Despre blogerul adevărat și cel fals


sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din când în când mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Câteodată nici nu e nevoie să trag cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, m-ănţelegi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vânt – considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur pe vorbitor cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 80 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil cu desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții, cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestând cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă pe marginea farfuriei niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vârsta lui, părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decât de discursul funebru ce se anunța. Părea coborât din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decât papucii de molton. Avea un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul lui zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atâta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Ia uite! Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă-un pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gândesc și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gândesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amândoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, parcă trezit dintr-o fantezie de tip adolescentin, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un râgâit discret, o slăbire de curea și o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă însă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cât pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.  

Atac cu napalm la buruieni – Epilog


În încheierea interviului pe care postul local de televiziune l-a luat celor angajaţi în vre-un fel sau altul în evenimentele pomenite mai sus, după ce a mai răsuflat Tanti Milly a menţionat:

– Ptiu, să moară toţi dracii!

Ancheta ulterioră descoperi că Sebi comise o eroare epocală în organizarea acţiunii anti-junglă. După ce făcu rost de defoliant de la un amic într-ale zborului (stropitor de culturi cu un avion sovietic hodorogit) încurcă borcanele, adică bidoanele. În loc de bidonul cu defoliant, luase un alt bidon, ce-l avea de pe vremea când încă mai era activ în armia română. Deşi se jura că în afară de marmeladă nu a luat nimic de la umeul cu pricina, ancheta descoperi că substanţa folosită fusese un fel de marmeladă ce mirosea a benzină. Era napalm.

 Fără vreun motiv aparent poliţia nu făcu mare caz de atacul cu napalm asupra buruienilor. Însă subcomisarul Slănină reuşi să dea un nup investigaţiei după ce Sebi îi defrişă o porţiune a lotului personal a cărui desţelenire l-ar fi costat o avere. Pompierii se potoliră odată cu potolirea flăcărilor dar poliţia ecologică nu se opri decât după o masă de pomină la fostul castel dintre dealuri al baronului Kreuckbauer. Niciunul dintre gardişti nu a aflat că sub zâmbetele ospătarilor improvizaţi se ascundea ceva mefistofelic. Viţelul superfezandat, curcanul şi potârnichile nu erau altele decât duhurile junglei travestite în văcuţa Bicuţa şi Nuţa, curca lui tanti Milly împreună cu toată progenitura de pui aferenţi căzuţi toţi sub focul apocalipsei. Tanti Milly se convinse că facerea de bine te poate face să cazi în păcat, drept urmare aranjă o pomenire întru cei morţi şi întru cei vii a tuturor celor implicaţi cu prima ocazie. Dar cel mai câştigat a fost Sebi. El deveni reporter aerian pentru postului local de televiziune şi prezenta evenimentele majore ale comunei din aer. Anul următor îşi anunţă candidatura pentru postul de primar independent (pe care îl câştigă în faţa unei dezorganizări totale ale partidelor istorice concentrate încă pe dosarele Securităţii) cu două lungimi de aparat graţie campaniei foarte inspirate bazată pe două teme majore: combaterea pe cheltuiala primăriei a dăunătorilor de tot felul şi deschiderea unui aerodrom local pentru stimularea turismului. Ce mai, Sebi riloudid! 

Subsemnatul se arătă profund impresionat de efectul atacului cu “marmeladă” ce curmă existenţa celei de-a doua rezervaţii a biosferei de vest a României. Chiar şi după trei ani nici un pui de buruiană, vreun şoarece sau o broască, ba nici chiar cărăbuşi nu mai putea fi detectaţi prin grădină. Pomii nu avusese prea mult de suferit, singura obiecţie venind din partea unchiului Avram căruia i se părea că-i miros hainele a benzină după ce îl cinsteam cu mai mult de două păhărele din producţia proprie de ţuică de pere.

Atac cu napalm la buruieni 3


Glasul cu iz de profet apocaliptic părea să traseze directivele mai sus-amintitei judecăţi unde Biblia era deja depăşită la ultimul ei capitol, dacă nu în grozăvie, cel puţin în terminologie. Ceva se desprinse din ciudatul ,,cum-io-fi-zicând”, o luă în jos şi căzu în mijlocul câmpului de luptă bântuit. Anteriorul fenomen halucinant se repetă. Nu, nu visam: bombarda Sebi. Glasul dirijorului de trafic aerian cu tentă de profet apocaliptic aparţinea, cui altcuiva decât vecinei noastre, Tanti Milly. Proţăpită pe căpiţa de fân, deja bătucită de activitatea temerară de controlor trafic aerian turn, tanti Milly agita pe direcţia grădinii personale o prăjină în care avea prinsă o ciudată zdreanţă de o culoare şi formă nedefinită. Îl dirija pe Sebi să mai lanseze o nenorocire apocaliptică aidoma celui de-al nu ştiu câte-lea înger din cartea cu acelaşi nume.

– Aici mă, bătute-ar S’ântu’ Ilie, să te bată! 

În sat clopotul de amiaz bătea acum în dungă. Sirena de la primărie se văieta ca un lup canadian în tundra siberiană. Curat atac aerian! Pompierii voluntari sosiră hurducând Doiţul abandonat de nemţi la ultimul război mondial, târâind furtunul principal pă uliţă cu jumătate din formaţia de pompieri voluntari la trap, adunaţi care de pe unde erau. Vecinii se buluciră în stradă şi într-un târziu apăru şi şeful postului de poliţie rurală, Slănină (nume destinat mai degrabă unui şef de raion de mezeluri) certându-se cu pompierii care plecară prea repede de-l lăsară per pedes. Tulumba se activă scoţând mai multe scârţâituri decât apă. Toţi vecinii disponibili o tuliră dotaţi cu capacităţile proprii pentru a pune în operă planul de apărare contra incendiilor având marca primăriei. După ce făcu o evaluare rapidă, corectă şi efectivă (conform postului de televiziune local ,,Podgoria”), şeful de post scoase şi fixă în plan vertical carpaţiul din dotare şi îl somă pe Sebi:

-Stai, că trag!

Fără să bage în seamă viermuiala autohtonă, Sebi trecu de data asta razant de-a lungul drumului zburându-i şefului de post chipiul în şanţ. Sebi se întoarse, apoi Sebi contraatacă, apoi Sebi se răzbună, deci şi prin urmare Sebi rivoliuşăn. Slănină dădu să fugă din calea monstrului înaripat ţinând pistolul cu pricina tot în plan vertical ca la regulament, uitând complet că poziţia verticală era indicată doar pentru somarea unor indivizi din plan orizontal, nu a unora ce îşi făceau de cap prin văzduh. Zăpăcit de forfota stingerii incendiului, ameţit de căldura verii şi lipsa celor doi litri de apă minerală ce nu o băuse în acea zi toridă de iulie, sub-inspectorul se sprijini instinctiv de gardul lui Tanti Milly, dar fatalitate: în mişcare apăsă pe trăgaciul pistolaşului din dotare. Nimeni nu păru să audă împuşcătura şi chiar dacă a auzit-o ce conta o împuşcătură în faţa iadului dezlănţuit la numărul 13 bis? Doar o dâră subţire de fum negru ce creştea vertiginos din sburătorul Sebi şi zgomotul neregulat (mă scuzaţi) al motorului lui Sebi îi făcură pe oameni să se oprească din toată nebunia şi să încerce să ghicească efectul evenimentului pe care până atunci îl ignoraseră:

–         L-o lovit!

–         L-o omorât!

–         L-o puşcat!

–         S-o dus!

–         Îi gata!

–         Pică!

Fiecare avea dreptate în felul lui. Glonţul pistolului de jucărie al poliţistului supraponderal trecu prin baia de ulei a motorului, ricoşă din elice undeva în spaţiu şi cauză aterizarea prematură a lui Sebi într-o tufă de măceşe cum numai prin partea noastră se mai află. Cum nici un cadru medical nu mai avea curajul să meargă cu salvarea poreclită de localnici maşina morţii, şoferul salvării constată starea de şoc în care se afla Sebi. Din prima ochire Sebi părea să nu mai aibă o mână, dar până la urmă toată lumea constată că era doar o alarmă falsă. Mâna era undeva la spate, în pantalonii de piele din care zburătorul buclucaş scoase… glonţul ce-i provocă aterizarea forţată şi care-i lăsă amintire o arsură pe partea stângă a bucii de la piciorul cu acelaşi nume. 

– Maichii, bine că eşti viu! Tanti Milly îşi îmbrăţişă odorul, frăsui şeful de post care încă mai era sub influenţa căldurii tropicale, ecuatoriene, a efectului incendiului sau pur şi simplu a efectului de seră ce se manifestă de câţiva ani încoace şi declară pentru postul de televiziune local:

–         Apu, am zâs să fac şi io un binie şi lu vecinu’ şi i-am zâs lu Sebi să deie cu ceva pă buruienile mele şi pă ale lu vecinu. Da s-o încurcat. O început la vecinu şi la mine n-o mai avut cu ce să deie. Apu nu ştiu io cum so aprins!

Continuă

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

Tanti Milly


Vreau să deschid azi o nouă categorie. Cea a umorului. Conrad Gempf, proful meu preferat de la LST a mărturisit că nu a mai întîlnit o persoană cu un simţ al umorului atît de dezvoltat. Aş spune chiar prea dezvoltat uneori. Ca urmare a racţiilor iscate de deviaţiile mele umoristice, vă invit să urmărim aventurile unui personaj celebru în lumea modernă şi contemporană a satului românesc. Numele său este Tanti Milly. Am postat în urmă cu un an aproape cîteva povestiri pe scribd.com. De data aceasta vor apărea foileton şi aici la categoria umor.

Înainte de a începe citirea textelor despre Tanti Milly vă recomand încheierea unei poliţe de asigurare pe viaţă în caz că muriţi de rîs. Prin această avertizare vreau să îmi declin şi să îmi conjug în acelaşi timp orice responsabilitate în ce priveşte decesul dvs, cît şi cel a lui Tanti Milly, în caz că mor eu şi doriţi să vă răzbunaţi post-mortem.