Kătănie 74-76


– Gata băi, soldat?
– Gata tovarăşu… Am mîzgălit un alfabet cu litere mari de tipar, un altul cu litere mici de tipar, unul înclinat la şaptezeci de grade şi altul drept. Peniţa Redis era cam veche şi agăţa.
– Îl faci furier, măi Gîlcă? Fruntaşul, plin de importanţă, se uită semnificativ la sergentul ce trăgea cu sete dintr-un Carpaţi cu filtru. Gîlca, un tip de talia mea îi arătă alte cîteva foi scrise.
– Ia uite ce concurenţă: trebuie să îi bată pe ăştia doi şi după aia mai am unu pe care nu l-am văzut. Dintr-o privire fugară am putut observa că nu prea aveam şanse.

– Măi Şandru, nu aşa! Învăţătorul o înghesui pe fetiţă spre mine. Începu să îi conducă mîna dreaptă printre spaţiile caietului de clasa întîia. Peniţa aluneca pe hîrtia netedă lăsînd dîre de cerneală.
– În sus subţine, în jos gros. În sus uşor, în jos apăsat! Vedeam cu coada ochiului ce ieşea din acest proces. Complicat. Degetele-mi pătate de cerneală strîngeau asidu tocul. Aproape că îmi tremura mîna. Dar din încleştarea asta ieşeau litere.
– Hai, dă-i drumul. Cu grijă! Învăţătorul se ridică, privi spre caietul meu. Mi-am ţinut răsuflarea.
– Bine. Dă-i nainte.

– Băi pufi, mai aştept după tine? Pufoşii, pufarinii, eram noi, cei care nu ne crescuseră încă penele. I-am întins hîrtia şi tocul cu o privire neutră. Probabil că nu-i de mine. Plecă fără să mai spună nimic, în vreme ce alţi pufoşi mă priveau cu o oarecare invidie în ochi.
– Gata pauza. Alinierea!

Ţigara mea a rămas pe altă dată. Tropotim cu toţii spre sala de mese. Miros specific, lumină slabă, vaselă soioasă de aluminiu. Ne înghesuim cîte şapte pe nişte bănci vechi, masa e acoperită cu o muşama verde. Sergentul pleacă cu alţi foi pufoşi să ne ridice porţiile. Fasole şi pîine neagră. Mîncăm. De pe ultima bancă un „veteran” se lasă pe spate, ochind undeva în depărtare, de fapt spre fundul sălii, o rachetă imaginară: „Bătaie 100… Gisment 50… Fff…” Apare un ofiţer. Se comandă „încetaţi”. Banca aproape răsturnată de greutatea veteranului belicos îşi revine ca prin minune. Veteranii şoptesc: „Mereanţu! Mereanţu!” Nu este un alt termen militar. E numele ofiţerului. Gesturi repezite panicate. Sergentul nostru ascunde ceva sub masă. Ofiţerul cu trei stele mari pe epoleţii albi se răsteşte la unul dintre veterani. Iese la fel de repede cum a intrat. Avea o privire de aparat roetgen.
– Ăsta-i medicul unităţii. Are grijă de mîncare.
– Fffoc! Fără alte pregătiri veteranul îşi lansă proiectilul spre mesele bateriei a şasea. Colţul de pîine se învîrtea în aer urmînd parcă traiectoria balistică ideală. Puţin mai sus lovea tavanul. Puţin mai tare lovea peretele din spatele ultimei mese. Ateriză direct în farfuria unui pufos împroşcînd fasolea statului peste uniformele ştoc. Şoc! Habar n-au avut de unde i-a lovit proiectilul. Începură să se certe cu cei de la masa vecină. Printre hohote de rîs strîngeam farfuriile şi lingurile.

Nu-i chiar aşa de tragic în armată!

Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (2)


După ce am terminat armata la o unitate mai cu moţ, la „surdo-muţi” (cine citeşte să-nţeleagă!) aflată după sistem bolşevic în cealaltă parte a ţării, la Tecuci, am ajuns şi la Gărzile Patriotice. Un fel de armată populară de rezervă. Nici o legătură cu National Guard din SUA uăt-so-evă! Uniformele erau confecţionate dintr-un doc de proastă calitate ce se şifona numai dacă te uitai la el. De cele mai multe ori colegii ne întrebau zîmbind dacă şi azi ne-a călcat tancul. Simptomatic faptul că odată îmbrăcat în uniformă nu ne mai recunoşteam între noi! Instrucţie nixt. Mai participam la o tragere cu armamentul din dotare, în speţă carabina SKS, semiautomată. La prima tragere, din cauza vibraţiilor mi s-a deschis închizătorul şi m-am pomenit cu capacul închizătorului în ochi. Şoc total. Maiorul ce ne dirija a început să ţipe la mine de mama dracului. Şi eu la el. M-am dus cu autobuzul la cabinetul medical. Asistenta m-a procopsit cu un bandaj de toată frumuseţea peste ochiul drept. Eram de invidiat! Cea mai bună afacere au fost cele trei zile de concediu medical.

Altă dată ne-a dus să tragem cu AG 7. Vorba vine, era o amărîtă de ţeavă de puşcă introdusă in interiorul unui AG 7. Trăgeai cu agheul, dar împuşcai cu un trasor. Am nimerit tancul! Apoi am mai făcut o aplicaţie în curtea fabricii. Comandantul de pluton, colegul meu, inginerul Mircea Movileanu, îmi dădu o mitralieră veche cu bandă şi banda cu gloanţe oarbe. Eram recompensat că îmi plăceau armele. Ne-am urcat sus pe acoperişul plat al Centrului de calcul. Îl apăram de un eventual desant inamic. După ce am epuizat muniţia şi am respins atacul (închipuiţi-vă!), cel mai periculos lucru în care am fost angajaţi a fost să ne dăm jos de pe acoperiş avînd în mîini armele a căror ţevi frigeau.

Cea mai bună distracţie era de 23 august sau mai bine zis ce se întîmpla în preajma zilei repective, cînd ne pregăteam de defilare. Defilările cu garda reprezentau un avantaj faţă de „oamnii muncii” obişnuiţi: eram primii care terminam, aruncam armele în camion şi valea! Dar o dată ne-au tras clapa. Imediat după defilare ne-au plasat în dreapta tribunei, astfel că am creat un cordon foarte substanţial. Ne-au minţit. Nu ne-au spus absolut nimic cu privire la asta. Eram toţi cu capsa pusă. În plus au mai băgat printre noi şi miliţieni. Eu tot clănţăneam închizătorul automatului. La acea defilare ne dăduseră pistoale mitralieră nemţeşti MP 40, denumite pe nedrept Schmeisser.

Zgomotul închizătorului l-a înebunit pe unul dintre miliţieni, cam în vîrstă, cu o faţă „inteligentă”. Se răsti la mine pe un ton ce nu putea fi contrazis. Ceva că dacă nu încetez el considera că este un atac împotriva sărbătorii, a celor care… Era o ameninţare deloc voalată că dacă nu încetez, va avea el grijă de mine! Am rămas ca la dentistul din copilărie. Nu mă aşteptam la un raţionament stalinist veritabil: eram prin 78-79! Am încetat instantaneu. Dar cel mai ciudat mi s-a părut că din toţi cei trei zeci de colegi, cei mai mulţi mai în vîrstă ca mine, nimeni nu a îndrăznit să zică ceva. De aici am înţeles că nimeni nu se va băga în foc pentru altcineva. Majoritatea erau comunişti. Eu, mai tînăr, eram doar utecist.

O altă dată am defilat cu o mitralieră cu crăcane pe umăr. Maşinăria cîntărea undeva pe la vreo cincisprezece, două zeci de kilograme. Ciudat, dar ce să facem, astea erau ordinele.

Dar cel mai ciudat eveniment a fost cînd am făcut parte ultima dată din Garda de onoare ce îl întîmpina pe Ceauşescu dîndu-i onorul. De cînd cu garda, eram mai tot timpul cu puşca în mînă la venirea sa în intreprindere. Dar ultima dată, cîndva prin ’80, a fost tare ciudat.

În primul rînd am făcut mult mai multă instrucţie. Apoi au fost echipele cu staţii ce s-au urcat pe acoperişurile secţiilor. Înainte de a sosi cuplul, comandantul gărzii de onoare, un coleg pe care îl cunoşteam de mulţi ani, un tip serios de felul său şi mult mai în vîrstă, îmi spuse:

vezi Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)