Sunt ecumenist ?


Câteva precizări absolut necesare în domeniul ecumenismului creştin. dacă cumva există şi ecumenism de alt tip. Dănuţ Mănăstireanu pune punctul pe i într-un domeniu deosebit de spinos şi de neînţeles în România şi printre românii din diaspora. Ecumenismul ar favoriza şi unitatea naţională, dar cui îi pasă? Ar fi interesant de numărat câţi dintre liderii români (transilvani, munteni, moldoveni) au fost într-adevăr autohtoni pre-români. Ne-am mira câţi n-au fost… Şi să nu uităm de Carol I, de Ferdinand şi de alţi străini ce ne-au vrut binele fără să fie nici români, nici ortodocşi.

Pisica cu două cozi sau 2020 – cel ce n-a fost…


De obicei cuvântul „reacțiune” impune istoric o interpretare negativă. Indiferent din ce direcție survine. Liedul lui Horst Wessel îl expune într-un context specific, istoriografia comunistă îl folosește și ea obsesiv. În Biserică reacțiunea se confundă de cele mai multe ori cu erezia, nesupunerea și sectarismul. Nimic mai neadevărat. În ceea ce mă privește reacțiunea sau reacția – dacă vreți – este doar teologia Bisericii vizavi de evenimente, fenomene, personaje și idei pe care Biserica le ia în discuție, de voie de nevoie. În lipsa unei dinamici proprii, a unor idei catalizatoare și mobilizatoare. Face și Biserica ce (mai) poate.

Și ca punct de plecare am luat – ca să combat – în lipsă de alte preocupări, 2020 – o privire înapoi (https://convergente.ro/2020-o-privire-inapoi/). Articolul – care ce-i drept, mi-a plăcut – e ca o pisică. Ce toarce. Simplă, decentă, normală. Cu o coadă. Cum nici eu nu voi să am o privire înainte ci una înapoi, articolul meu trebuie musai să fie tot o pisică, dar una anormală. Cam cum este sora ei mai mare, pisica domnului Erwin Schrödinger. Pentru că încerc să analizez, să-mi închipui – nu cum a fost 2020, ci cum ar fi fost dacă n-ar fi fost apocalipsita covidiană. Și mai adaug o coadă. Ui-te na, pisica cu două cozi!

Ca urmare mă întreb – absolut ipotetic – cum ar fi fost dacă 2020 ar fi fost un an obișnuit, fără Covid. Un an ca oricare altul? Un an plin de realizări? De succese și eșecuri? De…

Nu vă speriați. Nu este un atac personal. Nici ideologic. Este un exercițiu de imaginație. Atâta cât mi-a mai rămas.

Deci, dacă o iau pe fir în sus sau în jos, 20 20-ul doamnei prim-ministrese ne-a făcut figura. Evident, unii ar spune aia chinezească. Și tot evident, aia trumpească, bidănească sau etern românească. Bravo! Huo! Sau invers.

Biserica – așa marginalizată cum este – își vede de treaba ei în 2020 cel ce n-a fost. Mai instituționalizată sau mai des-instituționalizată, mai personală sau impersonală. Și aici mă gândesc la luările de poziție ale liderilor ei în câteva dintre frământările lumii acesteia. Dacă Biserica mai este cumva interfața între lume și cer.

Cu ce se confruntă lumea? Păi, în țările mai avansate – pe care le tot menționăm de circa două-trei secole, dar din care n-am făcut niciodată parte – este vorba despre drepturile femeilor, încălzirea globală, protejarea mediului, drepturile minorităților, migrația, venitul minim garantat.

La noi lumea e preocupată de: autoritate – cine este deasupra legii și de ce? De educație: fără legătură cu realitatea și viitorul; poate doar cu trecutul. De impozitare: prea schimbătoare. De corupție: în învățământ, guvernare, poliție etc. De pensii speciale: de ce, care sunt meritele pensionarilor speciali? Privilegiile și avantajele politicienilor/unor bugetari? De drumuri. De sănătate: sistemul între vitrină și realitate.

În toate aceste domenii Biserica din România nu s-a amestecat. Adică, accidental mai auzi câte-o predică. Dar unde sunt luările de poziție? Unde sunt conferințele pe subiectele astea? Subiecte care ne preocupă, ne sâcâie și pe care le urâm de mulți ani. Biserica nu numai că nu propune ceva, dar nici măcar nu reacționează la ceea ce se întâmplă în lumea NOASTRĂ. Care este și a ei.

A, n-au spus nimic Părinții Bisericii pe subiectele astea? Căutați mai bine, poate au spus. N-a zis nimic Isus? Mă îndoiesc.

Și atunci, nu e normal ca Biserica să fie percepută din exterior – și câteodată și din interior – ca o instituție sau ca o comunitate ce n-are contact cu realitatea? Și nu e normal ca individ, dacă te declari creștin și vrei să spui ceva într-unul dintre domeniile de mai-sus să ți se spună: Tu nu contezi, ești un înapoiat!

Ei, dacă Covidul nu i-ar fi deranjat pe liderii Bisericii, nici ei nu l-ar fi deranjat. Figură de stil… Euharistia a rămas euharistie. Bătută-n cuiele autorității. Biserica-i tot acolo. Nici măcar porțile locuinței morților n-o deranjează. Orice leagă ea pe pământ rămâne legat în cer. Să-mi spui mie că un viermişor invizibil va roade Biserica de-o va omorî…

Bun. N-am nici un fel de problemă cu asta. Dar tocmai pentru că este așa, de ce un an fără Covid trebuie să fie un an obișnuit. De ce? Sau nici măcar Covidul n-o mai deranjează?

Și atunci mă întreb: ce este teologia în secolul XXI? Un strat de tencuială aurită pe zidurile dogmelor ridicate peste secole? Ciment pus la baza practicilor rafinate în acest răstimp? Sau o permeabilizare, o dărâmare a zidurilor pentru un alt tip de teologie? Una inclusivă, nerestrictivă? De obicei Biserica este interesată de cum o văd cei din exterior. Cum ar vedea-o lumea? Dar asta contează? Contează Cine zic oamenii că sunt eu? Toţi au greşit. Deci? Isus n-a avut nevoie de apologeți. Pentru că toată autoritatea i-a fost dată în cer și pe pământ într-un an fără Covid. Ce face Biserica sub, nu cu această autoritate?

O altă întrebare pe care vreau să o lansez este cea a competenței. O problemă ce trenează de ceva timp. Adică alegerea, numirea, promovarea într-o funcţie să se facă pe baza competenţei. Ignorarea competenței (şi deci a competenţelor cuiva) este o plagă cu urmări letale în general, dar în special în România și în Biserică. Pentru că competența stă la baza statelor avansate din secolul XIX-XX. Și la baza păcătoșeniei lumii de când reptila aia a pus sub semnul întrebării competența Creatorului.

Cred că Lumea și din păcate și Biserica, suferă de aceiași problemă. A concurenței – un pic neloială – dintre competență și loialitate. Încă nu îmi este clar dacă este o luptă între credință și necredință, asemenea pisicii ce nu se vede a domnului Erwin Schrödinger sau una dintre loialitatea în sine și lipsa acesteia. Dar poate o să mă lămuresc pe parcurs. Că de aia pisica asta are două cozi.

Dar cred că în contextul anului 2020 ce n-a fost putem să ne întrebăm, uitându-ne în același timp mirați, fascinați, contrariați și bulversați la pisica cu două cozi, şi să ne întrebăm (din nou) cum de competența închipuită a cuiva doboară competența reală a altcuiva.

De exemplu, s-a ținut un curs. Cu concurs. A participat mai toată bisericuța. Frați și surori. Și în ciuda competenței intelectuale vădită la testul final pe primul loc n-a ajuns sora Parascheva, ci fratele Deaconu. Pentru că pisica nu putea să aibă două cozi. S-a arătat că pisica era motan.

M-am tot gândit și m-am răsucit dacă competența s-a dus pe funcția bate gradul ca-n armată, dacă sexul tare-l bate pe cel slab sau dacă trebuia ruptă coada la pisică. Care pisică, care coadă?

Rămâne temă de casă pentru anul 2021 cu Covid cu tot.

Apoi dacă tot vorbim de competențe, m-a dus gândul la competența cumpărată (uzând de corupție) sau cea minimalizată (uzând de nepotism). Probabil de aceea Biserica, cu toată succesiunea ei apostolică care ar trebui să întărească imperativul competenței n-a transmis scaunul episcopal pe linia filiației. Era mai simplu, dar și mortal. Absolut mortal. Știți vreo dinastie ce a durat două mii de ani?

Dar nu voi să mă afund prea tare în imaginație, ci voi să merg pe o linie ascendent pozitivă cu speranța că închipuitul an 2020 nu va fi existat nici măcar ipotetic. Cine-a văzut vreodată o pisică cu două cozi? Sau așa un motan?

În cazul pisicii lui Schrödinger avem de-a face cu mecanica cuantică. Fizicianul și filosoful Schrödinger și-a imaginat o pisică în fața căreia se afla un balon de sticlă cu otravă și o sursă radioactivă, într-o cutie sigilată. Dacă un aparat (de exemplu, un contor Geiger) detectează radioactivitate (de fapt un singur atom care se descompune), balonul este spart cu un ciocan, eliberând otrava care ucide pisica. Interpretarea de la Copenhaga a mecanicii cuantice (în principal a fizicienilor Niels Bohr și Werner Heisenberg) spune că, după un timp, pisica este în același timp vie și moartă. Cu toate acestea, când te uiți în cutie, vezi pisica fie vie, fie moartă, nu atât vie, cât și moartă. Rezultă întrebarea: când se termină de fapt exact suprapunerea cuantică și când realitatea se definitivează într-o posibilitate sau alta. Adică când pisica este moartă sau vie.

Ceea ce mă duce cu gândul la schimbarea la față. Petru, Ioan și Iacov picați din Lună asistă la un eveniment unic. Petru se închipuie constructor de așezăminte religioase-n vârf de munte. Un alt fel de pisică, dar cu trei cozi. Ei erau trei, beneficiarii colibelor tot trei, deci trei colibe. A fost nevoie de o două intervenții competente să-i taie avântul. Sau cozile pisicii. Și ulterior a mai fost nevoie de un eveniment unic: învierea.

Învierea a fost dovada sigură a competenței. Ea rămâne ca test absolut. Dar în același timp ea rămâne și un test al loialității. Învierea nu face posibilă existența pisicii cu trei cozi a lui Petru, nici a pisicii mele cu două cozi, ci aduce mai degrabă cu Pisica lui Schrödinger. Avem de-a face cu o realitate paradoxală. Împărăția cerurilor este aici, dar nu încă. Ceea ce dizolvă competențele-n loialitate. Cea față de un eveniment ce a avut loc acum 2000 de ani. Realitatea învierii. Combinată cu ridicarea la cer și pogorârea Duhului și apariția unei noi realități. Cea a bisericii. Biserica este sfântă, dar are neghină. Viața creștinului este veșnică, dar trece prin moarte.

Anul 2020 fără Covid a existat pentru toți cei ce au trăit această realitate în chip duhovnicesc, dincolo de neajunsurile unei Biserici sfinte dar imperfecte. Cu sau fără competenţe. Deocamdată.

Repetiție generală cu costume


Mascarade: jeu de société chez Jeux de NIM

 
 
Ei da. Repetiție generală cu costume de epocă. Asta este în curs de desfășurare. Coviv-necovid repetiția mater studiorum est, dac-ar fi să adaptăm celebra zicală romană. Romană, nu română.
 
Adică cu ce ne confruntăm în ziua de azi? Cu costumație impusă. N-am fost invitați, am fost forțați. În faza actuala parcă toată lumea e un bal mascat. Cum s-ar numi altcumva? Era pe vremuri o emisiune ‘Cu mască și fără mască.’ trebuia sa ghicești cine era în spatele măștii. Azi cu atîtea teorii ale conspirației, cu atîtea fake news, nu mai are sens să ghicești. Singura scăpare este dacă crezi. Indiferent ce, ancorarea într-o conspirație sau alta, în ‘adevărul’ comunicatelor (dacă o fi și ăla adevăr…) oficiale, într-o scriptură sau alta îți dă tăria (falsă sau nu) de a rezista împotriva dușmanilor. Mai pui o manea să moară dujmanii, mai tragi un imn religios sau național-religios și aștepți. Aștepți? Ce?
 
Aștepți să se termine balul. Poate vor obosi muzicanții și nu vom mai dansa așa cum ne cînta muzica. Sau pleacă toată lumea la muncă-n străinătate. Ar fi și asta o soluție. Dacă nemții vor agricultori, doctori și îngrijitori de la noi, de ce n-ar vrea și polițiști, mecanici, aitiști și artiști de la noi? Șenghenul pare mai aproape decît oricînd, dacă nu în teorie, cel puțin în fapte.
 
Na, că m-am luat cu vorba și am uitat de repetiție. Ei da, asta a fost o repetiție generală cu costume. Ca la teatru. Sau la nuntă, mai nou. Să iasă bine. Nu s-au scos tancurile ca la rivoluție, loviloție sau execuție. Dar s-a cîntat imnul, s-a pus trupili pi stradă, s-a introdus interdicția de circulație. S-a raționalizat papa – vezi interzicerea exporturilor de produse alimentare, primul pas spre raționalizarea alimentelor. România, grînarul Europei… Mai să raționalizeze și lemnul. Dar ce să vezi, nu s-a interzis exportul de lemn…
 
Deci, ce face repetiția? Repetiția, ce se desfășoară conform unui scenariu, sub atenta supraveghere și îndrumare a factorilor de decizie ce au venit cu o idee inspirată are cîteva obiective. Dar astea nu se spun în gura mare. Meseria se fură. Ca și secretele… Ei, despre secrete alta dată. Acum să vedem ce-ar fi după în epoca post-bal mascat.
 
În epoca comunistă nimeni nu s-a gîndit cu seriozitate ce va fi după. Cum va trebui să reacționăm. Ce ar trebui să schimbăm și de ce. Pe ce ne-am bazat în acele condiții – care în treacăt fie spus, ne bîntuie și azi… Pe înțelepciunea milenară a poporului român. Unde ne-a dus? Pe înțelepciunea biblică. Cine a dat doi bani pe ea? Am acționat și am re-acționat tot conduși de instinctele drasajului comunist. Pavloviada, Daciada, Cîntarea României și ședințele de partid au fost mai tari. Mai aproape de neuronii activi. Pentru că n-ai cum să gîndești altcumva dacă nu ești pregătit din timp să dezbați, sa contești, să pui sub semnul îndoielii, să încerci sa găsești soluții. Altele decît cele pentru asigurarea nevoilor de baza pentru supraviețuire.
 
Ca urmare, ne-am trezit cu puterea în mîini și n-am știut ce să facem cu ea. Au știut alții. Cei ce ne conduc și azi. Ne-am trezit cu libertatea în mîini și ne-am vîndut-o. Dar despre asta altă dată.
 
Să zicem că repetiția generală se încheie mîine. Ce vom face? În mod firesc vom face provizii. De tot felul. Dar oare ăsta să fie obiectivul pe care trebuie să-l atingem? În caz de ceva să ne luăm nu numai masca pregătită, ci și costumul? Să fim gata să stăm în izolare mai mult, mai ușor, mai bine, mai confortabil? Pentru ce? Ca să trăim? Oare nu e exact asta punctul în care ne-a adus comunismul în ultima sa fază? N-am stat toți acasă cu antenele noastre spre alte posturi tv, cu parabolice, videouri și deck-uri cu capete de cristal? Și ce dacă ne tăiau curentul sau apa caldă? Și ce dacă nu vorbeam în public? Vorbeam acasă ce aveam chef. Ah, ce bancuri se spuneau pe vremea aia! Și ce dacă ne țineau în frig? N-avea fiecare bucătărie de bloc cîte un horn? Ne-au raționalizat mîncarea? N-aveam noi cunoștințe în branșă? N-a murit nimeni de foame. Ba încă era bine: n-aveam atîția supra-ponderali…
 
Deci, pe de o parte, riscăm să reacționăm în același model al conservării, de fapt, a instinctelor primare. Pe de altă parte, această educație – că ce altceva este repetirea acestor obiceiuri la nesfîrșit – nu ne pregătește pentru epoca de după spectacol, bal mascat sau cum vreți să-i spuneți. Pentru că va fi viață și după. Doar că nu știm exact cum va fi ea.
 
Eu zic – ca unul prudent – ei da, vîrsta își pune accentul, să ne pregătim pentru activitatea în caz de ilegalitate. Adica de intrarea Bisericii sub interdicție. Cam ca și pe timpul comunismului. Interesant ca acum cînd toată lumea strigă pace-pace, nimeni nu mai amintește un alt dicton roman, la fel de bine știut, dar nebăgat în seamă: Si vis pacem, para bellum…
 
De ce în condițiile în care Biserica este mare parte paralizată în practică nu se găsește nimeni să scormonească în teorie, în orice altceva, să vadă dincolo de evenimente? Dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber (activitatea guvernelor) sau dincolo de ce nu se vede (SARS-CoV-2 sau alte cauze) și să sune din trîmbiță? Cu atît mai mult cu cît este o situație generalizată pe plan mondial. Suntem din nou nepregătiți, dar de data asta la scară mare. Foarte mare!
Spectacolul adevărat, real, se va juca. Cu noi. Depinde de noi dacă vom juca rolul impus de un regizor sau de Regizorul nostru personal.

 

De(spre) Trinitate


M-am tot căznit să caut o lucrare literară haioasă ce ne-a fost citită în urmă cu mulți ani de un prof. Nu știu dacă eram la liceu, că aveam o profă și aia nu ne citea nimic. Încasam un 4 dacă noi nu citeam…

Deci faza era cam așa: pe la sfîrșitul secolului XIX, începutul celui următor, un ardelean de origine peizană luă drumul Vienei împreună cu cîinele său. Ajuns acolo în căutarea fiului său (parcă…) și obosit de atîta preumblare poposi într-o mîncătorie indigenă. Un domn local îl invită să stea la masă cu el și mai sporovăiră cîte ceva doar-doar o să vină mîncarea comandată. Domnul dispăru pentru cîteva momente, timp în care apăru chelnerul cu o porție de stridii. Cum vienezul întîrzia, ardeleanul nostru își luă inima-n dinți (nu ca s-o mănînce…) și puse mîna pe o stridie. Stridia, șmechera, alunecă dintre degetele călătorului nostru obosit și ateriză sub masă după o scurtă incursiune în propria-i gură. Acolo figura se repetă cu cîinele ce nu reuși să supună acea vietate nemaivăzută și nemaiîntîlnită. Ghinion.

Ca să nu pară nesimțit că risipește mîncarea omul nostru rupse o bucată din ziarul citit de vienez și convinse oarecum stridia să revină pe găoacea ei de scoică, aflată pe platoul original. Momentele de dispariție fiind terminate, cel ce comandase stridiile apăru în fine la masă. Ardeleanul nostru nu se mărturisi de păcatele sale și ale cîinelui, dar îl întrebă cu un iz de invidie în glas cum se mănîncă harabotnița aia de monstru. Co-meseanul său îi făcu o demonstrație practică:

-O iei așa… o dai prin sare, o dai prin piper și o arunci în fundul gurii, înghițind-o! Și gata. Un zîmbet de satisfacție și bunăstare i se putea citi pe fața de bonvivant a vienezului.

La care concetățeanul nostru se spovedi imediat:

-Măi, ce bine ți-a ieșit! Că și eu și cîinele meu am încercat de cîteva ori s-o înghițim și nu nio ieșit!

La așa spovedanie, fața vienezului se schimbă. Deveni galben-verde. Duhovnicul ocazional o luă la fugă ținîndu-se de gură și dispăru rapid după o ușă. Ardeleanul nostru nu mai așteptă canonul, ci se făcu nevăzut în tumultul străzilor vieneze. La urma-urmei nu voia să piardă vremea prin Viena. Venise cu o misiune.

Cam așa este tratată Trinitatea în bisericile evanghelice. Ce este ea? Un fel de stridie alunecoasă ce este stăpînită de cîțiva inițiați, după ce-i tăvălită prin sare și piper ca să fie înghițită rapid. Neofiții o privesc cum stă pe platou, dar nu îndrăznesc să se atingă de ea decît în absența celui ce a comandat-o. Alunecoasă cum pare, de cele mai multe ori ajunge sub masă, unde cîinele flămînd vrea să o hăpăie, dar nu reușește. Așa că este repusă pe platou cu multă grijă. Se găsește și un bonvivant plin de sine să făcă cîte o demonstrație. După care se face verde la față.

Dincolo de lapte și bucate tari, cred că în Biblie Trinitatea este un subiect absent, ez saci, și în absența altor fructe de mare cum ar fi homoousios, ousia și altele de acest gen, stridia pare o ipostază alunecoasă, greu de neînghițit.

Totuși, pe cînd un platou profi (nu marfă de la Profi) de(spre) Trinitate? Sau pentru așa ceva trebuie să mergem la Viena?

Pe de altă parte…


Pe de altă parte apare atunci cînd vrei să introduci ceva diferit de ceea ce ai spus pînă atunci. O contradicție, o antiteză sau ceva asemănător prin care vrei să exprimi ceva diferit. De exemplu, de cele mai multe ori nu joc la loto. Pe de altă parte cînd este un pot mare, risc și eu cinci lei…

Pe de altă parte introduce și partea plină a paharului după ce ai prezentat de ce ți se pare că paharul este pe jumătate gol. Așa cum spuneam ieri, biserica se bate singură pentru că este mai mult despre biserică vs. biserică decît despre ne-credincioși sau credincioși vs biserică. Pe de altă parte trebuie menționat că biserica face multe lucruri bune. Aici bineînțeles înțelegerea depinde de definiția bisericii (iar ajungem la asta?) și la existența sau inexistența clerului.

Și atunci vedem că biserica are case de bătrîni, case pentru copiii orfani, îi ajută pe oamenii sărmani și năcăjiți, adună fonduri pentru cei sinistrați, contribuie la buna înțelegere între oameni în general, între soți în special și promovează ascultarea de autoritățile de tot soiul. Ba cîteodată biserica donează și bani pe lîngă că pune la dispoziție locuri de muncă.

Dar astea toate ni se par lucruri cît se poate de normale și naturale, ce decurg din chemarea bisericii. Să nu uităm însă că biserica are propriul sistem de învățămînt: școli primare, gimnaziale, licee și facultăți. Importante sau mai discrete, fețele bisericești de tot felul supraveghează doctorate, deci au o mare influență asupra formatorilor și formării celor ce sunt intelectualitatea țării. Ei sunt formatorii de caractere, de opinii, cei ce modelează prezentul și viitorul.

Nu am habar dacă biserica are și dispensare sau spitale, dar știu cel puțin două locuri, unul în Arad, altul în Iași în care funcționează cabinete medicale sub umbrela a două biserici evanghelice. Deci se poate.

În toate aceste întreprinderi biserica face investiții, suportă riscuri și poate trage unele foloase meritate. Asta ar trebui să se vadă în societate. Comunitatea care beneficiază de pe urma acestor servicii în mare parte gratuite și dezinteresate ar trebui să aibă un plus de ceva. Un indicator ce ar spune tuturor că acolo e mai bine, chiar dacă nu e mai mare bogăția. Acolo e mai frumos chiar dacă nu există mari artiști și e mai bună înțelegerea, chiar dacă nu există mari filosofi.

Dincolo de statisticile care indică zonele cele mai prospere a țării, ar trebui să existe, în opinia mea, statistici ce indică binele acestei nații. Și aici e chemată biserica să facă diferența. De ce este nevoie ca 2 milioane de români în străinătate să producă mai mult decît jumătate din cei ce sunt angajați acasă? Pentru că acolo lucrurile merg mai bine și cei ce vor să lucreze asta fac. De ce nu s-ar putea face asta și aici? Dumnezeu știe… noi ne facem că nu știm. Același lucru este valabil și pentru biserică. De ce biserica a schimbat locul doar departe cînd știm și noi prea bine că omul sfințește locul?

Probabil că la noi jumătatea goală a paharului este mai ispititoare decît cea plină. Pe de altă parte nu ne împiedică nimeni să vedem lucrurile exact pe dos. Dar atunci de ce nu facem nimic ca să schimbăm starea aceasta de fapt. Ne convine? Evident că nu! Și totuși, deși știm că avem un paradis la care putem avea acces dacă ne implicăm, ne mulțumim cu un veșnic purgatoriu din care răcnim nemulțumiți împotriva bisericii.

Cine știe, poate ar fi bine ca și noi și biserica să încercăm o mediere, o soluționare a percepției negative, a lipsei de implicare, de leadership sau mai bine zis a stilului de leadership existent în secolul XXI. Chiar mă întrebam cu cîteva zile în urmă, cu atîtea modele, avînd de unde să alegi și unde să te școlarizezi, care ar fi soluția/soluțiile în acest domeniu. Pe de altă parte biserica…

Note teologice de subsol (2)


sursa: http://scottpaeth.typepad.com/main/2014/05/the-barth-that-failed.html (merită citit articolul!)

Fără să reiau premisele primei mele note teologice de subsol aș mai adăuga ceva ce la noi în general nu se știe și ca atare se fac afirmații (puțin spus!) hazardate. Unul dintre foștii mei profesori, o somitate în materie și un geniu în gîndire, afirma într-un spațiu restrîns, dar avizat, următorul lucru:

Avusese ocazia să fie prezent la decizii importante (altele decît exmatricularea vreunui student rebel, alegerea culorii perdelelor de la ferestrele uniunii :-)). Erau prezente somități ale teologiei din întregul spectru evanghelic. A fost surprins să constate două lucruri.

Primul: atunci cînd deciziile implicau o deviație așa-zis liberală, spre surprinderea sa, unii teologi considerați liberali votau pentru o rezolvare evanghelică conservatoare.

Al doilea: între scrisul unui teolog catalogat ca liberal și predicarea sa exista o mare diferență, în sensul că predicarea nu devia de la conținutul evangheliei.

Aceste două enunțuri mi se par de bun augur, mai ales acum cînd Internetul este bîntuit de tot felul de demoni mai mult sau mai puțin personali, ce par să excludă (cine citește să-nțeleagă!) mai degrabă decît să îmbrățișeze frații.

Ca atare, melițele unor internauți de origine română marcați de liberalismul inexistent în teologia românească ar trebui să se oprească, cel puțin din considerente tactice: se fac de rîs. În România n-a existat și nu există pericolul teologiei liberale. Acest pericol a fost inventat (se știe de cine) pentru a plăti polițe.

Revenind la promisiunea din postul anterior, adică 1. teologia unui mare teolog evoluează; 2. cîteodată există e deosebire între ce crede un teolog și ce scrie același teolog, aș mai adăuga:

Dacă cineva (cu excepția ortodocșilor ce nu-l agrează deloc) îl citește cel puțin pe Augustin, va observa, dacă este dotat cu un minim de aparat critic, că acesta are, să zicem așa, o teologie de început, una de mijloc și alta, mai coaptă, de final. Nu degeaba a scris Retractări. Atenție, Augustin este cel mai prost citat, atît de către dușmanii săi, cît de către partizanii teologiei sale. Fie ei catolici, luterani, ortodocși sau ce or fi. Teologi de toate culorile, credințele și denominațiile îl citează pro și contra. Este Augustin atît de bun? sau atît de rău? Da. Și nu.

Trebuie menționat, și asta știe cam orice student la teologie dintr-o școală mai acătării, că gîndirea teologică a lui Augustin a evoluat. Eu cred că a fost ceva normal. Și că încă mai este. Cînd ști mai puține lucruri faci anumite afirmații. Cînd ești tînăr spui un lucru. Dar cînd ajungi să ai cunoștiințe mai largi, mai vaste, ți se pare că ce gîndeai în urmă cu ceva timp era limitat, îngust sau poate chiar derizoriu. Și ai curajul să afirmi altceva. Ai evoluat. Ești mai bun. Ești mai matur. Teologia ta este mai adîncă.

Dacă iau un exemplu din alt domeniu, se putea spune în secolul XVIII că fizica lui Newton este extraordinară. Dar în secolul XX s-a trecut la fizica cuantică. Nimeni nu o să moară de dragul lui Newton în secolul XXI, nu? Dar nici nu spunem că Newton n-a știut ce spune.

Cam tot așa în teologie. Origen a spus ceva. A fost contestat. I s-au ars oasele. Dar teologia a mers mai departe. Acum papa zice că vrea să dea voie preoților catolici să se căsătorească. Implică un adevăr văzut de toți, dar Biserica Catolică a staționat în gîndire în acest domeniu. Dar, ce bine că își schimbă canoanele. Eu mă întreb cum de unele culte moderne, cu manifestări biblice nu evoluează mai rapid dacă pînă și catolicii o fac… Dar nu despre asta vorbim.

Un alt exemplu ar fi Calvin. Nici nu s-a terminat Conciliul de la Trent că el l-a atacat. Hilar! Dar trebuie menționat că între prima și ultima ediție a Instituțiilor/Institutelor între 1536 și 1559există deosebiri. Asta și numai dacă luăm în considerare numărul de pagini.

În ceea ce privește teologia, teologul, ce crede și ce scrie el, și aici există o mare diferență între România și restul  lumii. Plecăm bineînțeles de la premisa autohtonă că mentalitatea românească pretinde că noi am pus coada la prună. Mi se pare însă straniu că aceiași români, vajnici apărători ai credinței strămoșești (de orice factură-o fi ea) fac abstracție de cinste și adevăr atunci cînd sunt în joc interesele materiale proprii, ale cultului sau cînd s-ar putea șifona fața vreunui fariseu renumit.

Deci același teolog poate gîndi una și scrie alta. Și eu am fost uimit de așa ceva, dar am suportat șocul și l-am acceptat. A fost și pentru mine o surpriză. Dar un teolog, la fel ca un polițist investigator sau un filosof pune întrebări imposibile la care tot el încearcă să răspundă sau le cere altora să răspundă. De aceea teologia este și o artă, un joc ce se joacă după anumite reguli la care cei neinițiați nu sunt invitați. Lumea doctorilor în ceva, sau mai bine spus comunitatea academică, are unele reguli stricte și nu poți să dai buzna, să spargi ușa sau să intri pe fereastră. Nu eu le-am inventat. Eu a trebuit să le respect. Și le voi respecta. Dar în același timp pot să scriu în așa fel încît să nu sughițe nimeni cînd mă citește și nici să nu împrumute de la profu de la patru dicționarul de termeni teologici.

Ca urmare, teologii scriu cărți ca să arate cum pot să gîndească, nu care este credința lor. Diferența se vede în ceea ce fac ei. Adică, pe limba tuturor, practica bate teoria. Sau viața bate teologia. De aia doctorul Sweitzer a deschis un spital în Congo. De aia Martin Luther King a luptat împotriva rasismului. Și a fost lichidat. Convingerile lor aplicate în practică le-au depășit teologia catalogată la colțul străzii drept liberală. De aia Karl Barth a militat împotriva regimului nazist.

Vorbind de Barth, îmi aduc aminte cu durere că la una dintre discuțiile accidentale de pe holurile LBC-ului anilor 90 doi din colegii mei români, unul cu înalte poziții în cult, au șters parchetul cu el, scoțîndu-l automat din lumea drepților morți întru Hristos pe motiv că-i liberal. Liberal-liberal, dar eu i-aș fi pupat mîna! Acum să vedeți că nu mă mai spală toată apa Iordanului că am făcut această afirmație… Îmi asum riscul.

Domnilor, teologia e ceva. Teolog nu-i oricine. Și gata.

sursa: Karl Barth 🙂

Teologia românească cea de toate zilele sau Miroslav Volf, Budha și testul elefantului


sursa:http://www.mbird.com/2012/09/knocked-unconscious-part-ii/peanuts-theology/

Teologia românească cea de toate zilele era calmă, distantă, pioasă și la locul ei. Cu greu puteai găsi un autor autohton evanghelic înainte de 1990. Mai mult îl bănuiai pe Richard Wurmbrand decît îl știai. În schimb stăinii erau pomeniți numai de bine. Nu contează cine erau, contează cum erau apreciați. Mai tot credinciosul avea acasă cîteva cărți de teologie populară intrate ilegal în țară. La astea se adăugau cărțile de cîntări, sau pe limba noastră cîntece bisericești, ce enunțau și ele o anumită teologie. E adevărat că autorii cîntecelor proveneau din diferite straturi ale credinței creștine, dar tocmai asta mă face să mă întreb cum de înainte de 89 nu ne dădeam cu cîntecele-n cap și acum ne dăm? Nu conta cine-i autorul (de cele mai multe ori enoriașul din bancă habar n-avea cine a scris textul, cine a compus melodia și din ce denominație face parte) și se cînta fără încruntări de sprîncene. O tempora! O mores!

Tot înapoi în România anilor 1990 baptiștii și penticostalii școliți la școlile profesionale de pastori de la București (ITB și ITP) și nu numai, au avut parte de un șoc cînd au stat față-n față cu cîțiva profi, doctori în teologie, cu studii făcute pe bune în adevărata lume academică, nu în România savantei de renume mondial ce polimeriza și poli-pruniza specific polimerii. A se citi Elena Ceaușescu. Tinerei sub 40 de ani le dădeau cu tifla eroilor credinței ce lăsau de obicei biserici întregi cu gura căscată după predici fulminante. Era bătaie de joc? Nu era bătaie de joc. Era realitatea. Senzația pe care ți-o lăsa o astfel de întîlnire era una de neputință, de inutilitate și primitivism. Și era vorba de teologie anul I made in GB! Ani și ani de studiu, de interpretare, de aplicare și de dogmă erau puse sub semnul întrebării. Teologia noastră cea de toate zilele era sub asediu. Care teologie?

Participanții cursurilor deja școliți autohton aveau un ego atît de mare încît unul dintre profi a prorocit că cutare personaj nu va îndrăzni să ia teologia de la zero de teamă să nu fie flituit de tinere de 18-19 ani cu convingeri la fel de puternice, dar diametral opuse. Chiar aș fi vrut să asist la o astfel de dezbatere teologică… Unii n-au riscat și au obținut doctorate fără studii în  teologie.

În fine, dacă tot vorbim de teologia noastră cea de toate zilele, după 1994 unii au suferit un șoc constatînd că pregătirea profilor de teologie în exercițiu la București era una pe măsura teologiei noastre cea de toate zilele. Parafrazîndu-l pe Caragiale se putea afirma că teologia asta era sublimă, dar lipsea cu desăvîrșire. Nu e un secret că domniile lor au scos cărți utilizînd această teologie de succes. Cărți ale unor autori străini și-au schimbat titlul, un pic textul și s-au tras concluziile ce trebuiau să rimeze cu teologia noastră cea de toate zilele. Apoi cărțile au ajuns pe rafturile bibliotecilor. Personale sau instituționalizate. Ei eu continuat să predea. Nu ar trebui să ne mai întrebăm care este calitatea teologiei lor, ci ce fel de teologie au născut în tărtăcuțele celor ce le-au citit produsele. Rezon! Cred că s-a închis cercul. Sau cerul…

Și acum despre Miroslav Volf. Păi nu este nimic de spus despre Miroslav Volf decît că a căzut în mediul românesc cu o astfel de teologie și că este judecat conform acestei teologii. Nu numai de teologi ci de tot felul de cititori de teologie românească, cea de toate zilele. Ce bine că Volf nu știe cine suntem, nici cum gîndim. Să sperăm că n-are prea mulți prieteni p-aici care să-i spună adevărul!

Volf a fost atacat, luat în derîdere, ironizat și minimalizat de teologii amatori de teologie populară românească. Ce știu ei despre Volf? Mai nimic. Dar asta nu contează. Volf le insuflă neîncredere, nesiguranță și dubii. Care ar fi motivele? Cu siguranță se găsesc în conținutul prelegerii de la ITP și printre rîndurile cărții recent traduse în limba noastră. Sau altundeva.

Și acum despre Budha. Nu vă speriați, n-am trecut la hinduism, nici nu sunt adeptul cristbudismului. Dacă cumva așa ceva chiar există. Dacă nu există, precis se va găsi un român vajnic care să-l inventeze. Sper să nu fiu acuzat de cristbudism, dar le dedic amatorilor de teologie românească o istorie povestită de Budha.

„Cîndva, demult, trăia un împărat, care chemându-şi servitorii, le-a spus:”Adunați-vă cu toţii, servitori credincioşi, apoi mergeţi de strângeţi la un loc pe toţi orbii din naștere din împărăţie, pentru a le arăta un elefant.”
„Prea bine, mărite” au spus servitorii, după care fiecare a plecat spre a îndeplini voia împăratului lor.
Când toţi orbii au fost adunaţi în locul desemnat de împărat, acesta a venit în mijlocul lor şi le-a spus, „V-am adus un elefant”. Un orb a pipăit capul elefantului, altul orb trompa, altul urechea şi aşa mai departe, fiecare crezînd că ceea ce a pipăit a fost un elefant.
Apoi împăratul îi întrebă pe orbi cum arată un elefant.
Cei care au pipăit doar capul elefantului au spus că elefantul este ca o oală. Apoi cei care au pipăit doar urechea au spus că elefantul este ca un coş de fructe; cei care au pipăit colţii de fildeş ai elefantului au spus că elefantul este ca un plug; cei care au pipăit trupul elefantului au spus că elefantul este ca un grânar; cei cărora au pipăit picioarele au spus că elefantul este ca şi coloanele ce susţin un templu; cei care au pipăit coada au spus că elefantul este ca o perie, iar cei care au pipăit trompa au spus că elefantul este ca un șarpe mare.
Apoi toţi orbii adunaţi în acea piaţă au început să se îmbrâncească şi să ţipe:

„Așa arată elefantul!”

„Ba nu, elefantul nu arată aşa!”

„Ba da!”

„Ba nu!”

În curând lucrurile au scăpat de sub control şi orbii s-au luat la bătaie.

Maestrul a încheiat, spunând „La fel sunt şi aceşti oameni ce își dau cu părerea despre lucruri pe care nu le-au văzut… Prin ignoranţa lor, sunt exact ca orbii din povestea cu împăratul: certăreţi şi deformând realitatea într-un fel sau altul.

Există în România niște indivizi ce pretind că sunt teologi. Adepții acestei teologii, cu sudalme și afurisiri l-au înghesuit pe Miroslav Volf într-o cutie cam strîmtă. Una bătută-n cuie. Pe măsura teologiei lor.

Despre mine


Cine am fost, cine sunt şi cine voi fi

Nu contează atât de mult cine am fost, dacă m-am acceptat aşa cum am fost sau dacă m-am schimbat în bine. Dar am avut şi eu ca mai toată lumea, momentele mele de rătăcire. Dacă vrei să conteze cine suntem, să lăsăm la o parte deosebirile şi să punem accentul pe asemănări. Dacă ne deosebeşte o lume, dar ne apropie doar o asemănare, punem face ceva împreună.

Nu contează dacă am făcut, realizat ceva. E trist dacă te-am făcut să suferi pe nedrept. E tot atât de trist dacă nu mi-ai spus nimic şi eu am impresia că totul e OK. Contează ce fac acum, dacă asta îţi face rău. Sper să nu fac aşa ceva. Dar oricine poate greşi. Chiar şi eu. Atrage-mi atenţia. Contează însă, ce fac, dacă te ajut! Împreună îi putem ajuta pe alţii.

Şi ce voi fi nu s-a arătat încă… dar sper să merg în direcţia aceasta până la capăt. Cine citeşte să-nţeleagă!

Mai multe  în posturile viitoare.