertăţii religioase, a început lupta deschisă pentru acapararea puterii. Aceasta s-a manifestat variat în cei douăzeci de ani ce s-au scurs din decembrie 1989. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ocaziile în care baptiştii s-au înfruntat se pot încadra la nivelul “războiului rece”, războiul nefiind încă declarat oficial. În această perioadă asistăm la o schimbare de generaţii, la o schimbare majoră de mentalitate şi la o accentuare a polarizării est-vest, specifică celor două centre baptiste: Bucureşti şi Oradea, dar şi de încercarea de afirmare a iniţiativelor unor centre de mai mică importanţă, de o altă factură, dar în creştere, cum ar fi Sibiu şi Timişoara.

Istoria, aşa cum o ştiu


sursa:http://poisonpage.blogspot.ro/2011/03/world-war-in-cartoons-by-illingworth.html

De când mă ştiu m-a pasionat istoria. Academică, ne-academică, reală, imaginară, romanţată, seacă, falsă sau adevărată. De mic copil l-am invidiat pe Mihai Viteazul a lui Bălcescu şi pe Alexandru Macedon (era idolul meu!), l-am plâns pe Ion-vodă cel Cumplit, i-am urât pe sarazinii ce îl atacau mişeleşte pe Roland şi aşa mai departe.

În clasa a IV-a învăasem pe de rost un fragment destul de mare ce descria intervenţia lui Mihai în bătălia de la Călugăreni, din Istoria romînlor supt Mihai-vodă Viteazul. Încă îl ţin minte. Am citit, am citit, am citit. Probabil că Lenin ar fi fost mândru de mine.

În clasa I am primit premiul doi, printre altele, o carte cu povestiri despre el. Una dintre primele întâlniri cu istoria sovietică, scrisă de sovietici. Nu l-am ajuns pe Stalin, dar l-am văzut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej la Arad.

Am citit despre eroii sovietici: Ceapaev, care se lupta cu albii, Pavlic, copilul partizan ce secera nemţii cu automatul fără să clipească. Apoi eroii noştri: Vasile Roaită, Eftimie Croitoru, soldatul român ce s-a aruncat în aer odată cu mina nemţească pentru a salva podul de pontoane de peste Tisa. Evenimentele importante erau greva ceferiştilor de la atelierele Griviţa din 1933, greva de la Lupeni din 1929, Răscoala din 1907, Războiul de independenţă din 1878-79.

Ţin minte că serile le petreceam în familie, citind poezii de Alecsandri, Coşbuc, Eminescu şi cîntînd printre altele “Mai am un singur dor…” Mama ne-a cîntat o dată în şoaptă imnul regelui. Apoi am descoperit istoria naţională, eliberată parţial de chingile comunismului stalinist. Eroii revoluţiei de la 1848-49 din Transilvania: Iancu şi cei 13 generali. La vârsta aceea nu am înţeles ce s-a întâmplat în Transilvania.

Am început să citesc Magazin Istoric, revista Lumea (fosta Timpuri Noi) şi bineînţeles manualele de istorie ale sorei mele mai mari cu şase ani. Când am împlinit patrusprezece ani şi am primit într-o duminică dimineaţa buletinul “într-un cadru festiv”, primul drum l-am făcut la Biblioteca municipală. Noroc că dumnica se închidea la ora douăsprezece!

Dar am devenit un client constant şi insistent. Depăşisem faza Dumas, căutam ceva mai mult. Am trecut la filosofie, dar nu m-a tentat prea mult. Critica raţiunii pure? Nu! Istoria era mai palpabilă. Nu ştiam ce vorbeam…

Apoi am început să pun cap la cap informaţiile provenite din familie: bunicii care veniseră într-o dimineaţă să-l întrebe pe tata dacă să intre sau nu în colectivă, unchiul care scăpase cu viaţă la alegerile din 1945 doar pentru că fugise pe fereastra din spatele secţie de votare atunci când la intrare se buluceau muncitori înarmaţi cu automate ruseşti, plimbările pe malul Mureşului din anii ’60 şi clădirea Tribunalului din Arad, păzită de o santinelă cu baioneta la armă şi semnele cu degetul peste buze făcut de tata cînd am întrebat în gura mare “Ce-i aici?”, etc.

va urma