Mircea Bulatov despre Cina Domnului


De unde frați și surori atâta conservatorism, atâta împotrivire la a împărtăși bucuria Învierii Domnului Isus?

Oare de ce această indicație restrictivă cu două zile înaintea primei duminici a lunii aprilie, tocmai în preajma sărbătorilor pascale, cu o săptămână înaintea celor catolice și cu două înaintea celor ortodoxe?

Finalul Recomandării CEx. al UBR in ce privește Cina Domnului in perioada de pandemie și prezentat azi 03.04.2020 cu două zile înainte de prima duminică din aprilie.

Ce să facem în situația crizei pandemice?

Întâi de toate, să nu ne abatem de la învățătura și rânduiala biblică. Crizele de un fel sau altul pot schimba împrejurările, nu Scriptura. Inovații de genul – Cina Domnului pe internet sau pe telefon ar modifica învățătura Domnului și practica apostolică.

• Unitatea Bisericii în părtășia la masa Domnului ar fi compromisă. Pastorul singur acasă transmite binecuvântarea prin telefon sau internet și fiecare credincios singur pune mâna pe pâine și pahar ca să recepteze binecuvântarea;

• Pastorul ar deveni un personaj eretic care își asumă puteri supranaturale de a transmite harul binecuvântării prin telefon sau internet și de a legitima împărtășirea fiecăruia cu pâinea și cu vinul lui. În lume sunt asemenea șarlatani care pretind că transmit puteri vindecătoare prin telefon, internet, obiecte, etc., contra donații, sau dacă beneficiarii pun mâna în locul durerii, sau pe ecranul televizorului, computerului, etc.,

• Solemnitatea celebrării Cinei Domnului ar fi înlocuită cu situații ridicole. Imaginați-vă situația unei femei credincioase cu un soț bețiv și batjocoritor, în momentul în care o vede luând sticla lui cu vin ca să bea la Cina Domnului.

Apoi, este bine să așteptăm în rugăciune și evlavie vremea când Dumnezeu va deschide ușa pentru a ne aduna laolaltă. Mântuirea noastră este asigurată prin credința în jertfa Domnului Isus în locul nostru. În această perioadă avem oportunitatea de a studia Cuvântul, de a stărui în rugăciune și de a depune o mărturie creștină frumoasă pentru cei din casele noastre.

Paul Negrut

Vicepreședinte cu educația

Întrebări retorice ce și le pun creștinii care nu au uitat alte vremi.

Crizele de un fel sau de altul nu trebuie lăsate să strice ADEVĂRUL scripturii. Iar acest ADEVĂR este înțeles de fiecare funcție de legătura pe care o are cu Cel Înviat. De aceea vă rog să mă iertați cei ce consideră gândurile mele, așternute mai jos, ca o greșeală.

Oare statul acasă din cauza agentului celui rău, COVID-19, nu este o detenție necesară pentru protecția trupului?

Dacă suntem înțelepți și o respectăm pentru a ne feri organismul de infecție, de ce am institui această privațiune a luării Cinei Domnului pe varii motive dictate de diverși lideri cultici, asupra sufletului pentru a-l face să sufere.

Oare modul cum au luat cina creștinii mesianici din lagărele naziste, ortodocșii de la Aiud, sau pravoslavnicii din gulagul sovietic au fost „inovații” sau a contribuit la întărirea celor ce se încredeau în Domnul chiar și în detenție.

Mesianicii din lagărele naziste luau cina doar cu bucățele de pâine reținute din felia aproape mucegăită dată dimineața. Seara, după ce pleca plantonul din baracă, unul rostea rugăciunea de binecuvântare în timp ce ceilalți țineau mâna pe bucățica de pâine ascunsă în buzunarul de la zeghe. Greșeau?

Ortodocșii de la Aiud, din perioada bestialei terori comuniste, deși considerau Sfânta Euharistie nu un simplu simbol sau un simplu rit ci o adevărată jertfă și o Taină, treceau peste opreliștea izolării singulare în celule și după ce „ascultau” transmise prin bătăi de lingură în pereți „cuvinte sfinte în alfabetul Morse – internetul deținuților” de la Părintele Felea sau Părintele Stăniloae, se împărtășeau singuri doar cu pâine și apă, având legătură în acele zile de Paști doar cu Domnul Isus. Cine erau acești „nechibzuiți” ce se „abăteau” de la „rânduiala biblică”. Erau cei mai periculoși infractori politici ai vremii, elita societății: avocați, arhitecți, comercianți, farmaciști, medici, ingineri, învățători, profesori, preoți, scriitori, subofițeri și ziariști, dar și cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moșieri, industriași sau diverși patroni. Ce ușor se uită că cei care au murit la Aiud (563 decese) în acei ani (1945-1965) au trăit clipe de zidire sufletească tocmai la aceste cine de taină „neortodoxe” luate de creștini ortodocși. Greșeau?

Creștinii din Gulagul sovietic socoteau o binecuvântare când reușeau (unii) la începutul verii să culeagă малина (zmeură) din jurul lagărului printre șirurile de sârmă ghimpată. Trăiau un eveniment sacru în sufletele lor. O striveau pe bucățica de pâine păstrată cu grijă, învelită într-o bucată de pânză, într-un buzunar, sau legată cu șnur la piept pentru Sfânta Împărtășanie. Simțeau că Hristos nu i-a părăsit și este acolo cu ei, înconjurat și El de sârma ghimpată. Simțeau că sângele Lui mântuitor este acolo în picăturile roșii provenite din zmeura strivită. Greșeau?

Închei gândurile mele lăsându-vă pe voi, dragi frați și surori să hotărâți fiecare în cugetul lui dacă ei au greșit, atunci, sau voi greșiți, acum, în modul cum luați Cina Domnului cercetați de Cuvântul Lui și al vremilor în care trăim și suferim.

„Dum­nezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.

                                                                                                            Paul Claudel

În închisoare, purtam asupra mea o bucățică din Sfânta Împărtășanie, păstrată pentru momente limită. O păstram într-o batistă curată, înfășurată și înnodată, fie legată cu o sforicică în jurul gâtului, fie chiar în buzunar, pentru a-mi fi la îndemână în momentele critice. În timpul perchezițiilor, n-o ascundeam. Aveam credință că ea se apără singură și mă apără și pe mine. Așa se întâmpla.

Când îmi venea rândul să fiu percheziționat, eram dezbrăcați și la pielea goală. Hainele și lenjeria, batistele, prosoapele și orice îmi aparținea erau pipăite la toate încheieturile  și cusăturile și aproape totdeauna tăiate și descusute. După ce milițianul îmi spunea să-mi iau boarfele, mă aplecam să le ridic și găseam batista cu Sfânta Împărtășanie deasupra lor, fie printre ele, neatinsă, nedezlegată, necălcată în picioare, așa cum aveau obicei să facă cu orice găseau asupra celui percheziționat.

O singură dată m-a întrebat la Jilava un milițian:

– Ce ai în batistă?

– Sfânta Împărtășanie! i-am răspuns fără să mă tem.

– Ia-ți bagajul și treci la cameră!

Mai mult de 15 ani am purtat la mine Minunea lui Dumnezeu, Minunea Minunilor Lui, Trupul și Sângele Fiului Său, în mâinile mele păcătoase de om pământean: și am ieșit cu această Minune afară!

Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Babel, 2012

Cu dragoste frățească

Mircea Bulatov

Ce folosește Dumnezeu: amvonul, blogul sau gazeta de perete?


Se pare că Dumnezeu nu mai tună din ceruri. Ni s-a explicat că e vorba despre un fenomen al naturii. Dar chiar și asiguratorii țin seama de acts of God. Totuși cum se exprimă Dumnezeu azi pentru omul de rînd? Vorbește doar în anumite locuri sau i-am restrîns libertatea cuvîntului și îl lăsăm să vorbească doar în anumite clădiri, folosind anumiți oameni? Cum comunică el cu omul post-modern?

Cineva, nu se știe cine, a avut năstrușnica idee să-și expună ideile pe afișier. Sau cum se mai spune prin unele locuri, avizier. A ieșit o gazetă de perete, o idee franțuzească nedemnă de înapoierea autohtonă. La noi nici nu se citea prea bine, nu se scria prea mult și nici nu se îngăduia o asemenea boroboață intelectuală. Mai întîi îți trebuia curajul nebunesc, apoi aprobarea eminenței autorități, apoi îndurarea șicanelor celor limitați la orizont și neuroni. În concluzie, a trebuit să apară comuniștii care voiau să critice tot ce nu era comunist, ba își făceau și autocritică, un fel de a te face pe tine însăți de rușine ca să nu fi făcut de alții.

Dumnezeu apărea la gazeta de perete ca un exemplu negativ. Rău, rău, rău!

Blogul ar fi forma electronice, o gazetă electronică, tot timpul pe culoarea verde la citit. Desigur există și interdicții alese de autor, dar în esență blogul este forma computerizată globalizată a gazetei de perete. Sau este amvonul personal al vreunui personaj sau altul ce se vrea vociferînd pe un anumit domeniu, pe toate domeniile sau care pur și simplu delirează de ți-e mai mare dragul.

Pe blog îți poți da în petec, poți să modifici ce ai afirmat în trecut, poți să ștergi și să pretinzi că ceva n-a existat sau din contră poți fabrica un articol pe care să-l antedatezi. E un joc, e un moft, e o caznă sau o pierdere de timp după cum îți cataloghezi hobby-ul: îți este indispensabil, e doar o distracție, un accident sau un dram de inconștiență. Cei mai periculoși sunt aceia care pentru care blogăreala este o îndatorire. Civică, cultică, aproape mesianică, un adevărat sacrificiu neînțeles de plebe.

Pe blog poți să afirmi ceva ce se știe, ceva ce nu se știe, ceva ce este probabil sau improbabil, să bați cîmpii de să vadă stele verzi făcînd aurora boreală să pară un palid și întîmplător fenomen al naturii.

Mă întreb cum s-ar numi blogul lui Dumnezeu? Mulți și-au intitulat blogurile de parcă ar fi Dumnezeu în persoană, dar nu mi se pare că el ar avea preferințe. Dacă ar fi Dumnezeu cîte accesări ar avea? I-ar interzice Satanei să-l critice? Poate Satana are un anti-blog… Sau mai multe.

Și așa am ajuns la amvon. Obiect ros de invidia celor ce nu au acces. Considerat sfînt de unii. O tribună de unde ar trebui să vorbească Dumnezeu. (Chiar dacă n-a folosit așa ceva.) Un fel de gazetă, poate chiar de perete. Un fel de blog un pic mai intrusiv și efemer. Destinat comunicării, în special religioase, o tribună a celor mai buni dintre cei mai buni. De la amvon vine cunoștiința, apar declarațiile, se dau direcții, se imaginează viitorul și se reinterpretează trecutul. Amvonul are totdeauna dreptate. Nici nu s-ar putea altcumva…

Cine l-a văzut pe Dumnezeu la amvon? Poate l-au auzit, dar nu e același lucru… Apoi pot să pun pariu că Dumnezeu ar putea folosi orice ca amvon. Dacă ar fi cazul.

Așa cum se poate observa, toate aceste mijloace sunt vectori ai adevărului. Declară, mai mult sau mai puțin infailibil că știm, impunem, rezolvăm și decidem. Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele. Toată lumea ce se respectă se prinde-n hora comunicării. Cine mai are timp să scrie o carte? Să gîndească dincolo de azi, de clipă, de efectul imediat al vorbelor sau al scrisului reflex? Tot mai puțini.

Comunicarea se micșorează aidoma filmelor ce nu au secvențe mai lungi de trei secunde. Cine mai poate urmări un discurs atît de lung? Ne pierdem atenția dacă ceva devine plictisitor. Și la așa diversitate normal că prezentăm sindromul creierului plictisit sau creierul de vîrsta desenelor animate.

Și ne mirăm că Dumnezeu a scris o carte. Cam lungă. Uneori plicticoasă. Dar strict necesară. Și Dumnezeu a scris un om. S-a întrupat ca să fie mai simplu. După aia am început noi să complicăm lucrurile. Și uite unde-am ajuns!

Mărturisirea de credinţă de la Westminster


Scriam în 2010:

Dincolo de redactarea mediocră şi prezentarea evazivă a Mărturisirii de credinţă de la Wesminster, această mărturisire baptistă marchează o piatră de hotar pentru Biserica Baptistă din Marea Britania, rămînînd extrem de relevantă şi pentru baptiştii romîni de după 1989. În anii 90 am primit și eu mai multe exemplare ale acestei mărturisiri din care citez.

Înainte de 1689 baptiştii din Anglia erau categorisiţi printre sectanţi în Marea Britanie. Statul anglican îi persecuta. Dar în 1689 s-a dat un decret de toleranţă religioasă şi ca urmare baptiştii şi-au modificat Mărturisirea de credinţă. Printre punctele mai interesante pentru noua situaţie socială din regat se află:

CAPITOLUL 23 – DESPRE LEGAMINTE SI JURUINTE

O juruinta (legala) este o parte din inchinarea religioasa, prin care o persoana jura in adevar, neprihanire, si judecata, il cheama pe Dumnezeu ca martor la ceea ce a jurat, pentru a-l judeca potrivit cu adevarul sau cu falsul continut in juramantul respectiv.

Numele lui Dumnezeu este singurul pe care oamenii ar trebui sa jure; si astfel sa fie folosit cu teama sfanta si reverenta; asadar a lua in desert prin juramant acel nume glorios si de temut, sau a jura pe orice alt lucru este pacat si trebuie desfiintat; totusi pentru confirmarea adevarului si incheierea conflictelor, juramantul este garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu; asa ca un juramant dupa lege, impus de autoritati acreditate in asemenea situatii, trebuie facut;

Oricine face un juramant garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa ia in considerare greutatea unui act asa de solemn, si sa nu faca nimic altceva in afara de ceea ce stie ca este adevarat; caci prin juramintele false, Dumnezeu este provocat, si pe aceia ce le fac ii plange pamantul.

Un juramant trebuie luat in sensul simplu si obisnuit al cuvintelor, fara echivoc sau rezerve mentale.

Un juramant, care nu trebuie facut niciunei creaturi, ci numai lui Dumnezeu, trebuie facut cu toata credinciosia si grija religioasa; dar juramintele monastice, monahale de viata izolata perpetua, de saracie declarata, si de ascultare obisnuita, sunt atat de departe de a fi trepte ale unei perfectiuni mai inalte, incat sunt capcane superstitioase si pacatoase, in care nici un crestin nu trebuie sa se incurce.

CAPITOLUL 24 – DESPRE MAGISTRATUL CIVIL

Dumnezeu, Domnul si Regele suprem al intregii lumi, a poruncit sa existe functia de magistrat civil, sub El, deasupra oamenilor, spre gloria lui si pentru binele societatii; si pe acestia I-a inarmat cu puterea sabiei, pentru apararea si incurajarea celor care fac binele si pentru pedepsirea celor ce fac raul.

Nu este o incalcare de lege pentru crestini sa accepte si sa execute slujba de magistrat cand sunt chemati la aceasta; aceasta slujba constand in mentinerea dreptatii si pacii, conform cu legile fiecarui regat si grup de state, pentru ca acum, sub Noul Testament, sa declare razboi in situatii cand aceasta este necesar si drept.

Magistratilor civili, fiind randuiti de Dumnezeu cu scopurile amintite mai sus li se cuvine supunere in toate lucrurile legii poruncite de ei, trebuie sa ne supunem noi in Domnul, nu doar de teama de manie, ci si de dragul constiintei, si noi trebuie sa facem rugaciuni si cereri pentru imparati si pentru toti cei care sunt in autoritate, pentru ca sub stapanirea lor sa putem trai in pace si liniste, o viata cinstita si dupa voia lui Dumnezeu.

O paralelă palidă după 1989 ar fi accesul neîngrădit al evanghelicilor în învățămînt, armată, poliție, barouri și diplomație. Cu toate că Scriptura a rămas neschimbată, condițiile sociale s-au modificat astfel că s-a schimbat și teologia evanghelicilor. Să nu uităm și să nu ne mințim: teologia se face într-un anume context cultural, politic, social.

Deci cum vom interpreta Scriptura și Mărturisirile de credință? Sau care dintre acestea două primează? Ce mai spunem despre conștiință?