Istoria pe baricade (7): primele două sinoade unionale ale Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania


1. Primul sinod unional, Alba Iulia, februarie 1697

Situaţia era foarte complexă în Transilvania unde deja se desfăşuraseră convorbiri secrete începând cu 1693. Episcopul ortodox român Teofil a fost uns la Bucureşti în 1691 şi ulterior confirmat de către guvernatorul maghiar al Transilvaniei, Georgie Bánffy. El mai era subordonat şi superintendentului maghiar protestant Stefan Veszprémy care a acţionat atât ca şi episcop maghiar cât şi ca episcop reformat român al Transilvaniei.[1] În acest context Teofil se autointitula episcopul Bisericii Române din Transilvania şi a părţilor alipite Ungariei.

Succesul austriac al politicii în domeniul religios din direcţia Bisericii Rutene Uniate ar fi putut contribui la o posibilă unire. Faptul că preoţii români din nordul Transilvaniei au acceptat în mod individual unirea cu Roma, părăsind astfel Biserica Ortodoxă Română, l-a convins probabil pe episcopul[2] Teofil să adune marele sobor (sinodul) al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania la Alba Iulia în februarie 1697. După cum afirmă Albu, episcopul Teofil a amintit soborului toate abuzurile pe care le-a suportat biserica din partea calvinilor şi a îndemnat la unire.[3]

Propunerea sa a fost acceptată, în concordanţă cu cele patru puncte florentine şi în luna următoare (21 martie 1697) a fost redactată o declaraţie[4] semnată de către Teofil şi de doisprezece protopopi ai Bisericii Ortodoxe Române dn Transilvania. Declaraţia face cunoscută decizia sinodului general ţinut la Alba Iulia, în februarie.  Episcopul împreună cu clerul au decis că: „ne întoarcem la sânul S. maicei Biserici romano-catolice, şi iarăşi să ne unim cu dânsa, toate acelea primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le, câte le primeşte, mărturiseşte şi crede dânsa, şi mai întâi mărturisim cele patru puncte care în până acuma ne deosebeam.”[5]

Textul unirii menţionează pane azymum[6] ca materie suficientă pentru Cina Domnului. Semnat de către Teofil, documentul pare că indică deja o posibilă orientare romano-catolică.[7]

Declaraţia a conţinut în premieră clauze politice şi sociale. În cazul unirii românii ar fi fost admişi în poziţii oficiale şi în şcoli, şi ar fi fost recunoscuţi ca şi cetăţeni ai Transilvaniei. În încheiere declaraţia reamintea privilegiile şi drepturile de care se bucura clerul romano-catolic, unitarian, luteran şi calvin. De menţionat că doar preoţii religiilor legale erau exceptaţi de la dări, contribuţii, decimă şi încartiruirea soldaţilor. La sfârşitul documentului, Teofil îl menţiona pe Ladislau Barany, preotul paroh al Bisericii Romano-Catolice din Alba-Iulia, ca şi martor şi garant al unirii. În paralel cu acţiunea românească iezuitul Gábor Hevenessy şi arhepiscopul Kollonich au cerut curţii de la Viena să sancţioneze unirea. La 10 iunie, doisprezece protopopi[8] au semnat documentul[9] dar la mai puţin de o lună, la 2 iulie 1697 episcopul Teofil moare lăsând lucrurile neterminate.

2. Al doilea sinod unional: Alba Iulia, octombrie 1698

La începutul anului următor, la 28 ianuarie 1698, noul episcop al Transilvaniei, Atanasie Anghel este uns la Bucureşti de către mitropolitul român ortodox Teodosie. Atanasie era fiul unui preot român ortodox pe nume Ioan din Bobâlna, judeţul Hunedoara. Aflat la Bucureşti patriarhul Ierusalimului Dositei,[10] ce la acea vreme se afla în Ţara Românească şi mitropolitul Teodosie l-au întărit în credinţă pe noul episcop transilvan.

Iorga atrage atenţia asupra faptului că această dăscălire era o adevărată mărturisire de credinţă a bisericii din Ţara Românească.[11] Atanasie Anghel a fost instruit să se supună puterii seculare doar în ceea ce priveşte domeniul ordinii publice şi cel al politicii. Este clar că aceste cerinţe dogmatice erau direcţionate spre conservarea ritului ortodox în faţa a ceea era perceput la acea dată ca ameninţarea ‘inovaţiilor’ calvine şi romano-catolice. Instrucţia episcopului cuprindea şi respectarea tuturor detaliilor referitoare la înmormântări, nunţi, icoane şi ale hirotonisirii preoţilor. Acestea au fost completate cu cele referitoare la taine[12]: pâinea dospită şi vinul amestecat cu apă era transformat în trupul şi sângele lui Isus Hristos, ce era împărtăşit atât poporului, adică mirenilor cât şi clerului. Cele două limbi liturgice ale Bisericii Ortodoxe, slavona şi greaca erau păstrate ca limbi liturgice, limba română fiind folosită doar pentru rugăciunea din biserică. Făcând uz de Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă mitropolitul Teodosie i-a cerut în mod imperativ lui Atanasie Anghel să păzească dogma, tainele şi tradiţia Bisericii Ortodoxe faţă de orice intruziune.[13] După patru luni de instrucţie episcopul Atanasie Anghel a acceptat să fie păzitorul dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.[14]

Cu excepţia punctului cinci şi zece, care impunea slavona sau greaca ca limbi liturgice în Biserica Ortodoxă Română, şi respectiv folosirea pâinii dospite la euharistie (o cerinţă evident anti-catolică) cele douăzeci şi două de puncte ale Mărturisirii de credinţă a lui Dositei aveau un accentuat caracter anti-calvin.[15] Era clar că aceasta îl pregătea pe noul episcop să facă presiunilor venite din direcţia Bisericii Protestante. Totuşi această scurtă punere în gardă nu lăsa să se întrevadă o posibilă unire a Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Romano Catolică. În ceea ce priveşte ungerea lui Atanasie Anghel de la Bucureşti, Iorga trage concluzia că ‘…concesii de dogmă fie cu păstrarea ritului întreg, nu se pot face.’[16]

Nici un autor greco-catolic sau ortodox nu au observat o altă concluzie perfect validă. Dacă Biserica Ortodoxă Română din Transilvania ar fi respectat cerinţele Mărturisirii s-ar fi eliberat de toate inovaţiile protestante impuse sau pretinse în înţelegerea ambele categori de autori.

Întors în Transilvania, lui Atanasie trebuie să-i fi fost cunoscut decretul imperial din 16 aprilie 1698, care le permitea preoţilor români să se bucure de drepturile şi privilegiile oricărei religii la care voiau să adere.[17] Ca urmare, la 7 octombrie 1698, Atanasie şi-a chemat protopopii la un alt sinod în Alba Iulia. Sinodul celor treizeci şi opt de protoppopi a semnat o altă declaraţie, declarând unirea cu Biserica Romano-Catolică în concordanţă cu condiţiile voinţei imperiale dar şi dorinţa lor de a se bucura de aceleaşi privilegii ca şi preoţii catolici.[18] Documentul sublinia caracterul liber al unirii, dar în acelaşi timp cerea unele garanţii:

1. Obiceiurile, ceremoniile, sărbătorile şi posturile vor fi ţinute după vechiul calendar.

2. Atanasie Anghel nu va fi depus.

3. Succesorul  său va fi ales liber de către un sinod şi va fi confirmat atât de către papă cât şi de către împărat, dar va fi uns de către patriarh.

4. Privilegiile protopopilor vor fi păstrate.[19]

Semnăturile protopopilor erau urmate de cea a lui Atanasie Anghel. Protopopii au adăugat un codicil, cum că unirea va fi acceptată doar dacă toată legea, ritul, liturghia şi posturile bisericii de sub păstorirea sa vor fi păstrate. Din condiţiile protopopilor români se poate vedea grija acestora pentru păstrarea caracterului bizantin al Bisericii Române, mai ales cu cât acestea au fost menţionate de două ori.

Au existat două reacţii la cel de-al doilea sinod. Prima a venit de la Dietă (20 octombrie – 12 decembrie 1698) care a impus noi taxe clerului ortodox român. Anul următor, la 16 aprilie Dieta a dezbătut o rezoluţie şi a cerut curţii imperiale să nu considere clerul român ca fiind egal cu clerul catolic sau protestant. Raţiunea acestei cereri era evidentă: dacă cererea lor ar fi fost aprobată clerul român nu ar mai fi plătit taxe. Cea de-a doua reacţie s-a manifestat din partea împăratului la 16 februarie 1699. Printr-un decret,[20] de obicei numit Prima Leopoldina (Prima Diplomă Leopoldină), împăratul Leopold I a înfiinţat Biserica Unită în Ungaria, Croaţia, Slovenia şi Transilvania. Unirea a fost realizată ‘primind, mărturisind şi crezând toate cele primite, mărturisite şi crezute de Sfânta Maică Biserică Romano Catolică, şi mai ales cele patru puncte care ne despărţeau…’[21]

Cea mai importantă stipulare a decretului Prima Leopoldina pentru români era libertatea religioasă în concordanţă cu sfintele canoane ale Bisericii Romano-Catolice şi încuviinţarea, mila şi privilegiul domnilor. Astfel preoţii care s-au unit cu Roma nu vor mai fi iobagi şi nu mai puteau fi impozitaţi de autorităţile statului transilvan. Documentul stipula că indiferent cine se va opune decretului sau se va opune publicării lui va suporta mânia împăratului. Toţi preoţii români care au acceptat unirea vor beneficia de privilegiile la fel ca şi preoţii religiilor legale din Transilvania.

De data aceasta guvernul Transilvaniei (incluzându-i atât pe protestanţi cât şi pe romano-catolici) a reacţionat prin trimiterea unui memorandum împotriva unirii împăratului la 14 iulie 1699. În plus, au existat un anumit număr de acţiuni pentru a preveni ca preoţii români să se bucure de privilegiile unirii.[22] Printre acestea au existat şase anchete efectuate de către stat. Ele au descoperit că unii dintre preoţi doreau să accepte unirea, în vreme ce majoritatea credincioşilor voiau să păstreze credinţa strămoşilor.[23]

Confruntându-se cu o opoziţie unită a nobilimii din Transilvania, împăratul Leopold a tranşat disputa specificând (printr-un alt decret datat 12 decembrie 1699) că unirea cu Biserica Romano Catolică nu trebuia impusă românilor. Ei erau liberi să aleagă una dintre cele patru religii legale sau să rămână ortodocşi.[24]


[1] Nouzille, Transilvania, vezi 191.

[2] Biserica Ortodoxă Română din Transilvania se afla sub jurisdicţia mitropoliei Ungro-Vlahiei cu sediul în Bucureşti.

[3] Albu, Pe urmele, vezi 45-46.

[4] A. Freyberger, Historica relatio unionis Walachicae cum romana ecclesia factae a. 1701 eorumque, quae in unionis negotio subsecuta sunt usque as novemberem ani 1702/ Relatare istorică despre unirea bisericii româneşti cu biserica Romei făcută în anul 1701 şi despre cele ce au urmat în problema unirii până în noiembrie 1702 (Cluj-Napoca: Clusium, 1996), vezi 10-12.

[5] P. Cârnaţiu, ‘Unirea Românilor transilvăneni cu biserica Romei’ în Biserica unită cu Roma. Două sute cincizeci de ani de istorie, 40.

[6] În latină ‘pâine nedospită.’

[7] Freyberger, Historica, vezi 45.

[8] Nouzille, Transilvania, vezi 192. Nouzille îl numeşte ‘sinodul cel mic.’

[9] Prunduş, Catolicism, vezi 62.

[10] T. Cipariu, Acte şi fragmente (Blaj: 1855), vezi 240-245.

[11] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, vezi 19.

[12] Adică sacramente.

[13] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, vezi 19.

[14] Anghel, De la vechea, vezi 100-101.

[15] Cipariu, Acte, vezi 240-245.

[16] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, 19.

[17] Prunduş, Catolicism, vezi 41.

[18] Prunduş este confuz la acest punct. În primul rând, el afirmă că doar protopopii au fost invitaţi pentru data de 7 octombrie. Apoi, parcă dându-şi seama de importanţa deciziilor ce trebuiau luate, îi menţionează pe preoţi şi pe doi sau trei mireni dintre cei mai buni din fiecare parohie ca participanţi la sinod. Apoi Prunduş îl citează (fără a da referinţa totuşi) pe N. Nilles, Symbolae ad illustrşium historia ecclesiae orientalis in terris coroane S. Stephanis (Oeniponte: 1885), care menţionează 2207 preoţi care au semnat declaraţia. După aceasta, Atanasie şi 38 protopopi au semnat declaraţia.

[19] Dragomir, Romînii, vezi 30-33.

[20] Păcăţianu, Cartea, I vezi 39-40.

[21] Idem.

[22] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, vezi 22.

[23] Dragomir, Romînii, vezi 65-78.

[24] Prunduş, Catolicism, vezi 63-64.