Întoarcerea talibanilor în Republica Talibanică Afganistan


Ce era evident în urmă cu mulţi ani a devenit realitate azi. Talibanii s-au întors. de fapt talibanii n-au plecat. Au murit. dar nu s-au predat. Mujahedinii au rămas printre satele stâncoase precum haiducii printre codrii noştri verzi de brad. Doar că haiducii nu fuseseră înarmaţi de americani. Nici măcar acum.

Deci ce era inevitabil s-a întâmplat. Semn – din nou – că nimeni, niciodată nu învaţă nimic din istorie. Repetenţie absolută. Şi istoria Afganistanului nu e chiar atât de complicată. Şi nici lungă. Dar e islamică. sau mai bine zis foarte islamică. Nu democrată. Nici sovietică. Sau de altă orientare. Singurii care au luat note de trecere la istoria Afganistanului au fost talibanii. sau mai bine zis mujahedinii. Poate şi o parte din cei ce li s-au predat necondiţionat (şi au scăpat cu viaţă – deocamdată).

Ce au făcut afganii? Şi-au eliberat ţara. Dacă ar fi să mă iau după istoria ultimului război mondial ar trebui să mă întreb ce s-a întâmplat cu colaboratorii ocupanţilor înfrânţi. Adică cu cei ce au simpatizat sau s-au folosit de nazişti şi fascişti. Femeile au fost tunse, bărbaţii au fost condamnaţi la închisoare, dacă cumva n-au fost linşaţi sau executaţi sumar de tribunale ad-hoc. S-au văzut şi numeroase cazuri de răzbunare a victimelor ocupanţilor, indiferent că cei lichidaţi au fost colaboratori sau trupe ce s-au predat. La masacre au participat şi soldaţi ai forţelor aliate, fie ei americani sau sovietic, cât şi partizani sau civili înarmaţii. Puţini soldaţi ai trupelor SS au supravieţuit.

Viitorul – dincolo de declaraţiile unor lideri talibani – sună sumbru pentru afganii ce au încercat cu linguriţa reţeta democraţiei occidentale. Oricum dacă am discuta despre democraţie ar trebui să trecem în revistă mai bine de 2000 de ani de istorie. Cine are timp pentru aşa ceva?

Dar cum azi democraţia înseamnă lucruri diferite în ţări diferite, să trecem dincolo şi să ne întrebăm – din nou – ce vrea să însemna alianţele diferitelor ţări mai mult sau mai puţin democratice. SUA i-a abandonat pe afganii care au ajutat-o. Ca aliaţi. Ce garanţie mai are cineva (Taiwanul, Japonia, Australia, Europa de vest, UE), că SUA nu îşi va abandona aliaţii peste noapte? Ne garantează asta nişte semnături pe o bucată de hârtie? Aşa a garantat şi Hitler că se mulţumeşte cu Cehoslovacia. Dar a urmat Polonia. Şi ştim ce a urmat. Cum şi URSS a împărţit prada cu Germania.

Ce garanţie mai oferă în acest context apartenenţa la NATO? Cu o Turcie la limita inferioară a democraţiei sau cu unele forme ale ei, dar fără fond. Şi poate mai presus de orice ce temei se poate pune pe vorbele unui lider ca John Biden sau Donald Trump, pe de o parte un individ senil care îşi avea locul mai degrabă întrun azil de bătrâni şi un altul al cărui carieră politică ar fi trebuit să se încheie înainte de a începe, judecând după apucături şi caracter?

Pe lângă aceştia Meckel pare o bunicuţă depăşită de evenimente, Macron un visător de pe altă lume, Putin un Hercule şi nici Kim Jong-un nu mai pare atât de deplasat. Începem din nou să-i regretăm pe Ceauşescu pe Gadafi şi citim ce minuni a făcut Stalin. Baiul nu-i că noi ăştia trecuţi de 60 de ani facem asta. Baiul e că lipsa unor lideri autentici îi îndeamnă pe tinerii care n-au habar de ce înseamnă comunismul sau fascismul să regrete astfel de lideri şi să dorească apariţia şi susţinerea unor astfel de lideri.

Şi ziceaţi că dictatorul absolut n-ar avea nici o şansă? Noroc că islamul e divizat. Să vedem cum se va numi de mâine Afganistanul.

Conjugarea verbului „a găsi”: între micro şi macro (2)


În urmă cu cîţiva ani Al Quaida a lovit America. America nu s-a mulţumit să îi găsescă soldaţii la ea acasă, ci s-a dus să îi caute în Afganistan. Ştiau ei ce ştiau. Au bombardat Afganistanul pe care cu puţin în urmă tot America l-a înarmat să lupte împotriva sovieticilor. Şi l-a bombardat temeinic. Apoi au invadat Afganistanul ca să îi găsească şi să îi anihileze pe talibani şi pe membrii Al Quaida ce se aflau pe teritoriul său. Se presupunea că erau foarte mulţi ce voiau să moară cu americanii de gît. I-au căutat, dar nu prea i-au găsit. Cel mai căutat a fost Osama Ben Laden. Inutil să mai menţionez ceea ce cu toţii ştim: încă nu l-a găsit nimeni. Ce bine era dacă îl găseau şi se termina circul! Dar  n-a fost aşa de simplu. Aici micro s-a întîlnit cu macro. Pe de o parte individul, pe de altă parte statul. Şi ce stat! A cîştigat micro ce tindea să fie macro: Osama cu Al Quaida. Cu toate că spune că a cîştigat, America şi soldaţii ei n-au găsit ceea ce au căutat. Cred că se poate spune că a pierdut. Oare nu cumva toată afacerea asta se situează dincolo de percepţia obişnuită a individului vis-avis de teoria conspiraţiei?  

Păcat că nu l-au găsit pe Ben Laden, mare păcat! Dacă îl găseau nu mai era nevoie să atace Irakul. Americanii, întreaga alianţă ar fi vrut să găsească „arme de nimicire în masă”, adică arme atomice. Irakul a fost atacat a doua oară, a fost bombardat mai ceva ca Afganistanul, că cel puţin aici au avut ce să bombardeze. Apoi a fost invadat. Bush a zis că pericolul e mare şi armele se vor găsi. Pînă la urmă nu au găsit armele, dar l-au găsit pe Saddam, cu toate că s-a ascuns.

Cu tot respectul faţă de forţa militară a Americii, faţă de cei ce au căzut la datorie, scenariul seamănă cu cel a unui film poliţist prost, unde în lipsa dovezilor se încearcă plantarea unora false. Oricînd şi oricui. Ce mai contează? Scopul (bun) scuză mijloacele (rele)!

Dar revenind la teoria conspiraţiei, la cheltuielile enorme cauzate de întreţinerea unei armate ce nu se aprovizionează local, mă gîndesc încă la ceva: oare toată afacerea asta nu este cumva inspirată, dacă nu cumva orchestrată şi folosită de Rusia? Cine voia să plătească o poliţă Americii? Rusia! Pentru ce? Chiar pentru Afganistan! Chiar şi pentru Irak unde îşi vindeau armamentul. Cu foarte puţină imaginaţie o să ne putem închipui cum America slăbită de război va schimba macazul. Dar în ce direcţie? Şi cînd? Şi cine îi va lua locul?