Doctrine militare naționale: România


sursa: http://www.generalcomics.com/funny-directory/30/3013/02.php

Demult, tare demult, cam acum 35 de ani, am achiziționat o carte despre doctrinele militare ale unor state: România, Iugoslavia și încă vreo trei. Mă interesa Elveția, Israelul, Africa de Sud. Nu mă interesa doctrina URSS, SUA sau Panama. Era epoca blocurilor militare (NATO, Tratatul de la Varșovia, ASEAN, etc.). Nici nu aveam să caut doctrinele militare ale Germaniai naziste, ale Italiei lui Musollini, ale Franței și Marii Britanii din aceiași epocă. Erau istorie.

Era clar că fiecare stat cu pretenții își alcătuia/alcătuiește o doctrină de apărare proprie și făcea/face eforturi să o pună în aplicare. Doctrina României a fost imaginată, elaborată, modificată și adaptată treptat după retragerea consilierilor sovietici, distanțarea economică și ideologică față de URSS, invadarea Cehoslovaciei, intervenția militară turcă în Cipru, lovitura de stat a lui Jaruzelski din Polonia după scoaterea în ilegalitate a sindicatului Solidaritatea. Pe de o parte România dorea să-și apere teritoriul ducînd un război de apărare al întregului popor (colaborînd cu Jugoslavia), dar pe de altă parte se alinia acțiunilor statelor ce făcau parte din Tratatul de la Varșovia și reacționa la eventuale amenințări a blocului NATO, colaborînd cu vecinii ce aveau aproximativ aceiași orientare politică (Ungaria, Bulgaria, URSS).

De remarcat că doctrina militară română prevedea opoziția forțelor armate, a gărzilor patriotice și a formațiunilor de apărare ale tineretului și că după o mobilizare generală ar fi opus rezistență toți cetățenii români capabili să poarte o armă. Cartea nu analiza sorții acestei doctrine împotriva unui anumit dușman, dar cam toată lumea știa că singurul stat ce ar fi avut capabilitatea și voința politică să atace România era URSS. Doctrina era un bau-bau, o petardă care să atragă atenția opiniei publice că țara noastră este victima unui atac neprovocat. În  practică, o astfel de doctrină nu ar fi asigurat supraviețuirea statului român, mai ales că majoritatea orașelor importante, reședințe de județ, inclusiv capitala se aflau la o distanță de sub o zi de înaintare a unei divizii moto din cel de-al doilea război mondial.

În ciuda apelurilor radio dramatice ca Occidentul să ajute Ungaria și Cehoslovacia după declanșarea ocupării acestor țări de către trupele tratatului de la Varșovia (lipseau tratatele de alianță și asistență mutuală dintre aceste țări și NATO, existînd posibilitatea ca învazia să fie doar o provocare pentru declanșarea unui alt război mondial) Occidentul nu a intervenit. Avînd în vedere lipsa de reacție a Marii Britaniei și Franței ce garantaseră frontierele Poloniei în 1939 și lipsa reacției acestor țări împotriva Germaniei hitleriste, ce a dus la acapararea Cehoslovaciei și Austriei de către Germania nazistă, se pune întrebarea: ce șanse are un stat fără prea multă armată să se opună cu succes unui agresor (de obicei un stat vecin, mai puternic)?

Nu este un secret că în conflictele în care a fost implicată în istoria modernă, cu excepția Primului Război Mondial România a pierdut mai mult decît a cîștigat. De exemplu, în perioada comunistă sărbătoream Războiul de independență, fără să plîngem ocuparea și ruperea Basarabiei de către Rusia. Nu ne sărbătoream morții din Primul Război Mondial pentru că eram acuzați că devenisem o închisoare a popoarelor, fiind imperialiștii ce au ocupat fără drept teritoriile altor state (Basarabia și Bucovina). Doar în unele manuale de istorie existau informații despre participarea României la Războaiele balcanice. Preferam să le uităm. Am cîștigat și am pierdut Quadrilaterul.

Apoi în manualele de istorie nu existau explicații corecte despre intrarea României în Al doilea război mondial de partea Germaniei (aliată cu Ungaria ce ne-a luat Ardealul de Nord), campania de dinainte de 23 august 1944 era trecută sub tăcere.

Acum mă întreb care o fi doctrina militară proprie în cazul în care izbucnește un conflict. Dincolo de garanțiile NATO, de suspendarea unilaterală recentă de către Rusia a zborurilor Open Sky, la ce să ne așteptăm în fața unei Rusii tot mai agresive și a uni Occident pasiv. Pînă una-alta America e departe și frate cu noi e mai degrabă turcul, nu americanul. Între bulgari și sîrbii pro-ruși, între ungurii cu un guvern tot mai de dreapta și o Ucraină în curs de dezmembrare care ar fi cea mai eficientă politică de menținere a integrității naționale.

Trebuie să ne reamintim că România a refuzat investiția de la Ghimbav pentru producere a elicopterelor Cobra (mare nevoie o să avem de ele împotriva diviziilor de tancuri), nu mai produce singurul aparat de atac la sol ce nu era fabricat în URSS (IAR 93), avem prea puține avioane, tancuri vechi răsmodernizate și așa mai departe. Unde nu-s bani, nu e nici armată. Suntem la fel ca și înaintea celor două războaie mondiale: slab înarmați, cu o armată plină de promisiuni, fără experiență de luptă. Asta o fi doctrina noastră?

Despre blogerul adevărat și cel fals


sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din când în când mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Câteodată nici nu e nevoie să trag cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, m-ănţelegi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vânt – considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur pe vorbitor cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 80 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil cu desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții, cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestând cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă pe marginea farfuriei niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vârsta lui, părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decât de discursul funebru ce se anunța. Părea coborât din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decât papucii de molton. Avea un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul lui zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atâta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Ia uite! Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă-un pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gândesc și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gândesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amândoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, parcă trezit dintr-o fantezie de tip adolescentin, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un râgâit discret, o slăbire de curea și o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă însă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cât pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.  

Guvernu sa tîmpit!


sursa:http://adifferentvoice.wordpress.com/2008/06/14/lord-of-the-flies-i/

Știu, nu se scrie așa, dar cum să vă atrag atenția, că știe tot românu că guvernu s-a tîmpit!

După nenumăratele dovezi cu privire la exploatările subsolului patriei noastre, la drumurile făcute mai prost ca-n Congo, mai încet ca pe Marte și mai scump ca pe Soare, ai fi zis că le-a ajuns. Ei cu ale lor, adică cu mafioții lor, cu banii jecmăniți prin licitații trucate, cu contracte oneroase, cu subterfugii avocățești și cu mașinații parlamentare, noi cu ale noastre. Nu ne-ar fi deranjat prea tare nici dacă i-ar fi eliberat pe toți pușcăriașii ce au fost condamnați pînă la 7 ani. Cîndva tot o să fie liberi. Cîndva, dacă sunt recidiviști, tot o să ajungă înapoi.

Dar să scoți în afara legii pe oricine deține stupi de albine că nu e într-o asociație, e o aberație de cea mai mare magnitudine. În curînd o să fim amendați că ne mîncăm măcrișul din grădină, că nu facem parte din asociația mîncătorilor de măcriș! Ce vrea legea asta? O să dea mai multă miere albinele pentru că acum sunt asociați proprietarii stupilor? Vor fi trîntorii mai productivi în jocul de-a mama și de-a tata cu regina? Va depune matca mai multe ouă și mierea va fi mai bună? Se va vinde automat la export pentru că asociațiile de crescători de albine vor depăși concurența americanilor? Mai repede va dispare micul producător, mierea garantat naturală și pentru că numărul albinelor se va micșora va dispare polenizarea. Trăiască Ponta, împăratul muștelor! Cred că este cel mai bun titlu pentru ageamiul de Ponta, un habarnist în materie de drept internațional, de etică, morală și bun simț.

Ca să fim siguri că guvernu s-a tîmpit, guvernu mai dă o mostră: conducătorii auto ce iau autostopiști vor fi amendați! Se previne evaziunea fiscală! Ai încasat ceva, trebuie să plătești. Că așa fac transportatorii pe care se presupune că-i sabotezi. Cum o să dovedească polițistul că autostopistul ți-a plătit? Ai martori? Ai microfoane ascunse? Organizezi flagranturi pe toate șoselele patriei? Și cînd toți șoferii vor contesta procesele verbale ale polițiștilor, cum te vei descurca cu procesele? Ponta, că tot ai făcut facultate de drept, ce o să faci, o să inventezi tribunale mobile ca naziștii și ca sovieticii? Și cam cît va fi amenda pentru că ai luat-o pe baba Rada s-o duci pînă în primul sat? 1000? 2000? Acum cîțiva ani pe ruta Ghiorocului circula un microbuz ce apărea cu cinci minute înaintea autobuzului și lua mai toți călătorii. Toată lumea știa cine era, cei de la controlul rutier al transportatorilor știau, poliția știa, nimeni nu a făcut nimic. Chiar le-am spus, dar cică nu aveau ce să-i facă. Acum Ponta rezolvă situația și pentru asta merită un titlu: Ponta ai devenit și regele șoselelor!

Din lipsă de ocupație poliția rutieră va amenda șoferii ce iau autostopiști. Din lipsă de ocupație magistrații vor judeca. Cum delicvenții vor fi eliberați printr-o amnistie generală, e nevoie de alți criminali și mai periculoși să le ia locul. Să nu rămînă penitenciarele goale. În Finlanda există orașe fără secție de poliție, că poliția n-are ce să facă. Noi le găsim de lucru bugetarilor! Ponta ești un geniu, dar ai un guvern tîmpit! Tu ești prim-ministrul guvernului?

Împăratul muștelor, regele șoselelor, prietenul delicvenților cu șapte ani de „acasă,” Ponta devine cel mai titrat bugetar plătit din banii noștri. Io zic să-o dăm și-o primă: prima la dreapta! Pe prima la dreapta scrie IEȘIRE!

Lovitura de stat


sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:AnimECHECS-Le-coup-du-Berger.gif

Se uită cu atenție la toți băieții. Se înghesuiau unii-ntr-alții. Era încă frig. Îl va alege pe cel mai bun? Nu. Pe cel mai rapid. Era timpul.

– Hei, tu!

Se uitau toți la el. Cu ochi mari de copii nedumeriți. Întrebători. Poate nehotărîți. Erau gata să sară și-n foc pentru el. Ca vecinii lor cananiții pentru Moloh. Dar el se uita doar la unul. Doar la el. Le era greu să-și dea seama la cine anume. Făcu un semn cu mîna ca și cînd ar fi vrut să-i desfacă, să-i răsfire. Se lăsară pe mîna lui.

Erau așa de tineri…

Îl arătă cu degetul.

– Tu!

Păși cu sfială spre el. Îl ia în slujbă? Îl ceartă? Îl privea cu curiozitate. Îi bătea soarele-n ochi. Printre degetele mîinii stîngi răsfirate nu putea zări mare lucru. Dar nu-i păsa. L-a ales.

– Ia cureau mea, puneți-o și pleacă repede. Uite și recipientul. Să nu-l scapi, că-l spargi. Să ai grijă. Mare grijă.

Tînărul înghiți în sec. O să plece. Nu știe dacă se va mai întoarce. Se poate întîmpla orice. Orice…

Îi șopti la ureche taina. Numai ei trei o știau. Un secret mortal. O sentință..

A plecat liniștit însă. Îndoielile-i rămaseră în cort.

Arșiță. Scorpii. Șerpi. Idoli. Cetăți străine.

A ajuns pe seară. Erau toți adunați. Priviri crunte. Zăngănit de arme. Mirosuri de bărbat. Focul ardea domol. Îngăimă ca hipnotizat:

– Șefu, am… ceva…

– Șefu?  Care? Suntem mulți șefi p-aici. Zise unu mai înțepat, răstit și supărat.

– De aia ne merge așa bine! Rîseră cu poftă ca de-o glumă bună.

– Da… șefu. Era încurcat. Era prea întuneric. Poate nu era el. Poate-l confunda. Dacă greșea? Mare dandana ieșea.
Spuse așa, mai mult la întîmplare:

– Păi, tu șefu!

Nimeni nu îndrăzni să se ridice. Într-un tîrziu, parcă plictisit de tăcerea apăsătoare ce se lăsase un bărbat vînjos se ridică sprinten. Își scoase pe jumătate sabia din teacă. Era în primejdie? Doar nu se repetă povestea…

– Hai cu mine-n casă. Îl luă după umeri și-l împinse prin ușa întredeschisă. Un opaiț chior. Un pat mare și un burduf cu vin. Afară se auzi un nechezat. Cîteva răsete. Cineva rîgîi sonor.

Bărbatul se lăsă pe pat privind curios, cu interes, la tînărul fîstîcit. Ce avea să urmeze? N-avea idee. Părul i se confunda cu barba. Tînărul semăna mai mult cu o fată bine făcută. Trăsături fine, degete lungi, ochi umezi. Păcat de picioarele alea murdare de praf.

Era numai ochi și urechi. Și se-ntîmplă.

Nu-și venea crede ochilor și urechilor! Era… Nu putea fi adevărat! Visa!

Oare?

Ieși afară clătindîndu-se. Liniștea fu întreruptă de o întrebare simplă. Normală. Aproape banală.

– Ești bine?

Curiozitatea învinse:

– Ce-o mai vrut deșteptu ăla?

Era nehotărît. Dacă-l vor lichida? Dacă-i propria sentință de condamnare la moarte? Ei, ce mai conta! Asta nu era viață.

– Da nu-l știți? Ce să vrea? Știți voi… – începu prudent.

– Noi? Nu-i adevărat! Cine ți-a spus minciunile astea? Noi suntem loiali. Am jurat ca și tine… Nu ne du cu vorba…

– Păi uite care-i treaba: a zis că de acum încolo eu sunt șeful cel mare. Trebuie să-l lichidez pe cîinele ăla. M-a desemnat pe mine în locul lui. Peste toți…

Ca la un semn, toți fură de cord, se ridicară în picioare și începură să strige. Au sunat adunarea și au anunțat să știe toată lumea:

– Iehu e împărat!

Restul e istorie.

Hu keăs ăbaut crismăs?


sursa:http://www.jillstanek.com/2010/08/monday-funnies-8-23-10/

De ceva timp am devenit extremist. Nu mai vreau să sărbătoresc Crăciunul. Am ridicat steagul independenței. Sunt în minoritate, dar ce faină e senzația că ești unic! Acum numai islamiștii habotnici nu serbează luna-mondială-a-cumpărăturilor-fără-sens. Și curcanii ce-au fost sacrificați de sencsghiving.

Eu vreau să fiu original. Am să țin post, am să mă rog pentru mîntuirea lumii din posesia duhului posesiei de bunuri. Sper să nu mă atace și pe mine și să supraviețuiesc. Dacă mă atacă o să fug în grădină că e goală ca peștera lui Aladin după ce a trecut pe acolo canadienii ăia cu Roșia Montană. O să fiu ca sfîntu Anton în deșert. Invincibil.

Că cică crăciunul e sărbătoare creștină! Poate era. Sau poate va fi. Deocamdată dincolo de pomenirea nașterii Mîntuitorului ce semnificație are asta pentru ăi de prin Ierusalim și dă p-aiurea, mai pe românește vecinul de la parter, milițianu din colț, țiganu ce vinde țigări netimbrate sau afaceriștii, maneliștii, conțopiștii de prin televiziuni, zeare cumpărate sau judecătorii mai mult sau mai puțin înalte? Iaka mă întreb. Mie mi se pare că zero barat. Zilci. Canci. Nada.

Crăciunu lor vine, se consumă și apoi se aruncă la gunoi. O etică ofticată de contra-etica succesului. A banului. A lipsei perpetue de ceva fără de care nu ești fericit. Crăciun fericit? Numa dacă-ai cumpărat pentru toată lumea cadourile ce și le doresc. Numa dacă ai primit cadourile  ce ți le-ai dorit. Păi dacă se înroșesc telefoanele pe 112, dacă salvările zbîrnîie ca internetul de mare viteză o fi mare fericirea. Și mai ales dureroasă.

Moș Crăciun lovește, se întoarce și contra-atacă. Mai întîi la buzunar. Cel mai mare transfer de bani din buzunarele unora în buzunarele altora are loc de Crăciun. Și poliția nu face nimic! Furt domle la drumu mare! Prăbușirea fenei, caritasului și băncii agricole la un loc. Și toată România se bucură! La nivel mondial o valoare echivalentă cu fondurile femeii. Și nimeni nu dă faliment!

De crăciun se cîntă, se mîncă, se bea, se pleacă la petreceri, se dansează, se ard milioane de becuri de pomană, nu se lucrează și se așteaptă ca anul ce vine să fie și mai fericit. Bine că vine revelionul să ne facem la loc! Asta e o expresie de rit bahic: după ce te iau aburii, te mai și lasă. Decît să te trezești (și să te lupți cu regretele, depresia, paharele și vasele murdare) mai bine te faci la loc… Da capo maestro!

Nu risc să devin și mai extremist. Nu o să demonstrez de crăciun. Sunt adeptul lui Gandhi. Bine că a fost rivoluția dîn 89 înainte de crăciun că dacă ajungea poporul la crăciun mai răbdam comunismul încă un an. La beție românul nu face revoluție!

Eventual sărbătorește ceva…

Adio revoluție!


sursa:http://iwwlancasterpa.blogspot.ro/2010/04/cartoon-french-revolution-in-reverse.html

În urmă cu 24 de ani îi uram Bine ai venit revoluției. Eram trigăhepii! Ne-am îmbătat apoi prin București s-o mai dregem. Apoi am manifestat cu penețe și cu liberalii, dar au venit muncitorii ce nu gîndeau, dar munceau și au dat vina pe cei ce n-au mîncat salam cu soia la… Paris. Oricine putea băga de vină. După aia ne-am revoluționat la Tîrgu Mureș. De parcă nu găseam noi unguri în toată țara dacă trebuia… Secu a devenit sereii. Așa cum miliția a devenit peste noapte poliție și schimbarea uniformelor a însemnat și schimbare creierelor. Dar mai ales eliminarea responsabilității. Asta r-evoluție!

După aia a apărut Piața Universității. Un fel de zid al plîngerii, și al neputinței. Ultima soluție, înc-o revoluție! Și a venit așa-zisa lovitură de stat legionară. Proștii ăștia au uitat că din 1940 pînă în 1990 au trecut 50 de ani și că tinerii legionari aveau deja peste 70 de ani. În fine m-am prins de ce i-au ținut comuniștii în închisori: și la 70 de ani erau periculoși. Cum poliția nu făcea față și emisiunile teve ale armatei nu au provocat avîntul revoluționar al maselor pentru apărarea intereselor generalilor din umbra conducerii, au trebuit convocați tovarășii mineri ca să știm cît e ceasul lui Iliescu. Iliescu și Petre Roman au apărat cuceririle revoluționare cu serviciile secrete ale armatei și nu numai.

Dar nu le-au apărat prea bine că minerii au mai trebuit să revină în capitală cu luceafărul huilei. De data asta fără Petre Roman. Ultimele două dăți n-au mai ajuns pînă la București. S-au prins și ăi din cedere că luceafărul era un banal om negru.

În fine am luat-o la dreapta spre NATO, spre ue și cu stînga ce dădea în dreapta, dar și cu dreapta ce dădea în stînga, cu partide schismate, cu televiziuni cumpărate și cu presă de doi lei  am dat buzna-n capitalism. Sălbatic! De ciudă am plecat la lucru în adevărata lume a capitalismului cu iz de socialism prin Franța, Italia, Spania și Germania. Am uitat pe cineva? Ne-am lăsat de revoluții, dar ne-am dat la greve, manifestații și dorul calificării echipei naționale. Parcă aici ar merge o revoluție, dar nu-l mai băgați pe Pițurcă la înaintare.

Nu ne-a fost scris: cu toate că am vîndut ce aveam mai bun și am cumpărat ce era mai prost nu ne-am realizat. Revoluția capitalismului biruitor la orașe și sate a însemnat sărăcirea săracilor și îmbogățirea bogaților. După miliardarii de carton au apărut milionarii în euro. Au cam scăpătat și ei, dar uitați-vă ce drumuri avem! Pe cît de scumpe sunt ar trebui să le vindeam la kilogram la export ca să cumpărăm din străinătate altele mai bune și mai ieftine. Dar românu nu-i jidan! Nici… turc. Cine a pomenit revoluție în Turcia?

Ne-am vîndut și petrolul. Acum vindem pămîntul. Mîine vindem gazul. Nu de alta da de ce să-l ardem de pomană? Mai bine le plătim americanilor ca să putem să ardem gazul nostru. Am vîndut și aurul. Cui-i mai trebuie aur cînd avem atîtea exemple cu nu poți face mare lucru cu el. Ce a făcut Decebal? Au venit romanii și… haț! Ce am făcut cu tezaurul în 1917? I l-am dat Rusiei să-l țină bine. L-a ținut Lenin, l-a ținut Stalin, l-a ținut Hrusciov, l-a ținut Brejnev, apoi l-au vîndut. Doar n-o să facem revoluție pe tema asta!

În fine, n-o să mai facem revoluție și din alte motive: nu mai avem armată cu recrutare, ci armată profesionistă. Adio arme… popor! Nu mai avem miliție și secu cu recrutări din popor. Adio din nou! Cu serviciile secrete ce să zic? Revoluție? Cine s-o înceapă, Tokes? Are el alte treburi. Biserica românească? Doar nu-i proastă! Noi? N-avem timp de cît stăm pe feisbuc, mobile deștepte și tablete ce nu se înghit. Revoluție se poate face pe feisbuc, cu fotoșop, cu laicuri și cu poze-n balcon.

Revoluție, adio!

Adio, române!

Creștinismul nostru cel de toate zilele


sursa: http://www.splendorofthechurch.com.ph/category/saints-in-heaven/

Am văzut pe net că unii își scot ghiarele, își arată colții, ba chiar se zbîrlesc mîrîind că mai știu eu cine a trecut la ortodocși, că nu știu care a scris mai știu eu ce și așa mai departe. Poate sunt invidioși. Poate nu pot să admire curajul unui om care a decis să schimbe ceva în viața lui. Doar stau pe margine chibițînd și criticînd. Vorba aia, tot românul se pricepe la politică, la fotbal, la teologie și la orice altceva ce nu face el de obicei. Adică poate să critice pe toată lumea în orice domeniu că doar să dea din gură sau din pix nu doare.

Exact ca tovarășul lent-colonel de la statu major ce se uita la mine ca la un redus mintal întrebîndu-mă cu reproș în privire: ,,Ce-i asta băi soldat?” (nu chiar soldat, de cele mai multe ori era vorba de o parte anatomică a oricărui soldat, un pic alintată părticica aceea, de obicei nevăzută) – după care mai trăgea o înjurătură soldățească. Dar în armată deveneai imun la așa ceva. Era împotriva regulamentului, dar te gîndeai, ei da, am dat-o în bară, dar bara mea e mai mare decît cea a lent-colonelului care mă face cum mă face. Dacă eu mă fac că nu aud, poate se face și el că merge și așa… De fapt, mă alintă, parcă e ceva părintesc în eticheta ce mi-a atașat-o. Fie vorba între noi, tata sau mama nu m-au alintat vreodată în felul ăsta.

Ei, nu toți dintre noi pot să înjure ca toarășul lent-colonel. Acum se trag înjurături de internet, că nu suntem colonei.

Se încruntă, se înbățoșată, se umflă și se dezumflă scriind. Unii mai acid, alții și mai acid. Unii plîngînd, alții înfierînd, înfingînd ace, cuie, dînd cu biciul în stînga și în dreapta. Unii mai sar peste cal, depinde cît de mare sau de mic le-o fi calu. Recunosc, al meu e invizibil, așa că din cînd în cînd îmi administrează niște copite. Încă nu știu dacă e conștiința lui Pinnochio sau măgărița lui Balaam. Poate mai am o șansă dacă îmi dau seama.

Creștinismul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă astăzi, și în mod normal urmează și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri. Baiu nu-i că nu iertăm, baiu îi că ne facem mulți greșiti: cutare că a strănutat, cutărică că a tușit, cutăroiu că a rîgîit sau ceva asemănător. De parcă eu, noi nu strănutăm, nu tușim, nu rîgîim… Cel puțin pe ascuns, nu în văzul lumii!

Deci, dacă iată se despică cerul și vedem un tablou de ne stă mintea-n loc: de o parte stau sfinții ce-i critică pă net pă păcătoșii strănutători, tușitori, rîgîitori sau cum ar mai fi. De cealaltă parte stau păcătoșii ăștia ce nu știu ce să mai facă că nu mai pot să scoată nasu-n rai de cît sunt de afectați de metehne onomatopeice. Păcat că nu sunt niscaiva rudă cu Topîrceanu să mă exprim mai pe-nțeles… Am și eu unele lipsuri.

Deci, după cum spuneam, se despică cerul și ce să vezi, două partide: de o parte ăia frumoșii și criticoși, de celalată ăia frumoși și criticați. Acuma știu că nu se păsălește, că dacă ar fi în cer nu s-ar ruga ei așa cum zic eu, dar eu nu mă gîndeam la ei, eu mă gîndeam cum ar fi dacă… Poate am greșit și nu toți o să fie în cer, poate am greșit grav și bat cîmpii. Veți striga cu toții în stilul personajului colectiv a lui Caragiale: Dovada stimabile!!!

N-am. N-am dovezi. N-am visat. N-am văzut. Mi-am imaginat.

Păi cum ți-ai imaginat?

Păi, uitîndu-mă pă net! Acolo (sau de fapt, aici) unii dau cu maiu, alți sunt aplatizați de mai. Sau de octombrie.

Și atunci ce facem?

Nu știu. Poate ne rugăm.

Cum?

Creștinismul nostru cel de toate zilele, dă-ni-l astăzi, după cum iertăm și noi greșiților noștri…

Ai tăiat, ai tăiat! Ai încurcat-o! O să se abată asupra ta toate…

Ei, nu-i din Biblie!

Nu contează!

Dar de ce dați cu maiu?

Că meriți. Ca și cutare, ca și cutărică, ca și cutăroiu. Și ca greșiții noștri. Să-ți fie clar.

Oho! Îmi e. Coloneilor!

Mai este biserica Biserică? (1)


Photo credit of washing Jesus’ feet: http://paulandrewanderson.webs.com/footwash.html

Reacția unor creștini la sinuciderea fiului lui Rick Warren m-a făcut să mă gîndesc că poate oamenii aceia nu au nici una din cărțile lui în bibliotecă sau dacă au le vor arunca pe toate la gunoi. Ciudat? Nu. Asta e biserica. De mulți ani însă încerc să mă obișnuiesc cu asta, dar e greu. Așa că din cînd în cînd mă întreb: Mai este biserica Biserică? Ce a schimbat-o? De ce?

Fără să pretind că dețin monopolul cunoștiinței voi  încerca să răspund la aceste întrebări ce m-au frământat în ultimul timp.

Mulți dau o definiție a propriei biserici afirmînd prin aceasta că nu sunt de acord cu alte definiții. Adică cu toate celelalte. Oare chiar trebuie să definim biserica atît de precis?

Dorința asta ține probabil de insecuritatea noastră, a mea și a ta, a noastră și a lor. Ține de dorința de a deține controlul  asupra vieții. Dar nu și a cerului. N-ar fi fost mai simplu ca Isus să spună: Atenție! Watch my lips! Urmează definiția bisericii! Biserica este: cutare și cutare lucru…

Oricît de mult ar vrea unii să se convingă și să mă convingă, Isus nu definește EXACT biserica. El nu definește exact împărăția cerurilor, de ce ar defini exact biserica?

De aceea o biserică bine definită între ghilimele este o biserică matematică, inginerească, ermetică. După un timp această biserică rămîne cu definiția, dar își pierde sensul. Dacă a avut vreodat. Rămâne de fapt cu partea umană mai vizibilă (și destul de îngustă), admițînd în teorie partea cerească (care e extrem de mare), dar invizibilă, deci nu se supune controlului nostru.

Dacă vreți ceva din propria-mi experiență, ceea ce am încercat să spun mai sus este ceea ce am trăit în biserica baptistă. Osificarea, instituționalizarea, eficientizarea și dogmatizarea au făcut din ceea ce era (sau credeam eu că era) Biserica, o biserică. Adică altceva. Poate că m-am înșelat, dar avînd în vedere că tot mai mulți oameni gândesc ca mine, mă face să mă gîndesc la altceva… Mai ales că acest fenomen nu este propriu doar bisericii baptiste.

De la Isus la Pavel n-a fost decît un pas. Dacă mă uit la epistolele lui Pavel către corinteni, văd problemele acelei biserici sau acelor biserici și îmi spun că ceva s-a schimbat. Dacă Isus n-a definit precis biserica, Pavel a vorbit ciudat despre ea. Dar biserica de acum nu mai este biserica de atunci.

Recitesc textul din deschiderea epistolelor și mă mai liniștesc. Oare de ce nu a dat Pavel definiția bisericii în Corint sau pentru corinteni, să se mai termine cu problemele? De ce nu a fost precis sau mai precis? De ce nu a dogmatizat, ci a recurs în cele din urmă la MILĂ (apelînd de fapt la mila corintenilor)? Știa el ceva…

În Noul Testament biserica era adunarea celor care se închinau împreună lui Isus. În Faptele Apostolilor sunt enumerate câteva din întîmplările petrecute în biserica din Ierusalim care la începuturile sale se întrunea în templu sau în preajma acestuia. Această instituție religioasă a iudeilor i-a persecutat pe vechii și pe noii adepți ai lui Isus, ținta persecuției fiind cu precădere conducătorii lor. Reforma lansată inițial de Isus Cristos apare acompaniată de minuni, de o reacție populară tipică a unor aderări individuale și în grup specifice creștinismului și denumite mai tîrziu convertiri. Complexul acestor manifestări pun în antiteză templul și mișcarea (să îi spunem carismatică) reformistă a sistemului. Cu toate acestea marea diferență între vechiul sistem și noua instituție pe cale să apară era evidentă. Era în curs de desfășurare o reformă masivă. Mottoul nerostit era ascultarea de Dumnezeu vs ascultarea de autoritatea oamenilor.

Dincolo de vechiul subiect templu vs. biserica  emergentă (care merită analizat), mi se pare că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Acest lucru mă face să trag concluzia că așa cum templul nu mai era ceea ce Dumnezeu voia, există câteva lucruri pentru care biserica de acum nu mai este biserica de atunci. Dincolo de transformările de formă suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, cred că foarte multe biserici nu mai sunt ceea ce voia Dumnezeu la început. Iată două lucruri esențiale pentru care o biserică nu mai este biserică:

1. biserica nu mai este vulnerabilă și 2. biserica promovează o gîndire schizofrenică.

va urma

Dar din dar se face …rai?


Pe cînd locuiam încă la Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dacă am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și îi închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să îmi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam atunci cînd sosea cineva în vizită și uneori nu mă dădeam la o parte de a mă înfrupta din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri, pentru că era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să ai ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram la liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului că e mai bine să ai lucruri mai puține și mai de calitate, decît lucruri mai multe și mai de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce nu aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, ultima mașină. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia nici unui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea vorbi de alte daruri ce nu aparțin sferei materiale, dar sunt extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg la capitolul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să îmi dau seama și să savurez com-plotul. Era o prezentare despre care am spus de ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrata în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html

Scurgerea timpului şi desfăşurarea evenimentelor (3)


Luni ora 19 ne-am strîns la adunarea baptistă din Cicir comitetul, păstorul, încă trei fraţi şi subsemnatul. Din partea comunităţii au sosit păstorii Romică Iuga, Bozianu şi Teo Baltă. După ce am fost apostrofat că nu am răspuns apelurilor pastorului Onisim Mladin (eu cînd vreau să găsesc pe cineva mă uit în cartea de telefon sau întreb un prieten şi nu exîstă sănu îl găsesc dacă chiar vreau) şi că şi la Oradea am creat probleme, după cum afirma Romică Iuga (ceea ce confirmă încă o dată că acolo chiar erau probleme), pastorul Vasile Mich a deschis ostilităţile. În prealabil ni s-a spus că ei s-au autosesizat că există o situaţie de criză menţionată de pastor în urmă cu mai mult timp.

Pe mine şi pe Florin Lucaci, ne-a făcut pachet, aşa că de aici încolo ne-am auto-intitulat fraţii „Eugenia” – după celebrul biscuite cu acelaşi nume compus din doi biscuiţi între care s-a introdus o cremă. Acuzaţiile pastorului la adresa mea (le las pe cele la adresa lui Florin Lucaci pe seama lui) au variat de la ereziile de pe blog şi din ultima mea predică, pînă la conspirarea de un an încoace la subminarea autorităţii sale, la dezacordul faţă de cele 18 puncte la care trebuie să se conformeze un membru al bisericii sale (iniţial a susţinut că cei ce nu se conformează trebuie să plece din biserică, apoi s-a revenit, probabil că diavolul i-a spus să lase ştaketa mai jos) şi altele de acest gen. De menţionat că acuzaţiile au intervenit după ce, conform celor menţionate de păstor, de ceva timp în biserică începuse deja o trezire spirituală. No comment!

În toată pledoaria sa pastorul nu a adus o singură dovadă sau un martor pentru acuzaţiile sale fanteziste. Toţi fraţii prezenţi au fost audiaţi, Vasile Mich şi un alt frate părăsind mai devreme adunarea pentru a pleca la serviciu. De remarcat că în lipsa pastorului atmosfera a devenit mult mai relaxată.

După circa trei ore de discuţii aprinse trimişii comunităţii baptiste au constatat că nu e vorba de păcate sau alte lucruri grave, ci de cu totul altceva. Ei au plecat recomandînd ca Vasile Mich, Florin Lucaci şi Alexandru Nădăban să nu mai predice în perioada următoare (urma Paştele), comunitatea urmînd să trimită pe altcineva. S-a mai recomandat ca grupul de rugăciune de luni să se întrunească doar la „biserică”.

Ce credeţi că a mai urmat?

Paradisul, iadul şi purgatoriul (3). Cu ce ne deplasam.


Spre sfîrşitul anilor 50 şi la începutul anilor 60 deplasarea rapidă prin oraş se făcea cu bicicleta. Erau unele mai capitaliste şi mai arătoase, Moeve, Mifa, Diamant (astea cu schimbător în butuc, cu frîne pe ambele roţi, unele chiar cu vitezometru şi kilometraj), Riga şi bineînţeles, Carpaţiul. De damă sau bărbăteşti, mai frumoase sau mai proletare, fiecare pedala, fiind aproximativ egali. Nu am înţeles niciodată de ce proletarul nu trebuia să fie frumos, dar asta e o altă problemă. În Arad exista o pistă pentru biciclişti, între Intimul de acum şi UTA, folosită mai ales duminica de cei ce mergeau la meciurile de fotbal. Fiecare instituţie avea la intrare un rastel pentru biciclete, chiar şi Miliţia. Circula un mit ce pretindea că Aradul ar fi pe locul doi în Europa la numărul de biciclete, după Amsterdam. Hmmm….

Cum nu am avut bicicletă, am încercat să învăţ să merg cu bicicleta la bunici, cu bicicleta unchiului meu. N-am reuşit că era prea mare (bicicletele erau mari, adică pentru adulţi – cele de damă erau un pic mai mici – jumătate, pentru copii pină la 10 ani şi şi trei sferturi, o mărime intermediară între jumătate şi una normală pentru adulţi). Totuşi, într-o zi de vară, aproape de sfîrşitul anului şcolar am comis probabil cea mai mare infracţiune a vieţii mele: am furat bicicleta colegului meu Farkas Alexandru ce venise la colega sa de bancă (Micu Carmen) ce locuia în aceiaşi clădire cu mine, dar la altă scară.

L-am văzut de sus de la fereastră, am observat că nu şi-a încuiat bicicleta, am coborît în fuga cea mai mare cele două eraje, am încălecat-o şi dus am fost. Am ieşit cu ea pe stradă (b-dul V.I.Lenin) şi am început să pedalez ca nebunul, în contrasens pînă cînd un Morkvici gri m-a claxonat. Pedalam cu capul în jos, aşa că aş fi intrat exact în botul maşinii sovietice făcînd bicicleta (jumătate) Mifa praf şi probabil luînd contact cu asfaltul. Am revenit exact cînd colegul meu coborîse, constatase furtul, s-a panicat, după care a urcat înapoi revenind cu tatăl colegei mele. Între timp am pus bicicleta exact acolo unde era şi urmăream scena de sus, de la aceiaşi fereastră. Cu mîna întinsă spre locul de unde dispăruse bicicleta şi cu un „Aici era!” gîtuit de emoţia despărţirii de bicicleta scumpă şi frumoasă, rămase cu gura căscată şi cu ochii cît cepele. Încălecă şi plecă să îşi facă tema: mai era doar o oră pînă suna clopoţelul.

Apoi au invadat bicicletele sovietice, solide, grele şi lente. Dar, cea mai bicicletă pe care am pedalat a fost o semicursieră Favorit cehoslovacă a cărei pedale parcă mergeau singure! Pînă la apariţia bicicletelor mini, a fost visul meu. În 1974 am cumpărat la mîna a doua o bicicletă românească mini cu ghidon easy-rider, cu roată mai mare pe spate, albastru metalizat, căreia i-am modificat şezutul şi i-am îndoit ghidonul prost conceput. Am abandonat-o pentru că am plecat în armată: era prea lentă, prea incomodă şi deja demodată. În 1976, din primul salar după armată (1356 de lei) mi-am cumpărat un Sputnik ce mi-a fost furat în 1987.

La sfîrşitul anilor 50 în Arad dispăruseră birjele, ca mijloc de transport public, dar ocazional vis-avis de bunica mea, mai venea din cînd în cînd cu o birjă cu vreo doi lăutari ce îi cîntau în strună vecinul ei afumat bine, poreclit „a lu Goba”. În schimb la Pecica, acolo unde locuiau bunicii mei, am luat o birjă în drum spre staţia CFR, că altfel pierdeam trenul de ora 5. A fost cam ca la stop. Nu eram singurii, dar am prins automotorul ce tocmai se pregătea de plecare. Nu am mai avut timp să vizăm permisele CFR.

Taxiurile de stat Getax (Moskvici, Volga – în spate încăpeau doi adulţi şi doi copii – sau Pobeda, toate de producţie sovietică) înlocuiseră birjele în Arad, dar lumea se putea deplasa şi altcumva decît cu şofer sau cu bicicleta. Independenţa deplasării era dată de benzina ieftină, dar şi de nevoia de a ajunge la ţară de unde te puteai aproviziona.

Existau motoretele, ceva între bicicletă şi motocicletă. În această categorie intra şi motoreta Simson. Avea pedale, un motor mic, număr pe aripa din faţă şi pe cea din spate cu regiunea Banat şi îţi trebuia carnet de motoretă. Nu aveai nevoie de echipamente speciale în afara unei agrafe ce îţi prindea pantalonul să nu intre la lanţ la pornire cînd trebuia să pedalezi. Erau nişte motorete silenţioase, destul de estetice şi culmea vitezei era cam 40 km pe oră.

Sîmbăta după-masa şi duminica dimineaţa puteai să le urmăreşti în deschiderea concursului naţional de motociclism viteză, cînd probabil că treceau de 60 km pe oră în linia dreaptă din faţa Sfatului Popular. Se zvonea că nu o să mai dăm atîţia bani nemţilor pentru o motoretă şi vom scoate noi ceva, mai ieftin, că se producea în ţară. Cucui Virgil, medicul pediatru de la Policlinica CFR, ce îmi chinuise toată copilăria cu injecţii şi internări, voia să îşi ia un Simson, dar în cele din urmă îşi cumpără o motoretă Carpaţi, ce semăna (cam mult) cu Simsonul nemţesc. În prima zi cînd a venit cu ea la serviciu (iar eu am fost prezent cu tata la „control”) a urcat-o pînă la etajul 2 al policlinicii şi ne-a arătat-o triumfător: fusese mai scumpă decît Simpsonul! Cam aceiaşi culoare, fără pedale, un pic mai lungă, dar în general cam cu aceleaşi caracteristici, cu şa dintr-un plastic spongios, mai sărăcuţă, mai zgomotoasă, mult mai puţin fiabilă, Carpaţiul se încadra în gama produselor cu acelaşi nume ce îl puneau în mişcare pe român: bicicleta, motoreta (descrisă aici) şi mai tîrziu puţin, camionul.

Mai erau ţigări Carpaţi (cu sau fără filtru), ulterior avea să apară şi pistolul, ca şi prăjitura cu acelaşi nume. Cum nu am mai cumpărat motoreta de la nemţi, opţiunile s-au îngustat la Carpaţiul autohton, ce a devenit ulterior Carpaţi Super, cu o altă vopsea, cu ceva urmă de finisaj, dar cu aceleaşi metehne. Redai, holteiul de la parter îşi cumpărase una şi o tot desfăcea şi spăla. În cele din urmă s-a căsătorit şi a scăpat de ea. În pivniţele clădirii sau în boze improvizate se găseau diverse capacităţi cilindrice. Era un adevărat spectacol să îi vezi pe vecini cum se căzneau să îşi urce sau să îşi coboare odoarele, cum le spălau, le dichiseau şi apoi plecau cu soţiile. Dar cel mai interesant spectacol pentru noi copiii era atunci cînd le reparau (sau credeau ei că le repară) şi se căzneau să le pornească. Puteai observa cum un vecin ce pînă mai ieri era om cuminte şi serios, nu ai fi îndrăznit să nu îi spui „Săru-mîna”, se ambala ca un ţap sărind pe pedala de aprindere a motorului. Sau se enerva după ce constata că atunci cînd motorul era montat gata i-au mai rămas nişte piese pe care nu mai ştia unde să pe pună. În schimb noi eram experţi.

Mai existau şi motorete Jawa, mici, verzi şi graţioase, mai rapide ca Simsonele, dar nu la fel de rapide ca motocicletele cu acelaşi nume. Nu ştiu de unde, dar dacă mă gîndesc bine cred că de la rudele din străinătate, apăruseră motoretele Hercules, ce păreau de pe altă lume! Capitaliştii ăştia…Cromate lucios, cu culori deschise şi atrăgătoare, cu o formă futuristică, silenţioase şi invidiate, îţi treceau prin faţa nasului ca o fantasmă. După motorete urmau scuterele: Manet, în două culori (alb cu albastru, roşu sau verde), cu semnalizatoare la 90 cmc produse în DDR cu un duduit specific şi un claxon foarte ascuţit ce semăna cu o sirenă şi cele sovietice, clasice, foarte asemănătoare cu cele italiene, dar avînd o culoare greu de definit, ceva între albastru şi verde.

Primul pas în sus de la motorete erau motocicletele 125 cmc. Aici se încadrau K, MZ, Jawa, CZ, Csepel, Danuvia şi încă o marcă sovietică din care am văzut doar un singur exemplar. Cam tot aşa la 175. La 250  începea selecţia, MZ, Simson, Pannonia, CZ şi Jawa, iar la clasa superioară, de 350 cmc, IJ şi Jawa. Din cînd în cînd se mai putea vedea cîte un BSA sau un DKW pufăitor cu schimbător la rezervorul de benzină. Rar apărea cîte un NSU, o IFA .  Tot în Arad mai exista un frumos şi bine întreţinut MZ de 500 cu motor boxer ca al BMW-ului, vreo două Zundapp-uri de 1200 şi M-urile miliţiei. Motocicletelor mai mari li se mai putea ataşa un ataş, o cutie mai mult sau mai puţin aerodinamică în care putea sta un copil sau doi sau o persoană adultă. Am văzut o dată un demaraj, depăşire şi curbă a unui motociclist teribil ce a făcut toate astea cu ataşul în aer.

Tata a făcut şcoala moto pe motocicleta Zundap de 1200 cu ataş a miliţiei şi a căzut la primul examen. Spunea că Zundapului îi place viteza şi că cerea să fie schimbată viteza mai sus. N-am înţeles cum putea o motocicletă „să ceară” unui om aşa ceva pînă n-am condus şi eu. Cartea lui era plină de fotografii de motociclete de toate mărimile, capacităţile, destinaţiile şi naţionalităţile. Din păcate s-a pierdut. Victima colaterală a examenului căzut a tatălui meu a fost sora mea care a fost surprinsă în clasă în timp ce povestea despre acest eşec. A încasat-o acasă, după morala burgheză! Prima şi ultima experienţă moto s-a produs cînd tata m-a aşezat în faţa lui şi am mers cu 60 la oră pe drumul asfaltat dintre Vladimirescu şi Arad. Mi se părea că stăm pe loc.

Pentru motociclete şi motorete nu era necesară purtarea căştii (cu toate că după un timp au apărut în magazinele cu articole sportive), aşa că echipament de protecţie ţi-l confecţionai singur. Dintr-o manta de vinilin maro primită de bunicul de la colectivă pentru mai ştiu eu ce bravură, mama a croit o scurtă şi o cască clasică ca cele ale aviatorilor. Toţi am participat la aventură avînd în vedere că vinilinul era extrem de gros şi maşina de cusut Ileana nu reuşea să tragă materialul. S-au rupt cîteva ace, dar în final tata era dotat.

Cea mai lungă aventură pe motocicletă a fost Arad-Călimăneşti şi retur, cînd într-o vară ne-am dus să facem o cură de apă clocită. Pe malul Oltului am văzut primul şarpe din viaţa mea şi mi-am pierdut haina. Pe drumul de înapoiere a pierdut lichidul din acumulator (drumurile naţionale erau acoperite cu piatră cubică) şi motorul s-a oprit, dar un şofer experimentat (pe atunci eram mai ales din ăştia) i-a spus să pună apă de ploaie dintr-o baltă de pe marginea drumului şi aşa şi-a putut continua călătoria. Mama a tras o răceală zdravănă soră cu moartea, dar s-a refăcut rapid cu „vată termogenă” (o vată de culoare roz pe care dacă o stropeai cu oţet se încălzea şi te încălzea) şi cu piramidoane. Tot la Calimăneşti am învăţat o nouă expresie: „De, coana mare!”, un fel „Ia uite!” oltenesc, am trecut Oltul cu bacul şi am fost la bîlci, o chestie enormă (cu tiribombă, cîrnaţi, suc, capse, dulciuri şi iar dulciuri, fluiere, ceramică, înghesuială, băieţi puşi pe şotii şi oameni nervoşi, sticlărie, muzică, nelipsita baracă pictată pe dinafară unde puteai vedea femeia cu barbă, femeia cu corp de şarpe şi alte grozăvii) despre care numai Caragiale mai ştia să povestească. N-am întîlnit-o în schimb pe tanti Lucsiţa, moaşa diplomată.

La clasa motoretelor am observat prin 1970 apariţia unei motorete de culoare neagră, cu unele elemente cromate. Motorul era răcit cu aer, furca din faţă semăna cu cea a MZ-ului din generaţia a II-a, mergea încet şi parcă foarte turat. Călare pe ea se afla un miliţian ce părea prea mare, prea greu şi ăv cours prea albastru pentru aşa un vehicul. Pe ea o chema  Mobra, pe el îl chema sergent major. Ea era produsă la Zărneşti şi se afla în perioada de testare. Miliţieni să testeze motorete! – era o jignire adusă tuturor tinerilor ce tînjeau după un mijloc de transport mai dinamic. Aveai impresia că dacă fugi pe lîngă miliţianul de pe motoretă îl ajungi din urmă, poţi să îi iei chipiul de pe cap, să îi dai un bobîrnac în nas şi îl şi depăşeşti pierzîndu-te în zare ca la desene animate. După un timp a apărut în magazinul Auto-moto cu numele de Mobra 50. Costau ceva bani…

Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (2)


După ce am terminat armata la o unitate mai cu moţ, la „surdo-muţi” (cine citeşte să-nţeleagă!) aflată după sistem bolşevic în cealaltă parte a ţării, la Tecuci, am ajuns şi la Gărzile Patriotice. Un fel de armată populară de rezervă. Nici o legătură cu National Guard din SUA uăt-so-evă! Uniformele erau confecţionate dintr-un doc de proastă calitate ce se şifona numai dacă te uitai la el. De cele mai multe ori colegii ne întrebau zîmbind dacă şi azi ne-a călcat tancul. Simptomatic faptul că odată îmbrăcat în uniformă nu ne mai recunoşteam între noi! Instrucţie nixt. Mai participam la o tragere cu armamentul din dotare, în speţă carabina SKS, semiautomată. La prima tragere, din cauza vibraţiilor mi s-a deschis închizătorul şi m-am pomenit cu capacul închizătorului în ochi. Şoc total. Maiorul ce ne dirija a început să ţipe la mine de mama dracului. Şi eu la el. M-am dus cu autobuzul la cabinetul medical. Asistenta m-a procopsit cu un bandaj de toată frumuseţea peste ochiul drept. Eram de invidiat! Cea mai bună afacere au fost cele trei zile de concediu medical.

Altă dată ne-a dus să tragem cu AG 7. Vorba vine, era o amărîtă de ţeavă de puşcă introdusă in interiorul unui AG 7. Trăgeai cu agheul, dar împuşcai cu un trasor. Am nimerit tancul! Apoi am mai făcut o aplicaţie în curtea fabricii. Comandantul de pluton, colegul meu, inginerul Mircea Movileanu, îmi dădu o mitralieră veche cu bandă şi banda cu gloanţe oarbe. Eram recompensat că îmi plăceau armele. Ne-am urcat sus pe acoperişul plat al Centrului de calcul. Îl apăram de un eventual desant inamic. După ce am epuizat muniţia şi am respins atacul (închipuiţi-vă!), cel mai periculos lucru în care am fost angajaţi a fost să ne dăm jos de pe acoperiş avînd în mîini armele a căror ţevi frigeau.

Cea mai bună distracţie era de 23 august sau mai bine zis ce se întîmpla în preajma zilei repective, cînd ne pregăteam de defilare. Defilările cu garda reprezentau un avantaj faţă de „oamnii muncii” obişnuiţi: eram primii care terminam, aruncam armele în camion şi valea! Dar o dată ne-au tras clapa. Imediat după defilare ne-au plasat în dreapta tribunei, astfel că am creat un cordon foarte substanţial. Ne-au minţit. Nu ne-au spus absolut nimic cu privire la asta. Eram toţi cu capsa pusă. În plus au mai băgat printre noi şi miliţieni. Eu tot clănţăneam închizătorul automatului. La acea defilare ne dăduseră pistoale mitralieră nemţeşti MP 40, denumite pe nedrept Schmeisser.

Zgomotul închizătorului l-a înebunit pe unul dintre miliţieni, cam în vîrstă, cu o faţă „inteligentă”. Se răsti la mine pe un ton ce nu putea fi contrazis. Ceva că dacă nu încetez el considera că este un atac împotriva sărbătorii, a celor care… Era o ameninţare deloc voalată că dacă nu încetez, va avea el grijă de mine! Am rămas ca la dentistul din copilărie. Nu mă aşteptam la un raţionament stalinist veritabil: eram prin 78-79! Am încetat instantaneu. Dar cel mai ciudat mi s-a părut că din toţi cei trei zeci de colegi, cei mai mulţi mai în vîrstă ca mine, nimeni nu a îndrăznit să zică ceva. De aici am înţeles că nimeni nu se va băga în foc pentru altcineva. Majoritatea erau comunişti. Eu, mai tînăr, eram doar utecist.

O altă dată am defilat cu o mitralieră cu crăcane pe umăr. Maşinăria cîntărea undeva pe la vreo cincisprezece, două zeci de kilograme. Ciudat, dar ce să facem, astea erau ordinele.

Dar cel mai ciudat eveniment a fost cînd am făcut parte ultima dată din Garda de onoare ce îl întîmpina pe Ceauşescu dîndu-i onorul. De cînd cu garda, eram mai tot timpul cu puşca în mînă la venirea sa în intreprindere. Dar ultima dată, cîndva prin ’80, a fost tare ciudat.

În primul rînd am făcut mult mai multă instrucţie. Apoi au fost echipele cu staţii ce s-au urcat pe acoperişurile secţiilor. Înainte de a sosi cuplul, comandantul gărzii de onoare, un coleg pe care îl cunoşteam de mulţi ani, un tip serios de felul său şi mult mai în vîrstă, îmi spuse:

vezi Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.