Europa e cu ochii pe noi. Noi, noi și iar noi!


Prin 2015 scriam așa ceva. A ajuns o ciornă naftalinată. Am scuturat naftalina de pe ea si parcă e destul de actuală. Mîine pun ceva ce-am scris prin 2010…

 

Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi… idei subversive… (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România… (cu tărie) ţara în sfârşit… cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă… (se încurcă şi asudă mai tare) precum, – daţi-mi voie – (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte… pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu.

De ce la noi e altcumva decît în Europa? Păi nu știu.

De exemplu: la noi se dădeau bani și încă se dau, la autostop. Lucrezi la stat, iei pe cineva cu mașina statului și faci ciubuc. Tot să fii șofer. E un fel de privatizare. La un giob, un giob jumate.

Ne mai întrebăm de ce nașu încasa la greu? S-a privatizat cefereu înainte de vreme!

Apoi portarii de la spitale. Ia încearcă să treci de ei înainte de vreme. Nu merge. Sau plătești. Asta-i treaba. S-o fi privatizat spitalul sau cel puțin ghereta de la intare. Noroc că nu se plătește ieșirea. Dar să nu le dăm unora idei!

Ne mai întrebăm de ce iau bani profii, doctorii, funcționarii mici și mari. S-au privatizat și ei. Doar n-o să rămînă în urma șoferilor, a pîrliților de conductorilor de tren și a portarilor de la spitale!

Și așa ni s-a creat reflexul: dăm. Ce să mai stăm la coadă, să ne întrebăm de ce să dăm, cît, la cine? Dăm la toți de la început. O dată compromis omul nu mai poate spune nu.

Ia d-aici!

În 5 minute, după ce am dat o raită prin piață pentru mama, reintru. Fugi d-aici, ți-am dat acum 5 minute! Tu acu ai intrat? Na și ție! D-o bere! D-o cafea. Do major! Andante, ma non troppo!!!

Și atunci ne mirăm că piciul ne pică la evaluarea națională, că echipa de baschet a încasat-o cu 89 la 3 în meci internațional și că mai la vest bolile se tratează mai bine.

De ce-o fi așa?

Poate pentru că eram și încă suntem marcați de un sentiment de inferioritate. Mulți erau cu ochii pe noi ca ne ocupe, să ne taxeze și să ne jecmănească. Europa a intrat destul de tîrziu în mentalul autohton. Înaintea ei au fost goții, cumanii, pecenegii, tătarii, turcii, ungurii, polonezii, bulgarii, nemții, și alții.

De ce spun asta? Pentru că încă suntem marcați de valurile de popoare migratoare, noi definindu-ne prin statut ca ne-migratori. Noi aici ne-am născut, aici eram, aici stăteam. Dacă ne gîndim bine am constata că viața pe pămînt a apărut aici, la noi, în proto-Dacia. Cu niscaiva inițiativă creștină tragem concluzia logică că paradisul delimita granițele Daciei încă înainte de existența ei și Adam și Eva erau bineînțeles de-ai noștri.

Apoi au venit perșii să ceară, macedonienii, romanii, goții și toți ăialalți. Pentru noi marea migrație s-a încheiat cu plecarea trupelor sovietice. Dar, ca un făcut, după ce am rămas noi de noi, nu am luat-o spre Europa, ci am luat-o spre… noi.

Am (re)descoperit că  eram buricul pămîntului. Probabil că așa era. Nu oricine avea un savant de renume mondial fără liceu, cel mai iubit fiu al poporului cumulînd toate funcțiile disponibile în afara celor religioase. Să fi ajuns Ceaușescu patriarh! Am fi fost unici, demni urmași ai cezarilor ce erau proclamați zei. Dar cult i s-a adus și lui Ceaușescu. La Daciadă, la Cîntarea României, la congrese și conferințe.

Și noi eram pe veci aici stăpîni. Brrrr! Cum sună! Mi se face piele de găină!

Despre taina iertării și împăcării sau pro și contra referendumului, a treia zi după Scripturi…


Despre taina iertării și împăcării sau pro și contra referendumului, a treia zi după Scripturi…
Am scris acest text la 18 octombrie 2018, după referendum. Nu l-am publicat pentru că sunt un tip ciudat: țin atît la prieteni, cît și la dușmani. Ba chiar Isus spunea că trebuie să țin la dușmani mai mult decît la prieteni. Riscam să-i supăr și să-i pierd. Și dacă prietenii îi alegi, e greu sa ai dușmani de calitate… Deci, iată producția:
Întrebări fără răspuns.
Ințial aș fi vrut să scriu cîte-n lună și-n stele despre actul referendumului. Vorba lui cutărică la adresa lui Rică Venturiano: să combat. Dar să combat bine, monșer!
Ciudat, dar mi-a trecut repede cheful asocierii cu țîfnoși ce se sculau cu nasul la cerceaf ziua-n amiaza mare să dea lecții. Am fost și eu învățător, chiar și de școală duminicală… Nu am făcut febra referendumului. Am fost cool. A fost un referendum cool însă, chiar dacă acum o armată de babe îl jelesc cu regretul unei victorii pierdute. Moșnegii mai trag un țoi la crîșmă, fac planuri, trag învățăminte și aproximează viitorul. Că n-au altă treabă. Că nu li s-a dat!
Așa că am rezistat în fața sudalmelor proferate cu larghețe, în fața somărilor de declinare a identității sexuale. Și deși nu m-am imortalizat în fața tricolorului împreună cu soața, atenție, nu soțul, nu am dat nici curs tentației lui Michiduță de a mă poza cu tricolorul pe invers. Haios, dar bumerangul lovește doar o dată…
Pe de altă parte îmi pare bine că nu mi-am pierdut amicii de pe Facebook pe motiv de orientare hetero-sexuală. Chiar m-am întrebat dacă pe o rețea de socializare sau alta ar trebui să ne declarăm sau nu presupuse identități sau preferințe în materie de sex, recte familie. Cui i-ar servi să afle? Și dacă am ajuns la capitolul ăsta să vă mărturisesc un gînd ce mă bîntuia copil fără minte fiind.
Copil fiind, nu cutreieram păduri, dar mă tot zgîiam la dame diforme, gata să devină mame. Asta în epoca în care sexul sau viața sexuală nu exista. Vă jur că nu exista. Nu exista în familie, nu exista în filme, nu exista în școală. Exista doar înmulțirea plantelor și a iepurilor în clasa a cincea, respectiv a șasea. Ceva ce nu exista însă, trebuia cumva inventat. Mai ales după o vîrstă. Dar pînă la vîrsta aia, damele ce se afișau cu ditamai burta își confesau un păcat ce era cu atît mai gogonat cu cît era mai de neimaginat în zona cotidianului. (Nu-i de mirare că doctorii își băteau joc de femei la naștere…)
Explicații?
Apoi îmi amintesc discursul comisarului sau cum i se spunea, ofițerului stării civile în ziua căsătoriei comuniste. Ne căzneam să nu izbucnim în hohote. Statul ocrotește familia. Nu zău! Poate atunci… Dar azi, cu același discurs statul se pișă pe familie. Cu locurile în creșe, grădinițe, cu condițiile din aceste stabilimente. Cu dezastrul din învățămînt. Cu dezastrul statului național ce a expulzat (că ce se poate numi această migrare forțată altcumva decît expulzare?) milioane de cetățeni loiali și a făcut din copiii acestora victime sigure ale abandonului școlar, ale infracționalității, ale subjugării și asupririi statului prin instituțiile sale, și ale patronilor venali de aici sau de aiurea.
Și acum cineva să-i ceară acestui cetățean a cărui păstori spirituali sau lumești se plimbă-n limuzine, se îmbuibă în case și conturi de milioane să voteze pentru familie? Pentru care familie? Asta de care v-ați bătut joc? Asta pe care ați chinuit-o? Asta care abia mai supraviețuiește? Asta care n-are nici un fel de susținere, de a trebuit să inventați parteneriatul civil și divorțul în fața unui notar? Asta a cărui prunci nu primesc drept ajutor nici măcar 25 de euro pe lună? Asta pentru a cărui bunăstare economică statul nostru național nu i-a acordat nici o facilitate? Asta pentru care cumpărarea unei cărți înseamnă un lux? Asta care adăpostește zeci de mii de analfabeți și semianalfabeți? Asta pe care ați cangrenat-o cu corupția?
Nu. Nu m-am gîndit atunci cînd mi-am întemeiat o familie că voi ajunge să scriu aceste rînduri. Nici că o să plîng de mila nenorociților ce și-au pierdut ultima urmă de speranță în țara asta. Așa frumoasă. Așa bogată. Așa binecuvîntată. Doamne de ce suntem blestemați? De cine suntem blestemați?
De orfelinate? De Cighid? De re-educarea Pitești? De morții colectivizării forțate?
Isus n-a primit de la stăpînire decît crucea, batjocora, bătaia, scuipatul și condamnări repetate. A plătit birul, dar n-a beneficiat de compensații, sondaje de opinie, școlarizare gratuită și ajutor social.
Cam așa primim și noi.

timesnewroman.ro: Pe locul accidentului aviatic se va ridica Monumentul Prostiei, în cinstea incompetenţei oficialilor


sursa:http://www.presaonestilor.com/2014/01/04/niste-explicatii-pentru-toti-prostii-care-ma-acuza-sunt-singurul-jurnalist-independent-din-judetul-bacau-nu-am-venituri-dar-statul-imi-ia-pielea-de-pe-mine-2/

E de jale, dar e și de rîs. Dacă nu ar fi murit degeaba doi oameni, am fi rîs și cu, scuzați, posteriorul!

De ce să se ridice un monument care să atragă doar turiști și îndurerații membri ai familiilor decedaților? Conform practicilor statului român, adică incompetență, prostie, șpăgăială, mităială, finăială, policăială și altele de acest gen, eu propun să se facă un templu. Mare!!! Și lat!!!

Ar fi mult mai bine. Statul să angajeze pe schemă: preoți, ușieri, pr-iști, istorici, directori, paznici, administratori, manageri, femei de serviciu, instalatori, electricieni, giesmiști, profi, consilieri (cca 100), contabili, conțopiști, ajutori de băgători de seamă, etc. În primă fază să-i ia de la parlament și senat. Să-i facă un buget de cheltuieli și salarii. Faza a doua să facă un hotel, o biserică, niște restaurante, o școală, două. Apoi o universitate. Și să facă o autostradă pînă acolo. Cu licitație cadou pe linie politică. Și o cale ferată de mare viteză pe care o să circule trenuri de mică viteză. Un depou. Cîteva pompe de benzină. O secție de poliție, o unitate de jandarmi, una de pompieri, una de armată. Ba și una de submarine. Și de portavioane. Să o lege de cea americană de la Deveselu.

Să se predea incompetența cu metode științifice. Și prostia să studieze la nivel universitar. Să se cheme profii cei mai buni în materie. Rector onorific, Victoraș. Știți voi care. Șă i se dea un titlu de doctor stultitia. Nu mai merge cu honoris causa.

Apoi să dea o lege că e obligatoriu ca toți cetățenii României să se ducă în hagialîc cel puțin o dată la doi ani. Să vină lumea la specializare, la studiu că nu suntem destul de proști să le înghițim minciunile. În ultimă fază să pună un gard de jur-împrejur și la poartă o firmă mare luminată: Prostia Land. Atracții: Castelul  incompetenței, montagne-rusul în care mori cu-adevărat, fîntîna fără apă, re-editarea accidentului aviatic cu alte victime, labirintul din care ieși doar dacă ai smartphone cu GSM, etc.

Măi, parcă nici nu trebuie plan pentru așa ceva. O să meargă de la sine. Dar numai la noi. Sper să nu transpire nimic în presă. Dacă vrea și ea în Prostia Land?

Pesee: ăia de la templu să aranjeze ca în preajmă să fie și niște pădurari. În caz de nevoie…