Rușine, apartenență și autenticitate (2)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. (Continuare de la https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/08/09/rusine-apartenenta-si-autenticitate-1/)

Trebuie să înţelegi că ruşinea că nu e vinovăţie. Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament.

Ruşinea spune „Sunt rău.”

Vinovăţia spune: „Am făcut ceva rău.”

Câţi dintre voi, dacă aţi făcut ceva, ați dat în mine, aţi fi dispuşi să spuneţi, „Regret, am greşit?” Câţi din voi aţi fi dispuşi să spuneţi asta?

Vinovăţia: Îmi pare rău, am greşit.

Ruşinea: Îmi pare rău, sunt o greşeală.

Există o mare diferenţă între ruşine şi vinovăţie. Şi iată ce trebuie să şti. Ruşinea este foarte bine corelată cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul, dereglările de alimentaţie.

Încă ceva ce trebuie să ştiţi. Vinovăţia e invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut sau n-am făcut cu ceea ce vrem să fim este incredibil de adaptivă. E stânjenitoare, dar adaptivă.

 Trebuie să ştim că ruşinea este organizată pe genuri. Dacă ruşinea vine peste mine şi peste soțul tău/soția ta, o vom simţi la fel. Toată lumea de aici ştie trecerea călduţă a ruşinii. Suntem siguri că cei care nu pot simţi ruşinea sunt cei care n-au capacitatea să relaţioneze şi să arate  empatie. Ceea ce înseamnă că, simt ruşinea; dacă nu, sunt sociopat. Eu aş opta pentru a simți un pic de ruşine. Ruşinea este percepută la fel de bărbaţi şi femei, dar este organizată în funcție de gen.

La femei, cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da e reclama pentru Enjoli: „Pot să pun hainele la uscat, să pregătesc gustările, sărut pe toată lumea cînd plec şi voi fi la servici de la 9 la 5. Pot să aduc acasă șunca, s-o prăjesc în tigaie şi să nu te las niciodată să uiţi că eşti bărbat.” Pentru femei, ruşinea este să faci totul, să faci totul perfect fără să se vadă că transpiri. Nu ştiu cât parfum a vândut acea reclamă, dar vă garantez, a vândut multe antidepresive şi anti-anxietate. Ruşinea pentru femei este această reţea de aşteptări contradictorii şi imposibil de obţinut în privinţa a ceea ce ar trebui să fie o femeie. Este o cămaşă de forţă.

Pentru bărbaţi, ruşinea nu e o grămadă de aşteptări conflictuale, imposibil de atins. Ruşinea este una singură, să nu fii perceput ca ce? Slab!

Femeile din viața unui bărbat preferă ca acesta să moară pe calul său alb decât să îl vadă căzând. Când ne expunem într-o poziţie vulnerabilă suntem bătuţi măr. Asta nu vine de la ceilalţi bărbaţi, de la antrenori şi taţi, pentru că femeile din viaţa noastră sunt mai dure cu noi decât oricine.”

Dacă îi iei în considerare atât pe bărbaţi cât și pe femei ca și cuplu afli următoarele:

Arătaţi-mi o femeie care poate sta cu un bărbat când acesta este vulnerabil şi îi este frică şi vă voi spune că acea femeie a făcut o treabă excepţională. Arătaţi-mi un bărbat care poate sta cu o femeie care s-a săturat, nu mai rezistă, şi primul lui răspuns nu este, „Am scos vasele din maşina de vase,” ci chiar o ascultă, pentru că doar de asta avem nevoie și  vă voi arăta un bărbat care a realizat ceva.

Ruşinea este o epidemie a culturii noastre. Şi ca să ieşim de sub povara ei, să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem cum ne afectează şi cum afectează modul în care creştem copiii, modul în care lucrăm şi cum ne privim unii pe alţii. Foarte rapid, o cercetare făcută de Mahalik la Colegiul Boston, a venit cu întrebarea, ce trebuie să facă femeile pentru a se conforma normelor feminine? Cele mai frecvente răspunsuri din ţară au fost: să fie drăguţă, slabă, modestă şi să folosească toate resursele pentru aspectul fizic.

Când a întrebat despre bărbaţi, ce trebuie să facă bărbaţii din această ţară pentru a se conforma normelor masculine, răspunsurile erau: să arate mereu că își țin sub control emoţiile, că munca e pe primul loc, că își mențin poziția şi că sunt violenţi.

 Dacă e să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem empatia, pentru că empatia este antidotul ruşinii. Dacă pui ruşinea într-o vas Berzelius, îi trebuie trei lucruri pentru a creşte exponenţial: izolare, tăcere şi acuzare.

Dacă pui aceeaşi cantitate de ruşine într-un vas berzelius şi o stropeşti cu empatie, nu poate supravieţui.

Vă voi lăsa cu acest gând. Dacă e să ne găsim calea şi să ne regăsim unii pe alţii, vulnerabilitatea va fi această cale. Şi eu ştiu că este seducător să stai în afara arenei, pentru că am făcut-o toată viaţa, şi mă gândesc, mă voi duce acolo şi voi avea un mare succes când sunt protejat şi când sunt perfect. E seducător. Dar adevărul este că așa ceva nu se întâmplă niciodată.

Şi chiar dacă eşti perfect şi protejat când te duci acolo, nu asta vrem să vedem. Noi vrem ca tu să vii. Vrem să fim cu tine și lângă tine. Şi vrem asta, pentru noi şi pentru cei pe care-i iubim şi pentru cei cu care lucrăm: să îndrăznească.

 

  1. Relatiile sunt motivul pentru care te afli în biserică. Ele dau un scop si un sens vieții noastre. Despre asta e vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanatatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este – legatura e la nivel neurobiologic – motivul pentru care ne aflam aici.

Rușine, apartenență și autenticitate (1)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. Valid?

Ce sau cum să facem nu este problema. Suntem creștinii cei mai obezi, cei mai distrați, cei mai bogați, avem cele mai multe și cele mai mari biserici și resurse, cei mai dependenți de literatură. Problema este ce blochează ceea ce știm și nu facem ceea trebuie.

De ce deschidem subiectul ăsta? Ne-am pierdut minţile?

Poate cel mai dificil aspect a fost că am învăţat o lecție grea. Este frustrant să nu poți transmite ce ai găsit, o parte din mine care se străduie din răsputeri să fii nevăzut, nedetectat.

Sunt două lucruri pe care le-am învăţat în ultimul an.

Primul: vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Și acest mit e foarte periculos.

Câţi dintre voi, când vă gândiţi să faceţi ceva vulnerabil ori să spuneţi ceva vulnerabil, gândiţi, „Vulnerabilitatea e slăbiciune!” Câţi gândiţi că vulnerabilitatea şi slăbiciunea sunt sinonime? Majoritatea.

Acum să vă întreb: câţi dintre voi, când aţi văzut vulnerabilitate aici în biserică, v-aţi gândit că este curaj adevărat? Vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Eu definesc vulnerabilitatea ca risc emoţional, expunere, incertitudine. Hrăneşte vieţile noastre de zi cu zi. Am ajuns la convingerea că vulnerabilitatea e cel mai precis instrument de măsură al curajului – să fii vulnerabil, să te laşi văzut, să fii sincer.

Oamenii nu vor să vorbească despre vulnerabilitate sau ruşine. Despre ce aţi dori să vorbesc? Sunt trei mari domenii, din sectorul afacerilor: inovaţie, creativitate şi schimbare. Aşadar permiteţi-mi să spun în mod oficial, vulnerabilitatea e locul de naştere al inovaţiei, creativităţii şi al schimbării. A crea înseamnă a face ceva care n-a mai existat înainte. Nimic nu-i mai vulnerabil decât asta. Adaptabilitatea la schimbare e dependentă de vulnerabilitate.

Pe lângă înţelegerea deplină a relaţiei dintre vulnerabilitate şi curaj, un al doilea lucru pe care l-am învăţat e acesta: Trebuie să vorbim despre ruşine.

M-am gândit, voi lăsa ruşinea în urmă, pentru că am petrecut şase ani studiind ruşinea înainte de-a începe să scriu şi să vorbesc despre vulnerabilitate. Şi m-am gândit, în sfârşit, pentru că ruşinea e un subiect oribil, despre care nimeni nu vrea să vorbească.

Nu am învăţat despre vulnerabilitate, curaj, creativitate şi inovaţie studiind vulnerabilitatea. Am învăţat aceste lucruri studiind ruşinea.

Aşadar vreau să vă introduc tema ruşinii. Cei ce analizaează teoriile lui Jung numesc ruşinea mlaştina sufletului. Îi vom călca pragul. Scopul nostru nu este să intrăm să zidim o casă și să locuim acolo, ci să ne punem cizme, să traversăm şi să ne găsim calea. Ăsta-i scopul.

Se face apel la dialogul referitor la rasism. Aici este buba!

Nu poţi purta conversaţia asta fără ruşine, pentru că nu poţi vorbi despre rasă fără a vorbi despre privilegii. În mod normal atunci când oamenii încep să vorbească despre privilegii, paralizează de ruşine. Știu o soluţie genial de simplă de a nu omorî pacienții în timpul operaţiei: verificarea unei liste. Nu poţi repara problema asta fără să tratezi ruşinea, deoarece când îi învaţă pe oameni cum să sutureze, îi învaţă şi cum să-şi peticească respectul de sine până se simt atotputernici. Şi cei atotputernici nu au nevoie de liste.

Zici ,,Am văzut această nevoie. Şi ştiţi ce am făcut? Am rezolvat-o.” Toată lumea va izbucni în aplauze şi urale. Dar trebuie să spui, ,,N-a mers. Și m-am chinuit de 32 de ori, şi apoi a funcţionat.”

Verbalizarea eșecului

Ştiţi care e marele secret al bisericii? Abia aştept să spun tuturor asta. E ca o adunare a celor care au avut eşecuri. Serios. Ştiţi de ce-i acest loc uimitor? Pentru că foarte puţini oameni ce vin aici ar trebui să se teamă de eşec. Toți cei ce deschid gura au eşuat. Eu am eşuat teribil de multe ori. Nu cred că lumea înţelege asta din cauza ruşinii.

Un citat extraordinar  a lui Theodore Roosevelt este numit citatul „Omului din Arenă”. Sună așa: ,,Nu cel ce critică contează. Nu cel ce stă şi comentează că cel ce face ar putea să facă mai bine sau că se împiedică şi cade. Meritul este al celui din arenă a cărui faţă e mânjită de praf, sânge şi sudoare. Dar când e în arenă, în cele mai bun caz, câştigă, iar în cel mai rău, pierde, dar când eşuează sau când pierde, o face cu minunat curaj.”

Şi asta-i esențial în orice biserică. Asta-i important în viaţă, să acţionezi cu mult curaj, să fii în arenă. Când intri în arenă, deschizi ușa, şi gândeşti, „Voi intra şi voi încerca!” Ruşinea e demonul care îţi spune, ,,Ne. Nu eşti suficient de bun. N-ai terminat niciodată acel master. Soţia te-a părăsit. Ştiu că tatăl tău nu era plecat în Luxemburg, era la închisoare. Ştiu tot ce ţi s-a întâmplat când erai mic. Ştiu că gândești că nu arăţi destul de bine sau că ești destul de deștept, talentat sau tare. Ştiu că tatăl tău nu ţi-a acordat atenţie nici când ai ajuns director.”

Asta este ruşinea.

Şi dacă putem s-o liniștim, să intrăm, şi să spunem,”Voi face asta, ne uităm la critic şi pe cine vedem arătând cu degetul şi râzând, 99% din timp, pe cine? Pe noi. Ruşinea are două mari strategii:

  1. ,,Niciodată nu ești suficient de bun” şi dacă scapi de asta rămâne
  2. ,,Cine te crezi?”