De(spre) Trinitate


M-am tot căznit să caut o lucrare literară haioasă ce ne-a fost citită în urmă cu mulți ani de un prof. Nu știu dacă eram la liceu, că aveam o profă și aia nu ne citea nimic. Încasam un 4 dacă noi nu citeam…

Deci faza era cam așa: pe la sfîrșitul secolului XIX, începutul celui următor, un ardelean de origine peizană luă drumul Vienei împreună cu cîinele său. Ajuns acolo în căutarea fiului său (parcă…) și obosit de atîta preumblare poposi într-o mîncătorie indigenă. Un domn local îl invită să stea la masă cu el și mai sporovăiră cîte ceva doar-doar o să vină mîncarea comandată. Domnul dispăru pentru cîteva momente, timp în care apăru chelnerul cu o porție de stridii. Cum vienezul întîrzia, ardeleanul nostru își luă inima-n dinți (nu ca s-o mănînce…) și puse mîna pe o stridie. Stridia, șmechera, alunecă dintre degetele călătorului nostru obosit și ateriză sub masă după o scurtă incursiune în propria-i gură. Acolo figura se repetă cu cîinele ce nu reuși să supună acea vietate nemaivăzută și nemaiîntîlnită. Ghinion.

Ca să nu pară nesimțit că risipește mîncarea omul nostru rupse o bucată din ziarul citit de vienez și convinse oarecum stridia să revină pe găoacea ei de scoică, aflată pe platoul original. Momentele de dispariție fiind terminate, cel ce comandase stridiile apăru în fine la masă. Ardeleanul nostru nu se mărturisi de păcatele sale și ale cîinelui, dar îl întrebă cu un iz de invidie în glas cum se mănîncă harabotnița aia de monstru. Co-meseanul său îi făcu o demonstrație practică:

-O iei așa… o dai prin sare, o dai prin piper și o arunci în fundul gurii, înghițind-o! Și gata. Un zîmbet de satisfacție și bunăstare i se putea citi pe fața de bonvivant a vienezului.

La care concetățeanul nostru se spovedi imediat:

-Măi, ce bine ți-a ieșit! Că și eu și cîinele meu am încercat de cîteva ori s-o înghițim și nu nio ieșit!

La așa spovedanie, fața vienezului se schimbă. Deveni galben-verde. Duhovnicul ocazional o luă la fugă ținîndu-se de gură și dispăru rapid după o ușă. Ardeleanul nostru nu mai așteptă canonul, ci se făcu nevăzut în tumultul străzilor vieneze. La urma-urmei nu voia să piardă vremea prin Viena. Venise cu o misiune.

Cam așa este tratată Trinitatea în bisericile evanghelice. Ce este ea? Un fel de stridie alunecoasă ce este stăpînită de cîțiva inițiați, după ce-i tăvălită prin sare și piper ca să fie înghițită rapid. Neofiții o privesc cum stă pe platou, dar nu îndrăznesc să se atingă de ea decît în absența celui ce a comandat-o. Alunecoasă cum pare, de cele mai multe ori ajunge sub masă, unde cîinele flămînd vrea să o hăpăie, dar nu reușește. Așa că este repusă pe platou cu multă grijă. Se găsește și un bonvivant plin de sine să făcă cîte o demonstrație. După care se face verde la față.

Dincolo de lapte și bucate tari, cred că în Biblie Trinitatea este un subiect absent, ez saci, și în absența altor fructe de mare cum ar fi homoousios, ousia și altele de acest gen, stridia pare o ipostază alunecoasă, greu de neînghițit.

Totuși, pe cînd un platou profi (nu marfă de la Profi) de(spre) Trinitate? Sau pentru așa ceva trebuie să mergem la Viena?

Pe de altă parte…


Pe de altă parte apare atunci cînd vrei să introduci ceva diferit de ceea ce ai spus pînă atunci. O contradicție, o antiteză sau ceva asemănător prin care vrei să exprimi ceva diferit. De exemplu, de cele mai multe ori nu joc la loto. Pe de altă parte cînd este un pot mare, risc și eu cinci lei…

Pe de altă parte introduce și partea plină a paharului după ce ai prezentat de ce ți se pare că paharul este pe jumătate gol. Așa cum spuneam ieri, biserica se bate singură pentru că este mai mult despre biserică vs. biserică decît despre ne-credincioși sau credincioși vs biserică. Pe de altă parte trebuie menționat că biserica face multe lucruri bune. Aici bineînțeles înțelegerea depinde de definiția bisericii (iar ajungem la asta?) și la existența sau inexistența clerului.

Și atunci vedem că biserica are case de bătrîni, case pentru copiii orfani, îi ajută pe oamenii sărmani și năcăjiți, adună fonduri pentru cei sinistrați, contribuie la buna înțelegere între oameni în general, între soți în special și promovează ascultarea de autoritățile de tot soiul. Ba cîteodată biserica donează și bani pe lîngă că pune la dispoziție locuri de muncă.

Dar astea toate ni se par lucruri cît se poate de normale și naturale, ce decurg din chemarea bisericii. Să nu uităm însă că biserica are propriul sistem de învățămînt: școli primare, gimnaziale, licee și facultăți. Importante sau mai discrete, fețele bisericești de tot felul supraveghează doctorate, deci au o mare influență asupra formatorilor și formării celor ce sunt intelectualitatea țării. Ei sunt formatorii de caractere, de opinii, cei ce modelează prezentul și viitorul.

Nu am habar dacă biserica are și dispensare sau spitale, dar știu cel puțin două locuri, unul în Arad, altul în Iași în care funcționează cabinete medicale sub umbrela a două biserici evanghelice. Deci se poate.

În toate aceste întreprinderi biserica face investiții, suportă riscuri și poate trage unele foloase meritate. Asta ar trebui să se vadă în societate. Comunitatea care beneficiază de pe urma acestor servicii în mare parte gratuite și dezinteresate ar trebui să aibă un plus de ceva. Un indicator ce ar spune tuturor că acolo e mai bine, chiar dacă nu e mai mare bogăția. Acolo e mai frumos chiar dacă nu există mari artiști și e mai bună înțelegerea, chiar dacă nu există mari filosofi.

Dincolo de statisticile care indică zonele cele mai prospere a țării, ar trebui să existe, în opinia mea, statistici ce indică binele acestei nații. Și aici e chemată biserica să facă diferența. De ce este nevoie ca 2 milioane de români în străinătate să producă mai mult decît jumătate din cei ce sunt angajați acasă? Pentru că acolo lucrurile merg mai bine și cei ce vor să lucreze asta fac. De ce nu s-ar putea face asta și aici? Dumnezeu știe… noi ne facem că nu știm. Același lucru este valabil și pentru biserică. De ce biserica a schimbat locul doar departe cînd știm și noi prea bine că omul sfințește locul?

Probabil că la noi jumătatea goală a paharului este mai ispititoare decît cea plină. Pe de altă parte nu ne împiedică nimeni să vedem lucrurile exact pe dos. Dar atunci de ce nu facem nimic ca să schimbăm starea aceasta de fapt. Ne convine? Evident că nu! Și totuși, deși știm că avem un paradis la care putem avea acces dacă ne implicăm, ne mulțumim cu un veșnic purgatoriu din care răcnim nemulțumiți împotriva bisericii.

Cine știe, poate ar fi bine ca și noi și biserica să încercăm o mediere, o soluționare a percepției negative, a lipsei de implicare, de leadership sau mai bine zis a stilului de leadership existent în secolul XXI. Chiar mă întrebam cu cîteva zile în urmă, cu atîtea modele, avînd de unde să alegi și unde să te școlarizezi, care ar fi soluția/soluțiile în acest domeniu. Pe de altă parte biserica…

Note teologice de subsol (2)


sursa: http://scottpaeth.typepad.com/main/2014/05/the-barth-that-failed.html (merită citit articolul!)

Fără să reiau premisele primei mele note teologice de subsol aș mai adăuga ceva ce la noi în general nu se știe și ca atare se fac afirmații (puțin spus!) hazardate. Unul dintre foștii mei profesori, o somitate în materie și un geniu în gîndire, afirma într-un spațiu restrîns, dar avizat, următorul lucru:

Avusese ocazia să fie prezent la decizii importante (altele decît exmatricularea vreunui student rebel, alegerea culorii perdelelor de la ferestrele uniunii :-)). Erau prezente somități ale teologiei din întregul spectru evanghelic. A fost surprins să constate două lucruri.

Primul: atunci cînd deciziile implicau o deviație așa-zis liberală, spre surprinderea sa, unii teologi considerați liberali votau pentru o rezolvare evanghelică conservatoare.

Al doilea: între scrisul unui teolog catalogat ca liberal și predicarea sa exista o mare diferență, în sensul că predicarea nu devia de la conținutul evangheliei.

Aceste două enunțuri mi se par de bun augur, mai ales acum cînd Internetul este bîntuit de tot felul de demoni mai mult sau mai puțin personali, ce par să excludă (cine citește să-nțeleagă!) mai degrabă decît să îmbrățișeze frații.

Ca atare, melițele unor internauți de origine română marcați de liberalismul inexistent în teologia românească ar trebui să se oprească, cel puțin din considerente tactice: se fac de rîs. În România n-a existat și nu există pericolul teologiei liberale. Acest pericol a fost inventat (se știe de cine) pentru a plăti polițe.

Revenind la promisiunea din postul anterior, adică 1. teologia unui mare teolog evoluează; 2. cîteodată există e deosebire între ce crede un teolog și ce scrie același teolog, aș mai adăuga:

Dacă cineva (cu excepția ortodocșilor ce nu-l agrează deloc) îl citește cel puțin pe Augustin, va observa, dacă este dotat cu un minim de aparat critic, că acesta are, să zicem așa, o teologie de început, una de mijloc și alta, mai coaptă, de final. Nu degeaba a scris Retractări. Atenție, Augustin este cel mai prost citat, atît de către dușmanii săi, cît de către partizanii teologiei sale. Fie ei catolici, luterani, ortodocși sau ce or fi. Teologi de toate culorile, credințele și denominațiile îl citează pro și contra. Este Augustin atît de bun? sau atît de rău? Da. Și nu.

Trebuie menționat, și asta știe cam orice student la teologie dintr-o școală mai acătării, că gîndirea teologică a lui Augustin a evoluat. Eu cred că a fost ceva normal. Și că încă mai este. Cînd ști mai puține lucruri faci anumite afirmații. Cînd ești tînăr spui un lucru. Dar cînd ajungi să ai cunoștiințe mai largi, mai vaste, ți se pare că ce gîndeai în urmă cu ceva timp era limitat, îngust sau poate chiar derizoriu. Și ai curajul să afirmi altceva. Ai evoluat. Ești mai bun. Ești mai matur. Teologia ta este mai adîncă.

Dacă iau un exemplu din alt domeniu, se putea spune în secolul XVIII că fizica lui Newton este extraordinară. Dar în secolul XX s-a trecut la fizica cuantică. Nimeni nu o să moară de dragul lui Newton în secolul XXI, nu? Dar nici nu spunem că Newton n-a știut ce spune.

Cam tot așa în teologie. Origen a spus ceva. A fost contestat. I s-au ars oasele. Dar teologia a mers mai departe. Acum papa zice că vrea să dea voie preoților catolici să se căsătorească. Implică un adevăr văzut de toți, dar Biserica Catolică a staționat în gîndire în acest domeniu. Dar, ce bine că își schimbă canoanele. Eu mă întreb cum de unele culte moderne, cu manifestări biblice nu evoluează mai rapid dacă pînă și catolicii o fac… Dar nu despre asta vorbim.

Un alt exemplu ar fi Calvin. Nici nu s-a terminat Conciliul de la Trent că el l-a atacat. Hilar! Dar trebuie menționat că între prima și ultima ediție a Instituțiilor/Institutelor între 1536 și 1559există deosebiri. Asta și numai dacă luăm în considerare numărul de pagini.

În ceea ce privește teologia, teologul, ce crede și ce scrie el, și aici există o mare diferență între România și restul  lumii. Plecăm bineînțeles de la premisa autohtonă că mentalitatea românească pretinde că noi am pus coada la prună. Mi se pare însă straniu că aceiași români, vajnici apărători ai credinței strămoșești (de orice factură-o fi ea) fac abstracție de cinste și adevăr atunci cînd sunt în joc interesele materiale proprii, ale cultului sau cînd s-ar putea șifona fața vreunui fariseu renumit.

Deci același teolog poate gîndi una și scrie alta. Și eu am fost uimit de așa ceva, dar am suportat șocul și l-am acceptat. A fost și pentru mine o surpriză. Dar un teolog, la fel ca un polițist investigator sau un filosof pune întrebări imposibile la care tot el încearcă să răspundă sau le cere altora să răspundă. De aceea teologia este și o artă, un joc ce se joacă după anumite reguli la care cei neinițiați nu sunt invitați. Lumea doctorilor în ceva, sau mai bine spus comunitatea academică, are unele reguli stricte și nu poți să dai buzna, să spargi ușa sau să intri pe fereastră. Nu eu le-am inventat. Eu a trebuit să le respect. Și le voi respecta. Dar în același timp pot să scriu în așa fel încît să nu sughițe nimeni cînd mă citește și nici să nu împrumute de la profu de la patru dicționarul de termeni teologici.

Ca urmare, teologii scriu cărți ca să arate cum pot să gîndească, nu care este credința lor. Diferența se vede în ceea ce fac ei. Adică, pe limba tuturor, practica bate teoria. Sau viața bate teologia. De aia doctorul Sweitzer a deschis un spital în Congo. De aia Martin Luther King a luptat împotriva rasismului. Și a fost lichidat. Convingerile lor aplicate în practică le-au depășit teologia catalogată la colțul străzii drept liberală. De aia Karl Barth a militat împotriva regimului nazist.

Vorbind de Barth, îmi aduc aminte cu durere că la una dintre discuțiile accidentale de pe holurile LBC-ului anilor 90 doi din colegii mei români, unul cu înalte poziții în cult, au șters parchetul cu el, scoțîndu-l automat din lumea drepților morți întru Hristos pe motiv că-i liberal. Liberal-liberal, dar eu i-aș fi pupat mîna! Acum să vedeți că nu mă mai spală toată apa Iordanului că am făcut această afirmație… Îmi asum riscul.

Domnilor, teologia e ceva. Teolog nu-i oricine. Și gata.

sursa: Karl Barth 🙂

Teologia românească cea de toate zilele sau Miroslav Volf, Budha și testul elefantului


sursa:http://www.mbird.com/2012/09/knocked-unconscious-part-ii/peanuts-theology/

Teologia românească cea de toate zilele era calmă, distantă, pioasă și la locul ei. Cu greu puteai găsi un autor autohton evanghelic înainte de 1990. Mai mult îl bănuiai pe Richard Wurmbrand decît îl știai. În schimb stăinii erau pomeniți numai de bine. Nu contează cine erau, contează cum erau apreciați. Mai tot credinciosul avea acasă cîteva cărți de teologie populară intrate ilegal în țară. La astea se adăugau cărțile de cîntări, sau pe limba noastră cîntece bisericești, ce enunțau și ele o anumită teologie. E adevărat că autorii cîntecelor proveneau din diferite straturi ale credinței creștine, dar tocmai asta mă face să mă întreb cum de înainte de 89 nu ne dădeam cu cîntecele-n cap și acum ne dăm? Nu conta cine-i autorul (de cele mai multe ori enoriașul din bancă habar n-avea cine a scris textul, cine a compus melodia și din ce denominație face parte) și se cînta fără încruntări de sprîncene. O tempora! O mores!

Tot înapoi în România anilor 1990 baptiștii și penticostalii școliți la școlile profesionale de pastori de la București (ITB și ITP) și nu numai, au avut parte de un șoc cînd au stat față-n față cu cîțiva profi, doctori în teologie, cu studii făcute pe bune în adevărata lume academică, nu în România savantei de renume mondial ce polimeriza și poli-pruniza specific polimerii. A se citi Elena Ceaușescu. Tinerei sub 40 de ani le dădeau cu tifla eroilor credinței ce lăsau de obicei biserici întregi cu gura căscată după predici fulminante. Era bătaie de joc? Nu era bătaie de joc. Era realitatea. Senzația pe care ți-o lăsa o astfel de întîlnire era una de neputință, de inutilitate și primitivism. Și era vorba de teologie anul I made in GB! Ani și ani de studiu, de interpretare, de aplicare și de dogmă erau puse sub semnul întrebării. Teologia noastră cea de toate zilele era sub asediu. Care teologie?

Participanții cursurilor deja școliți autohton aveau un ego atît de mare încît unul dintre profi a prorocit că cutare personaj nu va îndrăzni să ia teologia de la zero de teamă să nu fie flituit de tinere de 18-19 ani cu convingeri la fel de puternice, dar diametral opuse. Chiar aș fi vrut să asist la o astfel de dezbatere teologică… Unii n-au riscat și au obținut doctorate fără studii în  teologie.

În fine, dacă tot vorbim de teologia noastră cea de toate zilele, după 1994 unii au suferit un șoc constatînd că pregătirea profilor de teologie în exercițiu la București era una pe măsura teologiei noastre cea de toate zilele. Parafrazîndu-l pe Caragiale se putea afirma că teologia asta era sublimă, dar lipsea cu desăvîrșire. Nu e un secret că domniile lor au scos cărți utilizînd această teologie de succes. Cărți ale unor autori străini și-au schimbat titlul, un pic textul și s-au tras concluziile ce trebuiau să rimeze cu teologia noastră cea de toate zilele. Apoi cărțile au ajuns pe rafturile bibliotecilor. Personale sau instituționalizate. Ei eu continuat să predea. Nu ar trebui să ne mai întrebăm care este calitatea teologiei lor, ci ce fel de teologie au născut în tărtăcuțele celor ce le-au citit produsele. Rezon! Cred că s-a închis cercul. Sau cerul…

Și acum despre Miroslav Volf. Păi nu este nimic de spus despre Miroslav Volf decît că a căzut în mediul românesc cu o astfel de teologie și că este judecat conform acestei teologii. Nu numai de teologi ci de tot felul de cititori de teologie românească, cea de toate zilele. Ce bine că Volf nu știe cine suntem, nici cum gîndim. Să sperăm că n-are prea mulți prieteni p-aici care să-i spună adevărul!

Volf a fost atacat, luat în derîdere, ironizat și minimalizat de teologii amatori de teologie populară românească. Ce știu ei despre Volf? Mai nimic. Dar asta nu contează. Volf le insuflă neîncredere, nesiguranță și dubii. Care ar fi motivele? Cu siguranță se găsesc în conținutul prelegerii de la ITP și printre rîndurile cărții recent traduse în limba noastră. Sau altundeva.

Și acum despre Budha. Nu vă speriați, n-am trecut la hinduism, nici nu sunt adeptul cristbudismului. Dacă cumva așa ceva chiar există. Dacă nu există, precis se va găsi un român vajnic care să-l inventeze. Sper să nu fiu acuzat de cristbudism, dar le dedic amatorilor de teologie românească o istorie povestită de Budha.

“Cîndva, demult, trăia un împărat, care chemându-şi servitorii, le-a spus:”Adunați-vă cu toţii, servitori credincioşi, apoi mergeţi de strângeţi la un loc pe toţi orbii din naștere din împărăţie, pentru a le arăta un elefant.”
“Prea bine, mărite” au spus servitorii, după care fiecare a plecat spre a îndeplini voia împăratului lor.
Când toţi orbii au fost adunaţi în locul desemnat de împărat, acesta a venit în mijlocul lor şi le-a spus, “V-am adus un elefant”. Un orb a pipăit capul elefantului, altul orb trompa, altul urechea şi aşa mai departe, fiecare crezînd că ceea ce a pipăit a fost un elefant.
Apoi împăratul îi întrebă pe orbi cum arată un elefant.
Cei care au pipăit doar capul elefantului au spus că elefantul este ca o oală. Apoi cei care au pipăit doar urechea au spus că elefantul este ca un coş de fructe; cei care au pipăit colţii de fildeş ai elefantului au spus că elefantul este ca un plug; cei care au pipăit trupul elefantului au spus că elefantul este ca un grânar; cei cărora au pipăit picioarele au spus că elefantul este ca şi coloanele ce susţin un templu; cei care au pipăit coada au spus că elefantul este ca o perie, iar cei care au pipăit trompa au spus că elefantul este ca un șarpe mare.
Apoi toţi orbii adunaţi în acea piaţă au început să se îmbrâncească şi să ţipe:

“Așa arată elefantul!”

“Ba nu, elefantul nu arată aşa!”

“Ba da!”

“Ba nu!”

În curând lucrurile au scăpat de sub control şi orbii s-au luat la bătaie.

Maestrul a încheiat, spunând “La fel sunt şi aceşti oameni ce își dau cu părerea despre lucruri pe care nu le-au văzut… Prin ignoranţa lor, sunt exact ca orbii din povestea cu împăratul: certăreţi şi deformând realitatea într-un fel sau altul.

Există în România niște indivizi ce pretind că sunt teologi. Adepții acestei teologii, cu sudalme și afurisiri l-au înghesuit pe Miroslav Volf într-o cutie cam strîmtă. Una bătută-n cuie. Pe măsura teologiei lor.

Despre mine


Cine am fost, cine sunt şi cine voi fi

Nu contează atât de mult cine am fost, dacă m-am acceptat aşa cum am fost sau dacă m-am schimbat în bine. Dar am avut şi eu ca mai toată lumea, momentele mele de rătăcire. Dacă vrei să conteze cine suntem, să lăsăm la o parte deosebirile şi să punem accentul pe asemănări. Dacă ne deosebeşte o lume, dar ne apropie doar o asemănare, punem face ceva împreună.

Nu contează dacă am făcut, realizat ceva. E trist dacă te-am făcut să suferi pe nedrept. E tot atât de trist dacă nu mi-ai spus nimic şi eu am impresia că totul e OK. Contează ce fac acum, dacă asta îţi face rău. Sper să nu fac aşa ceva. Dar oricine poate greşi. Chiar şi eu. Atrage-mi atenţia. Contează însă, ce fac, dacă te ajut! Împreună îi putem ajuta pe alţii.

Şi ce voi fi nu s-a arătat încă… dar sper să merg în direcţia aceasta până la capăt. Cine citeşte să-nţeleagă!

Mai multe  în posturile viitoare.