Mihai supranumit Viteazul


De la finele secolului al XIX-lea, pînă la al doilea Război Mondial istoriografia românească îl consemna pe Mihai și sub numele de Mihai Bravul. Nu știm dacă Nicolae Bălcescu se face unilateral vinovat de vitejia sa descrisă mai pe larg în volumul Țara Românească supt Mihai-vodă Viteazul. Cert este că nu au existat mai mulți voievozi cu numele Mihai care trebuiau departajați cumva într-o perioadă în care domnii (peste patruzeci la număr în secolul XVII) se schimbau foarte des din motive pecuniare, militare sau politice. De remarcat că în acea perioadă principalii jucători politici de anvergură erau Imperiul Otoman (sau Poarta), Austria habsburgică și Polonia. Alți influensări de mai mică importanță, dar foarte incisivi, erau tătarii și cazacii ce făceau incursiuni soldate cu jafuri pustiitoare.

Născut în 1558 lîngă Craiova, dintr-o familie de negustori de succes de origine greacă, Mihai n-a fost ceea ce se numește azi român. Pentru simplu motiv că la acea vreme nimeni nu se numea român. El era valah, locuitor al țării ce se numea Valahia, cunoscută prin manualele de istorie mai ales sub numele de Țara Românească.

Își începe cariera politică în 1588 ca stolnic, adică dregător ce are grijă ca domnitorul să mănânce ce avea chef când avea chef atunci când existau șaome, dar nu se inventase încă McDonalds-ul. Acest domn era Mihnea Turcitul, un alt valah (dacă i se poate spune așa…) născut în Turcia și convertit la islam. Nu știm dacă Mihai s-a achitat bine de sarcini, dar după înlocuirea la domnie a lui Mihnea probabil că și-a luat concediu, a fost dat în șomaj sau pur și simplu și-a dat demisia pentru că nu-i plăcea stilul culinar al următorului la tron, Ștefan Surdul. Exasperat de cât de tare de urechi era acest Ștefan ar fi plauzibil că Mihai a început să strige foarte tare, ceea ce l-a dus cu gândul că poate ascede la o poziție superioară de conducere. Pentru că la noi îl recunoști pe șef dintr-o mie. E cel ce strigă cel mai tare.

Zis și făcut. Fără să fie deocamdată viteazul, dar cu o voce tunătoare, Mihai ajunge într-o altă funcție publică, evident mai importantă, aceea de ban al Craiovei, în vremea domniei efemere de circa treisprezece luni a lui Alexandru cel Rău. Pe vremea aceea banul era cel mai mare oficial al domnului din zona desemnată, Craiova în cazul lui Mihai. Destinul viitorului domn apare într-o nuvelă istorică originală cu titlul MihaiuViteazul și călăul de N. D. Popescu, tipărită în 1895 la București și reluată mai apoi de alți autori români. Impresionat sau mai degrabă hipnotizat de privirea semeață și de statura falnică a lui Mihai, temutul călău nu cutează să-i taie capul, prevestind, ascendența sa.

Aici aș vrea să fac o paranteză declanșată de memoria-mi infantilă. Înainte de zece anișori personali citeam o poezie, astăzi dispărută, compusă de masonul – asta nu știam eu atunci – fost revoluționar pașoptist, fost ministru al cultelor (nici asta din urmă n-o știam), macedonean aromân și decedat în mizerie Dimitrie Bolintineanu, cu titlul Mihai și călăul. Bănuiesc că era bazată tot pe o legendă ce circula prin secolul XIX-lea.

Dar Mihai nu este doar un tip cu o voce impresionantă ce își pune în valoare body-language-ul atunci când se află în pericol de moarte. Mihai vrea să domine din vârful scării a cărui ascensiune a început-o. El reușește să adune suficienți bani (aproape jumătate de milion de monede de taleri de argint, adică peste unsprezece tone de metal sau peste 1100 kilograme de aur dacă a fost vorba de florini, cam 283 de milioane de lei la valoarea actuală) din împrumuturi și din pușculița proprie ca să mituiască factorii de decizie din Istanbul: marele vizir, sultanul, divanul sultanului. Ca urmare, după spusele lui N. Bălcescu, în septembrie 1593 este numit domn al Valahiei de către sultanul Murad al III-lea Piosul și ca urmare a sprijinului din partea patriarhului ecumenic al Constantinopolului, Maxim al IV-lea.

O lună mai târziu Mihai este instalat la București cu tot fastul: interdicție de circulație, coloană oficială de limuzine, lasere, focuri de artificii, cordon bleau cu pilaf și oaie la proțap pentru reprezentanții Porții și manele de inspirație turcească. Glumesc!

Pesemne că intrat un an mai târziu în incapacitate de plată, în noiembrie 1594, viteazul și calculatul domnitor Mihai îi adună la București pe creditori (turci, evrei, greci) ca să le dea ce le datorează. Mihai pune tunurile pe ei și pe garnizoana turcă. Același lucru îl pățește și un bei turc însoțit de oaste ce trebuia să-l captureze pe Mihai. După aceasta Mihai trece la atacarea, asedierea și prădarea cetăților turcești de la graniță: Giurgiu, Rusciuk, Hârșova, Silistra, Târgul de Floci pe care-l distrug definitiv. Turcii din toată țara sunt atacați și lichidați ca urmare a exceselor din ultimii ani. O combinație eficientă de curățire etnică, noaptea sfântului Bartolomeu de factură valaho-ortodoxă și politică naționalistă. Bineînțeles cu ajutor unguresc și secuiesc din Transilvania.