La început a fost… diagnosticul (1)


Am ambiție!

Cîteodată prostească. Cîteodată. Și asta doar pentru că sunt un încăpățînat fără pereche. Dacă aș mai fi găsit unul la fel de încăpățînat, unul dintre noi ar fi murit. De încăpățînare. Trist, dar adevărat. Nu știu dacă asta m-a salvat sau dacă încăpățînarea asta fără pereche m-a condus la situația în care n-am mai putut da înapoi, nu m-am mai putut agăța de încăpățînarea mea, ci pur și simplu a trebuit să raționez și să mai las de la mine. Dureros, dar pînă la urmă benefic.

În urmă cu cîțiva ani (2001-2008) am avut o aventură la limita existenței, plină de adrenalină, nerv și pericole. Eram în mijlocul acțiunii, fie că dormeam, fie că spălam vase, conduceam mașina, mă uitam la televizor sau citeam o carte. O banală plimbare pe dealuri sau ceva și mai prozaic, cum ar fi cumpărăturile la magazinul din sat, se putea transforma într-un eveniment major ce ducea la desprinderea mea de existența pămîntească. Condiția era dată de un diagnostic deloc banal: leucemie. Sau în termeni populari, cancer lichid. În termeni medicali, mai concreți și preciși limfom non-Hodgkin.

O boală fără dureri în primele stadii. Cu toate acestea, dincolo de periculozitatea potențială a unui asemenea diagnostic, pericolul imediat venea din faptul că splina se profila tot mai mult în afara gabaritului obișnuit al abdomenului. Nu mai puteam să-mi relaxez mușchii abdomenului ce se bomba tot mai mult în partea stîngă. Mîncam puțin și des pentru că splina apăsa organele din cavitatea abdominală. Dar dincolo de aceste neajunsuri inerente pericolul cel mare venea din partea unei vene ce ajunsese la 18 mm diametru. Nimeni nu garanta că acestă venă nu se va sparge la o eventuală acțiune violentă. Rezultatul ar fi fost evacuarea rapidă a sîngelui în cavitatea abdomenală. Moartea ar fi survenit în mai puțin de un minut. Era inutil să sun la 112. Chiar și intervenția elicopterului SMURD, pe atunci inexistent, ar fi fost inutilă.

Mă comparam cu personajele din Allien ce creșteau fără să vrea o ființă ce le devora în ultimă instanță existența. Era, o bombă cu ceas. Mortală. Și dincolo de încăpățînarea mea am fost pus față-n față cu o alegere. Trebuia să decid dacă voiam să mor cînd exploda bomba ce crescuse-n mine sau să risc dezamorsarea ei de către profesioniști.

Nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Poate o singură dată-n viață am fost pus în fața unei situații aparent fără ieșire, dar pînă la urmă am suferit doar de stres post-traumatic. Și am scăpat.

În schimb de data asta nu știam cu ce mă confrunt. Veți spune că lucrurile erau clare. Dintr-un punct de vedere așa este. Dintr-al meu era altcumva.

Să mă explic.

Dincolo de diagnostic eram… eu. Dar nu eram singur. Îmi aduc aminte de proful meu de Vechi Testament, Deryck Sheriff (aici găsiți unul dintre articolele sale, cu un an înainte de a-i fi student https://www.google.ro/search?q=derrick+sheriff+London+Bible+College&ie=utf-8&oe=utf-8&gws_rd=cr&ei=XKfPVInhK8faasyJgAg). Trecea printr-o situație ce nu depindea de el. Nu știu dacă mai credea că Dumnezeu va face ceva. Dar era acolo, preda, era disponibil. Bineînțeles în felul său. Uneori neînțeles.

L-am abordat într-o zi întrebîndu-l de ce nu scrie o carte despre ceea ce se petrece în viața sa. Mi-a răspuns imediat: Cine-ar citi o carte despre suferință? Sunt citite cărțile care se termină cu happy-end. Asta n-are așa ceva…

Cred că despre asta o să scriu și eu.

Bonjour tristesse. Comment ça va?


Nici tristeţea nu mai e ce a fost cîndva. Ca dovadă Agenda (http://www.agenda.ro/news/news/51421/video-|-cea-mai-trista-melodie-interzisa-depresivilor.html) zice fără să investigheze că „Cea mai trista melodie: interzisa depresivilor” este Everybody Hurts, a celebrei trupe americane R.E.M.  E concluzia unui recent studiu, care a stabilit ca cea mai trista melodie a tuturor timpurilor.”

Se înşală. Dar nu e rău pentru că cea mai tristă melodie a fost compusă de un ungur înainte de Al Doilea Război Mondial şi are o faimă mai tristă. În cele din urmă a fost interzisă. Vă mărturisesc că nu am reuşit să ascult mai mult de cîteva măsuri. Cred că e de inspiraţie diabolică. Nu căutaţi să o ascultaţi!

„In topul celor mai triste melodii ale tuturor timpurilor, condus de Everybody Hurts, a formatiei R.E.M., urmatoarele doua pozitii sunt ocupate de cantecele Candle in the Wind (Elton John) si The Living Years (Mike and the Mechanics).

Realizat de producatorul de teatru David King, studiul arata ca 84% dintre barbatii cu varste intre 18 si 24 de ani se emotioneaza atunci cand asculta muzica trista, in timp ce la barbatii de peste 55 de ani aceasta proportie a scazut la 74%. Atunci cand asculta o melodie trista la radioul din masina, studiul arata ca 23% dintre barbati si 33% dintre femei plang.”

Chiar eşti trist? Dacă da, ia un pic de aici http://isabellelorelai.wordpress.com/2010/04/29/stelutele-de-mare-miruna-ioana-enache/ şi poate îţi schimbi viaţa de rugăciune. Sau altceva. Intră pe blogul Blog amar. Şi tăcut. Isabellelorelai’s Weblog. Citeşte comentariile. Fă ceva.

Nu e bine să fi trist, dar dacă ai impresia că nu îţi merge bine pentru că nu ai ultimul răcnet de telefon mobil, că nu eşti îmbrăcat de firmă, că nu ai bani de o nouă maşină şi că nu mai poţi mînca la restaurant, ci trebuie să îţi găteşti, atunci uită-te la unii care au probleme reale. De viaţă şi de moarte! Lasă coşurile, ifosele, şi conectează-te la viaţa reală, nu cea virtuală. Facebook nu o să dea faliment fără tine.

Ce zici? Unde este tristeţe, unde este suferinţă?