Să-l bați sau să nu-l bați pe adolescentul teribilist?


Sancționarea răului pe stil iudeo-creștin s-a manifestat încă de la începutul istoriei. Dacă Dumnezeu a făcut-o, de ce nu i-am imita modelul. Și de cele mai multe ori modelul a fost imitat cu sfințenie timp de cîteva mii de ani. Să fie bine, ca sa nu fie rău. Ca urmare toată lumea știa cît e ceasul. Asta o deducem pînă și din codul lui Hamurapi. Te duceai la cod (a se citi stîlp) și vedeai care este pedeapsa pentru găina care te pregăteai să o furi. Asta după mintea profei mele de istorie antică. Și vedeai dacă merită. Evident că merita, că de aia s-a făcut codul: ca să nu mai merite!

La un moment dat, pe fondul accentuat al codului sau mai bine zis al codurilor, se produce o mutație. Atenție, nu este vorba de o evoluție, deci fosilele erau vii încă. Mutația, cu toate că se mai manifestase anterior, nu prinsese rădăcini. Dar mutația veni cu o poveste.

Un tată avea doi fii. Unul dintre ei îi ceru partea sa din avere (pe care ciudat, tatăl i-o dădu fără să protesteze) plecă în lume să-i fie bine. Sau mai bine. Acolo se îmbătă. Își făcu prieteni. Dacă puteau fi numiți așa… Acolo își pierdu virginitatea și nu numai. Tot în direcția aia apucaseră sentimentele, moralitatea, cine știe mai ce… Așa că nimeni nu se miră cînd făcu lucruri și mai trăznite. De exemplu, într-o zi, îmbrăcat în odăjdiile preotului local tocă niște ceapă pe icoana idolului la fel de local. Ca din neatenție. Pentru că nu mai avea prieteni, pentru că nimeni nu-l mai băga în seamă. Și nimeni nu-l băgă în seamă.

În toiul crizei financiare, cînd viața în străinătate nu mai făcea sens, pentru că de acum nici să vorbească corect nu mai avea sens, o porni spre casă cu un singur gînd în minte. Să se angajeze la întreprinderea natală a tatălui. Conștiința-i jucase o festă: în cele din urmă își dădu seama că păcătuise împotriva adevăratului Dumnezeu și împotriva tatălui.

Ajuns acasă ar fi trebuit să fie ciomăgit bine, conform codurilor în vigoare? Pus să spele dormitorul cu periuța de dinți? Abuzat vreo patruzeci de zile și nopți de fratele mai mare? Avea să petreacă patruzeci de zile în carantină ca să se prevină infestarea familiei cu BTS? Trebuia să fie bătut cu patruzeci de lovituri fără una pentru averea risipită? Nu. Nimic din toate acestea. Ciudat.

Din perspectiva fratelui mai mare ce transpira pe ogor și mînca doar virtual mult rîvnititul miel la proțap, adolescentul teribilist era un păcătos răsplătit cu inel, cisme Louis Vuiton, mantie de Șinear, vițel angus, bașca covorul roșu și fantara regimentului. Nedrept. Total nedrept! O bătaie bună, dormit pe țambal și munci abjecte pînă la loc comanda ar fi fost mai nimic pe lînga rușinea provocată familiei. Și nației…

Și totuși… Moartea nu poate fi celebrată, doar viața. Un adolescent – și în această categorie intră toți cei ce gîndesc ca un adolescent, indiferent cîți ani au – va reveni acasă doar dacă știe că acasă e mai bine decît oriunde altundeva în lume, indiferent cum definim lumea. Un adolescent va apela la mila tatălui doar dacă va știi că tatăl este milos. Indiferent cum este fratele său mai mare. Sau în ciuda comportamentului fratelui mai mare. Al cărui rol îl jucăm atît de des…

Deci n-are sens să batem adolescenții ce taie ceapă pe mai știu eu ce suport. Avem timp să-i așteptam. Cine știe, poate ăsta-ar fi un moment bun sa le scriem o scrisoare. Cam ca asta…